Text: Ștefan Ghenciulescu
Farmecul, problemele și potențialul mahalalei. Densificarea într-un mediu fragil
Să vă spun o poveste despre școala de arhitectură și mahala. Acum câțiva ani, printr-o alegere foarte inspirată a departamentului, atelierul anului 2 de la Universitatea „Ion Mincu” a avut amplasamentele ambelor proiecte din primul semestru în cartierul Andronache, către marginea din nord-est a Bucureștiului. O mahala istorică, dacă vreți, adică o rețea (în cea mai mare parte ortogonală) de străzi de pe la începutul secolului al X-lea, cu loturi înguste și adânci, construite în timp cu case-vagon; un amestec între rural și urban, de fapt un rural mai dens, adunat și organizat (de la început au existat și un parc și o biserică), cu oameni care munceau la oraș și, în același timp, se îngrijeau de grădină și de câteva animale. Cartierul a urmat până la un moment dat o lentă urbanizare și o construire succesivă pe parcelă, după tipicul tradițional bucureștean. A urmat, apoi, o dezvoltare accelerată: asfaltare, înghițire teritorială de către oraș și apoi, în ultimele zeci de ani, o construire accelerată și sălbatică de case și apoi blocuri din ce în ce mai mari, fără nicio legătură cu scara locului și fără niciun fel de logică sau strategie.
Primul proiect a fost gândit de autorii temei drept o familiarizare cu cartierul: un studiu atent urmat de o intervenție de scară mică (proiectul al doilea era o locuință individuală). Îmi amintesc cât de dezorientați au fost la început studenții noștri, ca toți ceilalți, de altfel. Pentru primele lor proiecte pe site real și-ar fi dorit și un loc mai frumos, istoric eventual, cu valori clare, în esență, certitudini și modele. Nu puteau înțelege de ce banalitatea și non-arhitectura reprezintă un context care să merite să fie luat în seamă.
Nu au fost încântați de prima plimbare, deși, când uitau că sunt studenți la arhitectură, nu puteau să nu se bucure puțin la vederea unei bolți de viță, să se amuze de bricolajul împins până la delir al unor gospodării sau de decorațiile unor garduri.
*Lecția Andronache pentru arhitecți
Ei bine, pe măsură ce au trebuit să se plimbe cu carnețelul de schițe în mână, să își asume criterii de cercetare, să vorbească cu oamenii (asta le-am cerut-o ferm), atitudinea a început să se schimbe. Descopereau o lume, faptul că în spatele construcțiilor și arhitecturii sunt niște oameni cu dorințe, posibilități, tehnici, ingeniozitate, începeau să înțeleagă structurile de vecinătate, practicile sociale și legătura lor cu cele spațiale, ierarhiile, trecerea de la public la privat, spațiile intermediare. De fapt, am observat împreună cu ei că tocmai lipsa calităților estetice ușurează descoperirea acestor valori discrete.
Proiectele au variat enorm, de la reabilitarea și reinterpretarea fostelor fântâni la o piață agro-alimentară sau la construirea unui magazin semi-clandestin pentru o doamnă în vârstă. Unul dintre proiecte, al cărui autor a fost Daniela Popescu, astăzi arhitect, a dezvoltat cea mai mare diferență de scară dintre analiză și propunere din experiența mea de până acum. Daniela a desenat o stradă întreagă, în plan și vederi; desenând, a înțeles-o din ce în ce mai profund; la un moment dat, a descoperit o intrare aproape invizibilă și, în spatele acesteia, și o gospodărie ascunsă; proiectul a reprezentat amenajarea minimală a acestei intrări și a acestui drum. Am ales un fragment din această analiză ca principală ilustrație a acestei prime părți a articolului.
*Daniela Popescu, strada Ion Scorțan, cartierul Andronache, București
Să fim bine înțeleși: nu susțin aici nostalgia sau paseismul. Urbanizarea și schimbarea radicală a substanței construite din fostele mahalale, astăzi cartiere mai mult sau mai puțin mărginașe este absolut inevitabilă și, de fapt, urmează logica de creștere a Bucureștiului și a orașelor extracarpatice; în treacăt fie spus, și multe orașe transilvănene au astfel de cartiere, majoritatea din perioada interbelică. Locuitorii acestor zone au și ei dreptul la spațiu, confort, reprezentare.
*Unele zone exterioare își păstrează în mare parte caracterul și complexitatea, în ciuda creșterii masive. Aici, cartierul Pantelimon, București. ©Andrei Mărgulescu
*Ferentari ©Andrei Mărgulescu
*Tei Toboc ©Andrei Mărgulescu
*Giulești Sârbi ©Andrei Mărgulescu
*Industriilor. ©Andrei Mărgulescu
Numai că o înlocuire bună este, cred, una care nu se juxtapune, ci se articulează la fondul existent, dezvoltă și nu neagă complet o logică a locuirii. Asta nu ține doar de indici, deși, în mod evident, o implantare de blocuri de 6 etaje în cartiere cu o scară atât de potolită e foarte brutală; ține și de asumarea unor valori – scara de care vorbeam, dar poate și transparența țesutului, bogăția de spații intermediare (chiar dacă ele se ascund azi în spatele unor garduri enorme și opace), posibilitatea păstrării unor grădini veritabile.
