De la Form-Trans-Inform la Atelier d’Architecture Autogérée. O discuţie cu Doina Petrescu şi Constantin Petcou

Interviu: Alex Axinte

Cofondată în 2001 de Constantin Petcou și Doina Petrescu, atelier d’architecture autogérée (aaa) este, așa cum spun chiar ei, „o platformă colectivă de cercetare și acțiune în jurul schimbărilor urbane și practicilor culturale, sociale și politice emergente ale orașului contemporan. aaa inițiază și însoțește strategii de tranziție ecologică pentru cetățeni la scara locală și internațională. aaa acționează la sursa crizelor globale (ecologice, economice, democratice, sociale etc.) prin crearea unor condiții prielnice pentru ca cetățenii să se poată orienta spre tranziția ecologică prin moduri de viață reziliente și durabile. aaa funcționează printr-o rețea deschisă integrând diferite puncte de vedere: arhitecți, artiști, studenți, cercetători, pensionari, politicieni, activiști, locuitori etc”.

aaa este o referință internațională în domeniul arhitecturii participative și rezilienței urbane, proiectele lor fiind expuse la Bienala de Arhitectură de la Veneția 2012 și 2016, MoMA din New York, Bienala de la Berlin, Pavilionul Arsenal Paris, Palatul Națiunilor Unite Geneva etc. Au primit mai multe premii internaționale, printre care International Resilient Award Building for Humanity (2018), Premiul European pentru Inovare Politică în Ecologie (2017), laureat „100 proiecte climat” la COP21 (2015). (Alex Axinte)

Pasajele de mai jos sunt extrase dintr-o serie de conversații pe care le-am avut de-a lungul câtorva zile cu Doina Petrescu și Constantin Petcou. La birou, acasă, la cafenea, prin metrou sau în vizită la proiectele lor active în diferite cartiere din suburbiile Parisului, am stat de vorbă despre începuturile lor din România, despre practica lor actuală atelier d’architecture autogérée (aaa) și despre planurile de viitor. Încă din facultate, făcută în contextul social și politic al României anilor ’80, s-au ocupat cu formarea de grupuri și rețele, s-au angajat în experiment și inovație, construind după absolvire o practică alternativă printr-o abordare critică a profesiei de arhitect.

 

*În vizită la aaa. Desen de Alex Axinte

 

Alex Axinte: Să începem de la formarea profesională și umană în sistemul de educație socialist din România. Cum a contribuit partea asta la ce a devenit practica voastră?

Doina Petrescu: În mod sigur că a fost un sâmbure acolo. N-a fost de ajuns singur, dar a fost important într-un fel, pentru că eram pregătiți ca să facem față unei situații practice și să știm tot ce trebuie să știe un arhitect tradițional. Iar chestia asta e o bază bună, să știi să construiești, să știi despre materiale, să știi structuri, să știi istorie… Vezi și tu că nu se mai predă asta în școli, că toate astea au devenit specialități. Noi le-am învățat pe toate, am avut un fundament. După care adaugi alte lucruri mai sofisticate, poți să încerci să te poziționezi, poți să iei atitudine, să dezvolți anumite interese. Deci asta a fost unul dintre lucrurile bune. Și au mai fost alte lucruri bune pe care le-am luat noi din școală sau pe care le-am creat noi acolo, un fel de formație paralelă, de care Constantin poate să zică mai mult, pentru că el a inițiat-o. E important însă faptul că școala într-un fel ne-a lăsat libertatea să putem face și altceva.

Constantin Petcou: Eu am făcut două lucruri interesante în școală: unu, că m-am plimbat foarte mult prin București și am luat strada ca profesor. Am mai avut și profesori faini, dar am studiat mult arhitectura vernaculară. Doi, am inițiat un grup, un fel de școală în școală, care s-a numit Form-Trans-Inform [Stratford H, Petrescu D & Petcou C (2008) Form-Trans-Inform: the ‘poetic’ resistance in architecture. arq: Architectural Research Quarterly, 12(02)] și care se baza pe teoria cunoașterii, dar și pe alte teorii. Era, practic, un grup transdisciplinar: erau și studenți de la scenografie, mai aveam interacțiuni și cu alții, și am organizat și în Club A o parte dintre activități, invitam filosofi, critici de artă, până m-au luat la ochi și au vrut să mă bage în partid…

 

*Gestul interior“ – happening, Baneasa 1982, , participanți: Constantin Petcou, Constantin Gorcea, Florin Neagoe, Lavinia Marșu, Doru Deacu, Sorin Vatamaniuc, Constantin Fagețean ©Form-Trans-Inform

 

A.A.: Ce însemna Bucureștiul vernacular?

C.P.: Însemna niște cartiere fabuloase, pentru că erau încă multe autoconstruite, asta fiind într-un fel norma în mahalaua de la noi. Locuitorii erau parțial autosuficienți: își climatizau spațiul, având foarte multe curți acoperite cu viță, încercau să își facă energie și erau destul de multe mori de vânt, încercau să își facă hrană, crescând porumbei în cuști mari care zburau pe acolo… Era ca în Garcia Marquez. Dacă erai sensibil la spațiu și la vânt, și la lumină, cădeai lat de câte puteai vedea și simți…

A.A.: Asta e ceva care ați căutat și la Paris sau mai degrabă ați venit cu tipul ăsta de privire de la București?

C.P.: La Paris nu ai așa ceva. Cred că a fost o rădăcină cu care am venit de-acolo.

D.P.: Da, și pe care după aceea am aplicat-o în proiecte ca R-Urban sau alte proiecte pe care le-am făcut mai târziu. Era o lecție pe care am învățat-o, am înțeles-o în condițiile de atunci. Și a rămas sensibilitatea asta pe care o mai avem și acum în a „citi” potențialitățile unui spațiu. De exemplu vezi o retragere și niște pomi: acolo realizezi că e un loc care are o anumită calitate urbană. În București erau foarte multe locuri cu calități foarte speciale datorită tipologiei urbane și a felurilor de locuire. Locuirea asta în mahala era o tipologie urbană sensibilă de fapt.

Constantin se ridică pe vârfuri și udă plantele agățate de tavanul biroului. Ne uităm pe reviste alb-negru unde apar cu premii la concursuri de paper architecture. Îmi povestesc despre cum s-au implicat în organizarea de expoziții, despre lucrul cu veșminte, despre publicații și unde multe articole se încheiau cu „va urma”, însă care au fost interzise după primul număr. Urmează viața de arhitect înainte de ’89: Doina, în sistematizare, într-un institut de proiectare, Constantin, ca „domnul Dizain” într-o fabrică de haine și pantofi. Aici, cu materiale recuperate, au lucrat împreună la amenajarea unui birou, într-un fel de manifest de deconstructivism participativ, provocator pentru vremea aceea. Doina iese în curte și răscolește aplecată prin niște recipiente de compost. Aici sunt animalele lor de casă, niște râme mari, care tocmai au primit coji de banane ca delicatesă. După ’90, au plecat la Paris cu ideea să își continue studiile și să se întoarcă.

 

“Catarg spre Ithaca“ – proiect laureat cu “Mentiune de onoare“ la Shinkenchiku Residential Competition, Japonia/ Echipa de proiect: Constantin Petcou, Doina Petrescu, Mircea Stefan, Victor Badea

 

*Atelierul sectiei de design – Fabrica Valceana, 1988. Echipa de proiect: Constantin Petcou, Doina Petrescu ©ConstantinPetcou

 

A.A.: E o percepție destul de larg răspândită că arhitectura e arhitectură, politica e politică. Noi ne facem treaba, proiectăm, construim. Dacă asta susține o ideologie sau nu, asta nu mai e treaba arhitecturii. Cum a devenit arhitectura pentru voi un act politic?