*Urbanism ultra-liberal în sudul orașului ©Andrei Mărgulescu
Deocamdată nu cunosc absolut nici un model urbanistic în acest sens. Ce avem sunt exemple arhitecturale izolate, care reușesc o densificare atentă la scara și caracterul locului. E cazul casei din Bucureștii Noi a celor de la Republic of Architects, prezentată în Zeppelin #151 – cu tema La margine, dar și al unor proiecte publicate mai demult în revista noastră (și, desigur, a multora ce ne-au scăpat).
*Densificare civilizată. ADN BA: Locuințe semi-colective, cartierul Bucureștii Noi ©Andrei Mărgulescu
*Synthesis Architecture: bloc de locuințe în (fosta) periferie. ©Cosmin Dragomir
*Atelier Mihai Duțescu: casă-vagon, Rahova
Metropola inevitabilă. Principii pentru un pragmatism responsabil în suburbie
Să continuăm să lăsăm periferia orașelor să se dezvolte în logica de până acum este pur și simplu inacceptabil. Nu din motive estetice , ideologice, din idealism, ci pur și simplu pentru că nu ne mai putem permite costurile. Coșmarul colectiv compus din însumarea viselor individuale nu se va mărgini la blocarea drumurilor, ci va avea consecințe ecologice funeste (le are deja) dar și economice și sociale foarte grave (a se vedea articolele anterioare). Risipa de spațiu și de resurse și blocarea dezvoltării viitoare nu pot fi acceptate.
*Industriilor ©Andrei Mărgulescu
Problema majoră nu e doar că nu există nicio strategie și nicio politică globală, ci că ele par sufocate în fașă. Interesul propriu și imediat prevalează asupra celui comun și de viitor. Pentru asta nu avem rezolvare încă, îmi permit să cred că ne lipsește și un model alternativ, sau măcar o listă de lucruri conștientizate, împărtășite și asumate.
*Industriilor ©Andrei Mărgulescu
Să nu ne facem iluzii. O dezvoltare coerentă și armonioasă a periferiei, ghidată și ținută în mână prin planificare este o utopie. Lipsa de speranță a suburbiei românești pare și mai puternică dacă ne gândim că și periferia țărilor europene dezvoltate scapă de sub control, chiar dacă în acolo lucrurile sunt mai civilizate, mai echilibrate, iar creșterea ascultă de ceva reguli și se sprijină pe infrastructură.
Și totuși? Putem găsi măcar câteva principii nu doar pentru a limita dezastrul ci și pentru a orienta evoluția într-o direcție ceva mai decentă? Câteva reguli simple și, poate, ca note de subsol, niște strategii mai complexe legate de aceste reguli? O alternativă rezonabilă și cât de cât aplicabilă la fenomenul actual?
*Schema a unui nou model de politică urbană în Belgia. Sus – situația actuală a unei suburbii generalizate la scara țării; jos – stimularea retragerii, creșterii în înălțime, eliberării de teren pe parcelă și în jurul așezării, în același timp urbanizare și renaturare
Nu mă simt în stare să ofer o viziune alternativă. Însă cred că putem contribui fiecare la construirea unui model prin discutarea unor referințe. Orice model are nevoie de referințe și de o vizualizare, și, când ne blocăm în contemporaneitate și în cadrul local poate să ajute foarte mult o excursie într-un cu totul alt tip de realitate. Ca atare, să las foarte puțin de o parte contextul european și actual și o să mă refer la unul ultra-liberal, profund pragmatic și în același timp vizionar. Voi vorbi despre New York 1811.
Da, știu. V-a căzut revista din mână la citirea unei comparații atât de ridicole, precum e cea dintre Manhattan și suburbia de azi, mai ales cea balcanică și românească. Și totuși: și acolo, chiar dacă ne e atât de greu să ne imaginăm, în cartiere unde azi se înalță sute de zgârie-nori, acum două sute de ani erau șiruri de case cu doar câteva niveluri, dar și, mai ales, un teritoriu aproape sălbatic, cu păduri, iazuri, delușoare, câteva ferme răzlețe și poteci printre ele.
Dar mai era ceva: un principiu ferm de dezvoltare și ideea de a păstra rezerve vitale. „Planul comisarilor” din 1811 (Commissioners’ Plan, comisarii aceștia fiind de fapt administratori urbani), a fost cel care a stabilit celebrul grid. Față de alte orașe americane (sau coloniale), unde rețeaua ortogonală era una relativ redusă ca întindere și extinsă apoi pe măsură ce orașul creștea, la New York ambiția declarată a fost de a încadra dezvoltarea pe următoarele sute de ani. Chiar și așa s-au înșelat, pentru că creșterea din Manhattan avea să treacă cu mult de cele 8 mile de la marginea orașului vechi cuprinse în planul din 1811, iar înglobarea Brooklyn-ului și a cartierului Queens nici măcar nu era pe agendă.