D.P.: Cred că și contextul ne-a obligat într-un fel. Am început de la zero. Și a trebuit să inventăm moduri de negociere ca să avem acces la spațiu, ca să avem acces la mijloace de a face arhitectura și ne-am dat seama foarte repede că negocierea asta e imediat politică și că, practic, trebuie să înveți să vorbești cu tipi care au responsabilități politice. Dar în același timp ne-am dat seama că însuși faptul de a cere, de a face practica altfel e un act politic. Am refuzat practica convențională capitalistă. Am vrut să facilităm accesul la spațiu pentru toți locuitorii dintr-un oraș, am vrut să deschidem spații din oraș care sunt închise și care sunt controlate fie de primării, fie de alte instituții, și chestia asta e deja un act politic. Am gestionat accesul la spațiu, și după aia, încet-încet, a venit autogestiunea spațiului. A fost și ăsta un proces: să îi convingi pe oameni că trebuie să devină responsabili, dacă vor să folosească spațiul respectiv, că trebuie să învețe cum să îl gestioneze, să se înțeleagă între ei, să se organizeze. Toate chestiile astea erau noi pentru noi, și o participare la un proces de emancipare cu dimensiune clar politică. Asta este, de fapt, ceea ce Deleuze si Guatarri numesc micropolitică: o politică la nivelul subiectului, o transformare la nivel subiectiv. [Deleuze, G. and F. Guattari (2004), Anti-Oedipus, London: Continuum.] Noi am lucrat întotdeauna cu oamenii. Practica noastră a inclus întotdeauna și arhitectura asta subiectivă și socială a proiectului. Faptul că am format un grup în jurul proiectului, că oamenii s-au schimbat, că și-au schimbat interesele, toate astea, pentru noi, fac parte din arhitectură.

A.A.: Tindeți către consens în proiectele voastre?

C.P.: Nu prea folosim cuvântul consens. E vorba despre echilibrare temporară. În orice proiect de genul ăsta, cum sunt multe persoane implicate – și aici vorbim despre guvernanță, despre cogestiune și despre autogestiune –, sunt interese diferite, sunt tipi cu origini culturale diferite, unii lucrează, alții sunt la șomaj, au timp mai mult sau mai puțin. Deci ei nu pot să aibă aceeași viziune asupra folosirii unui spațiu, asupra tipului de activități organizate, și atunci trebuie să ajungi la niște acorduri, înțelegeri temporare, parțiale, care să nu se înăbușe reciproc, care să permită să apară și altele noi. Noi, de fapt, dăm oportunitatea locuitorilor să își aproprieze un spațiu, un echipament, un mod de a își organiza timpul împreună, de a organiza viața cartierului, evident cu niște axe pe care le-am dat dinainte, care sunt ecologice, solidare. Pentru că majoritatea locuitorilor din cartiere de banlieue sunt excluși. Și tu le oferi un spațiu de emancipare sau, în viziunea lui Guatarri, o capacitate de resubiectivare, foarte benefică în societatea actuală care-i exclude pe foarte mulți. [F. Guattari (1977), La révolution Moléculaire, Paris: ed. Recherches.] În aceste spații ei câștigă noi calități; cineva e grădinar, altcineva se ocupă de găini, altcineva de compost, altcineva cu bucătăria…

D.P.: Asta e, de fapt, micropolitică.

C.P.: Și inclusiv până la nivelul copiilor. Țin minte, când eram la Ecobox, aveam foarte multe chei și un puști m-a întrebat: mais Constantin, tu ai chei de la toate spațiile din cartier?! Poți să deschizi orice spațiu? Și evident că i-am răspuns că da, pentru că pentru imaginarul lui e foarte important să știe că poți să deschizi spații, că poți să faci să evolueze acest spațiu urban care este din ce în ce mai scump, mai inaccesibil și mai segregat. Acest imaginar e fundamental pentru „dreptul la oraș“ [H. Lefebvre (1968), Le droit à la ville, Paris, ed. Anthropos.]: să realizezi, inclusiv copil fiind, că, de fapt, spațiul e negociabil, e accesibil, e primitor, nu sunt numai bariere și ziduri. De fapt noi nu facem ziduri: noi facem uși, ferestre, punți… cam asta construim noi.

Cu ochii la trecători, Doina povestește despre proiectul ei de diplomă în care a colaborat cu un etnolog și a propus ceva care s-ar numi azi un hub cultural etnologic. Odată ajunși la Paris, după un master, încep să predea ajungând, printre altele, cofondatorii școlii de arhitectură Paris-Malaquais. Treptat, au început să acționeze ca cetățeni, ca profesori și ca arhitecți în cartierul unde locuiau, La Chapelle. Așa a început aaa. În același timp, au continuat să predea și să inițieze proiecte și în România, la Brezoi, dar care s-au împotmolit. Constantin aprinde focul cu lemne într-un mic godin de la Agrocite-ul din Bagneux, în sudul Parisului, un fel de prototip ecologic ce spațializează conceptele aaa: circuite scurte, ecologie populară, reziliență urbană.

 

*Moduli mobili – proiect EcoBox, 2003. Echipa de proiect: Constantin Petcou, Doina Petrescu, Denis Favret, Giovanni Piovene ©aaa

*Vedere dinspre strada – eco-interstițiu “Pasaj 56“, 2007, Echipa de proiect: Constantin Petcou, Doina Petrescu, Raimund Binder, Sandra Pauquet, Nolwenn Marchand ©aaa

 

A.A.: La 100 de ani de Bauhaus, la 50 de ani de la revoltele din mai ’68 și la 30 de ani de la căderea zidului Berlinului, când trecem printr-o criză a capitalismului global, toate principiile Bauhaus-ului despre cum locuim și cum muncim împreună sunt din nou relevante. În contextul ăsta, cât de legitimă mai este întrebarea lansată de Bauhaus, dacă poate designul schimba societatea și ce mai înseamnă să fii modern astăzi?

D.P.: Toate ideile astea ajung la un fel de aniversare și trebuie să le pui împreună. Acum nu mai iei doar ideile Bauhaus-ului, iei și alte idei care au venit după, ca să înțelegi efectiv ce mai poate să facă designul azi: participarea, democrația globală, ecologia. Designul trebuie să rămână deschis, cum zicea Ezio Manzini – design, when everybody designs: o recunoaștere a faptului că toți „dizainăm” într-un fel la nivelul nostru, ne dizainăm viața, ne dizainăm deciziile. Cum să pui lucrurile astea împreună în mod strategic, acum, la un moment în care societatea și umanitatea trebuie să ia niște decizii, trebuie să fie pregătită la o schimbare civilizațională, pentru că altfel dispărem? Mi se pare că designul are un rol în asta, în a ajuta, în a media, fie în formulări de întrebări, fie formulări de decizii, fie formulări de soluții împreună. Și cum să faci design împreună sau cum să pui designul tuturor împreună, asta e marea întrebare și sunt multe modalități de a face. Poate că trebuie să ne imaginăm și care ar fi locurile în care aceste modalități de a face împreună se pot întâmpla. Care sunt noile instituții, noii agenți mediatori? Toate astea mi se pare că sunt întrebări ale vremurilor noastre.

Constantin mărturisește că, lui Bauhaus-ul i-a schimbat viața, când, în urma unei expoziții improbabile pentru vremurile acelea și care expunea mobilier modernist la scară reală, renunță la liceul de arte din Iași și se înscrie la cel de arhitectură.

C.P.: Sunt convins că designul are o capacitate imensă de a schimba societatea, până la a o altera (vezi tableta, iPhone-ul…) Noi, ca arhitecți, lucrăm foarte mult într-un sens larg al designului și de-aia încercăm să lansăm nu doar proiecte, dar și mișcări de genul One Planet Site sau R-Urban, care pot să fie adaptate și de alții. Pentru că avem capacitatea și responsabilitatea – o capacitate înseamnă și o responsabilitate. Ca medicii: dacă ești într-un avion și e cineva bolnav, ai și capacitatea, dar ai și responsabilitatea de a acționa. Și noi, ca arhitecți, am acționat aici în cartier, pentru că erau multe dificultăți. Planeta are acum niște dificultăți imense și ai responsabilitatea de a acționa. Noi știm să dizainăm, știm să proiectăm în viitor, știm să găsim bani, știm să creăm un orizont de așteptare, un model care devine interesant și pentru alții, deci avem capacitatea asta de a dizaina, într-un sens larg al cuvântului, complex și temporal, și funcțional. Inclusiv reechilibrând câtă tehnologie, câte resurse, câtă mutualizare, câtă guvernanță trebuie să intre în combinație: toate astea sunt design, de fapt.