*Randel Farm Map no. 54,detaliu, 1820. Suprapunerea sistemului stradal orotgonal planificat și a situației din acel moment a teritoriului. Imagine din expoziția permanentă a Muzeului Orașului New York
Ei, chiar și așa, grid-ul acesta a rămas ceva vreme unul virtual. O hartă proiectivă, suprapusă unui teritoriu rural. Numai că ea a stabilit armătura orașului, infrastructura de drumuri, echipamente și spații publice și a rămas în linii mari și astăzi, când în rest totul s-a schimbat. A acomodat lucruri la care nu visa nimeni pe atunci – o densificare enormă, metroul și mașinile, și cam toate națiile pământului aduse la un loc.
După foarte puține decenii de la stabilirea grilei, a apărut cel de-al doilea element iconic al orașului – Central Park. Și acesta însă a fost la început pur și simplu un teren pus deoparte, dedicat pe veci folosirii ca grădină publică și scos din circuitul pieței. Uitați-vă la mica și amuzanta perspectivă aeriană asupra parcului în primii săi ani: câteva căsuțe, poiene și copăcei unde astăzi sunt canioane construite sau Muzeul Guggenheim. Însă străzile și parcul erau deja acolo.
*Central Park, instituit în 1857. Image din expoziția permanentă a Muzeului Orașului New York
Sper că nu credeți că vă cer să vă imaginați un New York în zona centurii Bucureștiului? O viziune a unui grid de secol XXI-XIII? Nu, bineînțeles că nu. Însă aș visa la o strategie responsabil-pragmatică a unei armaturi minimale, dar eficiente și capabile de dezvoltare și a stabilirii unei rezerve urbane.
Nu putem avea nicio idee despre ce și cum va evolua suburbia. De la sate și terenuri agricole am ajuns la vile, apoi ansambluri, apoi blocuri, dar și, în mod complet neașteptat, la ansambluri de birouri și o mulțime de alte lucruri. Cumva, avem în periferia de nord a Bucureștiului zone foarte dense și o bogăție de funcțiuni – elementele unui oraș, însă lipsite de conlucrarea, spațiul public, ierarhiile și regulile unui oraș. Supraviețuiesc însă și teritoii naturale, agricole sau pur și simplu foarte slab construite și echipate.
Cum nu putem controla aproape nimic și (deocamdată) face aproape nimic cu valoare publică, putem să încercăm în acest moment definirea locurilor esențiale de salvat și de păstrat. De exemplu, păduri scoase complet din circuitul dezvoltării, prin oprirea oricărei schimbări funcționale; dar și arii pentru extinderi ale acestor fragmente verzi; determinarea unor terenuri dintre cele încă publice pe care să ne abținem să le construim – o rezervă de spațiu pentru viitor; încurajarea densificării, care oricum se întâmplă, dar poate permițând o creștere în înălțime în contrapartidă cu păstrarea de spații libere pe terenul respectiv. Păstrarea ar merge mână în mână cu armătura de circulație și infrastructură de care vorbeam mai devreme. Sigur, aici comparația cu New Yorkul și, de fapt cu orice extindere istorică chiar pare să moară, pentru că nu prea mai e teren virgin; orice infrastructură trebuie să își găsească loc în cadrul rețelei existente sau să o dezvolte pe aceasta. Chiar și așa, orice stradă nouă ea poate fi gândită din start mai generos, cu dimensiuni care să permită un caracter urban, cu trotuare largi, piste de bicicliști, aliniamente de arbori și alte spații verzi. Chiar dacă acum trece prin câmp. Poate fi gândită ca un element al unui țesut urban viitor și nu doar ca o rezolvare tehnică. Și ar genera, cu siguranță, o dezvoltare mult mai intensă pe marginile sale, dar una cu adevărat urbană. Poate că, și în haosul de acum, poți cere și obține sprijinul investitorilor nu pentru stabilirea de cornișe ca în metropolele istorice, dar măcar pentru o aliniere la stradă și partere publice.
Câteva reguli simple doar. Armonie nu va fi probabil niciodată în aceste zone. Dar poate că avem șansa să obținem niște ordine și ceva calități care să facă locuirea (mai) bună și care să permită să apară un gram de urbanitate. Iar, dintr-o perspectivă mai largă, orașul compact, densitatea cuplată cu spații libere și verzi, dar și cu părți mai ascunse, mai puțin sau altfel dezvoltate, reprezintă, așa cum urbaniștii europeni și-au dat deja seama, o acțiune ecologică mult mai profundă și mai eficientă decât orice tratamente și echipamente asupra construcțiilor propriu-zise.
Periferia are și ea șansele ei.
*extensie Ferentari ©Andrei Mărgulescu
DE PROIECTE