D.P.: Spre exemplu, prin R-Urban, am propus o strategie de reziliență ca designeri. Am folosit designul și faptul de a organiza spațiul, de a-i da o formă, de a face vizibile anumite practici, ca un catalizator. Am reușit într-un fel să organizăm și un grup social în jurul proiectului, să îi dăm și o dimensiune politică, încă o dată, folosind capacitatea arhitecturii de a face vizibilă, de a face reală ideea de circuite scurte spre exemplu. Oamenii, în sfârșit, au văzut ce se întâmplă dacă colectezi apa de ploaie, unde se duce, că trebuie să te gândești altfel la spațiu ca să faci încălzire pasivă, că trebuie să te gândești altfel la sistemul de încălzire dacă vrei să reduci consumul de combustibil. Că, dacă utilizezi spațiul într-un mod anume, peste un an de zile ai avut atâta reducere de emisie de carbon, mult mai bine decât media națională. Toate lucrurile astea pot să le faci vizibile prin felul în care dizainezi o experiență. Noi nu am dizainat numai o clădire sau un sit, am dizainat și un mod de a o utiliza și un mod de a crea activități și utilizatori activi acolo.

“R-Urban“ – Diagrame cu principiile strategiei de tranziție ecologică, 2008. Echipa de proiect: Constantin Petcou, Doina Petrescu cu Nolwenn Marchand, Sara Carlini, Clémence Kempnich©aaa

 

*“Agrocité“ – micro-fermă de agricultură urbană și educație ecologică, Colombes, 2013-2014

 

*“Recyclab“ – hub de economie solidară, reciclaj deșeuri urbane și eco-design, Colombes, 2013. Echipa de proiect: Constantin Petcou, Doina Petrescu, Clémence Kempnich ©aaa

 

“Agrocité“ – micro-fermă de agricultură urbană și educație ecologică, Bagneux, 2019. Echipa de proiect: Constantin Petcou, Doina Petrescu, Anna Laura Bourguignon, Ale Gaiser, Rémi Buscot, Juliette Hennequin©aaa

 

A.A.: Poți să spui că asta înseamnă modernitatea acum?

D.P.: Conceptul de modernitate e foarte contestat de fapt, dar, într-un fel, poți să zici că această modernitate amendată social și uman înseamnă o speranță pentru viitor.

C.P.: Modernitatea cred că a avut calitatea de a promova progresul, un progres democratic, pentru toată lumea, prin prețuri mici, prin standardizare, prin ce știau ei atunci. Și cred că idealurile astea rămân valabile. Fablab-urile sunt într-un fel în continuitate cu idealul ăsta progresist modernist de a face accesibil și democratic accesul la tehnologie. Și e bine. Dar problema e excesul, când și standardizarea e excesivă și exploatatoare. Cred că trebuie revizitată modernitatea păstrând ce e bun, ca democrația, etica, progresismul și altele, și readaptând. Pentru că modernitatea n-avea cum să își pună problemele de resurse limitate, de schimbare climatică, de capitalism extractiv, de dispariție a speciilor, pe vremea aia nu erau vizibile problemele astea.

A.A.: Care e relația cu tehnologia în proiectele voastre?

D.P.: Toate dispozitivele noastre tehnologice noi le documentăm și le prezentăm cu un fel de interfață pentru utilizatori, cu mijloace care le fac transferabile și reproductibile. Mi se pare că trebuie să ținem cont de democratizarea tehnologiei și de faptul că acum reproducerea nu o mai face industrialul, ci se poate face în masă, fiecare putând să participe la ea. Ceea ce este important este să păstrezi un grad de creativitate, de apropriere, de inovație participativă posibilă la toate nivelurile. Dar toate aceste dispozitive tehnologice le-am conceput în colaborare cu specialiști. Sistemul de epurare l-am făcut cu un specialist francez în fitoepurație. Ce am adus noi nou este că am dizainat prima instalație, primul prototip folosit în mediul urban în Franța. Această abordare e și situată, e specifică pentru un caz anume, lucrezi cu expertul ca să găsești soluția acolo, după care integrezi și cunoștințele locale și tradiționale. Spre exemplu la fitoepurație a fost foarte fain, că l-am construit cu o echipă de români care au o firmă în Franța. Pentru că acolo suntem în zonă inundabilă, a trebuit să ridicăm dispozitivul la nivelul de inundație de peste 1 metru deasupra solului și nu știam cum să îl construim. Și atunci echipa de români, care știa să facă butoaie, s-a descurcat cu ce aveam, cu panouri recuperate pe care le-au cercuit ca pe butoaie… Asta arată că toate cunoștințele, modurile de cunoaștere sunt utile într-o anumită situație.

Aleg împreună roșiile, Doina vinetele și Constantin cartofii dintr-o piață volantă instalată în fosta morgă a Parisului. Acum e un centru cultural, deschis oricui și plin de viață. De curând au participat la cel mai mare concurs de arhitectură organizat de orașul Paris prin care se propuneau spre dezvoltare amplasamente mai dificile – „Reinventer Paris”. Tema era foarte aproape modelul R-Urban. N-au câștigat oficial, dar propunerea lor a fost foarte bună și așa au reușit să dezvolte pe un alt amplasament. Proiectul se numește Wiki Village Factory (WVF), un cluster de inovație ecologică și socială de 7000 mp, care urmărește să devină un fel de nod central în rețeaua R-Urban pentru a dezvolta orașul de tip 2.0 (ecologic și colaborativ).

“Wiki-Village-Factory“ – cluster de inovație ecologică și solidară, 2016. Echipa de proiect: Constantin Petcou, Doina Petrescu, Benjamin Poignon, Pierre Marie Cornin, Grégoire Beaumont ©aaa-REI-Deswarte

 

A.A.: La WVF de exemplu, cât de importantă este pentru voi și partea asta legată de materialitate și estetică? Sau e mai importantă partea de program?

C.P.: Estetica pentru noi e un rezultant. Trebuie să ai grijă să fie corect integrat în context, să exprime bine ce se întâmplă. De exemplu coop space-urile încearcă să te facă să vrei să colaborezi unii cu alții, să nu fie ca un birou obișnuit. Parterul încercăm să fie mai deschis spre cartier, deși e un cartier dificil.

D.P.: Aș zice că estetica încearcă să exprime nu programul neapărat, dar ceea ce e important în program și dincolo de program. Utilizăm într-un fel dacă vrei tactic arhitectura ca pe un mijloc de expunere și comunicare a unor principii de funcționare, de guvernanță, a unei etici de a construi și utiliza o clădire azi.

C.P.: Expunem ecologia clădirii de fapt, care trece dincolo de funcție. Încercăm să folosim cât mai puține materiale, mai puține izolații, o izolare doar prin pielea clădirii. Și, la fel, am reușit să îi convingem să aibă toalete uscate. O să fie cea mai mare clădire cu toalete uscate din toată Europa. O să construim un dispozitiv special, un prototip de scară mare care nu există. Culmea este că, deși e un proiect cu buget restrâns, vor intra mai mulți bani decât în toalete obișnuite, pentru că și promotorul, și toată lumea vor să fie din punctul ăsta de vedere exemplar. Și o să fie destul de vegetalizat, cu agricultură urbană, cu apele gri pe care o să încercăm să le reciclăm. Toate principiile pe care le folosim în hub-urile R-Urban o să le implementăm cât se poate și aici.

A.A.: Deci orașul 2.0 ar trebui să arate diferit, pentru că valorizează și ierarhizează alte lucruri?

D.P.: Da, e important că creezi un nou discurs, dar e foarte importantă și guvernanța, guvernanța socială si ecologică pe care încercăm să o exprimăm prin arhitectură. Sunt multe alte layere care se adaugă la layerul funcționalist din modernism. Și mai e și ideea de reversibilitate, faptul că o clădire trebuie să evolueze, să se adapteze, să dispară dacă este nevoie după un timp, deci nu mai e construită ca să dureze pentru sute de ani. Trebuie sa lăsăm loc și generațiilor viitoare să-și construiască arhitectura de care au nevoie, nu?

 

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:
Sari la conținut