Text: Oana Cristiana Iftode
Foto: Bogdan Catalin Cazacioc
Creditul imobiliar trebuie privit în contextul mai larg al locuirii în România, caracterizată, pe de o parte, de un tipar al superproprietății – cu cea mai mare rată a proprietăţii din UE – 96% (Eurostat 2013), iar pe de altă parte, de un grad ridicat de informalitate, evitare a pieței creditelor și de practica autofurnizării ce domină piața imobiliară, locuințele fiind cel mai adesea finanțate din surse proprii, sub 10% fiind achiziționate prin credit imobiliar.
Însă în România marea masă a populației nu se califică pentru un credit imobiliar. În cadrul programului Prima Casă s-a încercat extinderea accesului la credite printr-o eligibilitate forţată și includerea unei categorii a populaţiei ce face eforturi mari să își permită pe termen lung și mediu ratele, depăşindu-și astfel limitele financiare. Chiar și în condițiile oferite de Prima Casă, creditul imobiliar rămâne un mecanism de facilitare a locuinței inaccesibil majorității românilor.
În afară de astfel de date factuale, poveştile oamenilor și gândurile lor despre ce anume îi determină să facă acest pas, despre motivațiile și raționamentele care stau în spatele deciziei de a-și asuma o asemenea responsabilitate îşi fac cu greu loc, fie că e vorba de literatura de specialitate dedicată accesului la locuinţă prin ruta creditului imobiliar sau de articole de presă.
Doamna Victoria, în vârstă de 50 de ani, consideră că dorința de a avea o casă a ta este o caracteristică a poporului român. Dar ce anume se găsește în spatele acestei afirmații? Este greu de stabilit în ce măsură dezideratul de a deține o locuință este reminescența unei mentalități țărănești de sacralizare a spațiului de locuit sau este efectul politicilor de locuire. Impactul celor din urmă este totuși evident, nemulțumirea față de statutul de chiriaș, vulnerabil în relația cu proprietarul și cu vecinii de bloc, fiind foarte des exprimată.
De exemplu, Alex, un bărbat de 36 de ani cu un credit imobiliar făcut pe o perioadă de 15 ani, spune:
– Ce m-a motivat a fost faptul că, în prezent, chiriașul nu are legi care să îl protejeze. Dacă ar fi fost niște legi ca în afară, cu contracte, care să mă asigure că dacă fac contract pe patru ani atunci patru ani să stau acolo cu posibilitate de prelungire și așa mai departe atunci nu mi-aș fi luat [garsoniera prin credit].
Iar Irina. o tânără de 30 de ani, proapăt trecută prin furcile caudine ale creditării, adaugă:
– Păi dorința de a avea o locuință personală s-a acutizat pe măsura experiențelor trăite din postura de chiriaș. Luând în considerare aici și atitudinea celorlalți locatari față de chiriași, care sînt, încă, considerați de mulți, din păcate, un fel subspecie așa, sau fără drept de apel. Și evident, din partea proprietarilor care nu întotdeauna se comportă cum ar trebui cu oamenii care plătesc pentru acest serviciu de a sta în casele lor. Nu prea ai drepturi, nici faţă de proprietari, nici faţă de ceilalţi locatari ai imobilului şi e destul de greu.
Dacă chiriile ar fi fost mai mici, poate că n-aş fi făcut acest pas. Însă în momentul în care chiria este egală cu rata şi oricum ambele sunt mult prea mari pentru puterea noastră, pentru venitul mediu al românului, ajungi să te gândeşti ce faci. Dacă chiria ar fi fost undeva la jumătate, în niciun caz n-aş fi trecut prin tot calvarul ăsta de renovat, cumpărat, umblat.
Creditul imobiliar propune o alternativă la chirie și reprezintă, adesea, singura posibilitate de a avea acces la o locuință personală pentru cei cu venituri medii. Spre deosebire de locuirea în chirie, varianta locuirii în rate oferă nu doar un grad mai ridicat de stabilitate locativă ci și libertatea de a dispune de spațiul de locuit conform dorințelor personale. Însă argumentul decisiv în favoarea creditului imobiliar este dat de rezultatele eforturilor financiare lunare: faptul că, prin achitarea lunară a ratelor, se obține la final locuința, este privit drept o investiție, prin comparație cu achitarea chiriei care înseamnă, în cuvintele lui Adrian – un alt deținător de credit pentru locuință – să “plătești în gol”.
– Am zis că nu are sens să stau să plătesc chirie la nesfârşit. Bani să strâng stând cu chirie e imposibil, că nu poţi să plăteşti şi chirie şi să mai strângi şi bani şi atunci am zis că decât să plătesc chirie 30 de ani sau eu ştiu cât, până chipurile aş reuşi să strâng banii, deşi mă îndoiesc, mai bine plătesc la casa mea, măcar peste 30 de ani e a mea, am rămas cu ceva. (Larisa, 29 ani, credit pe 30 de ani).
Prin urmare, a achita rate în locul chiriei este tradus în termeni de investiție. O investiție care presupune și riscuri. O investiție care poate să aibă conotație de moștenire transmisă copiilor, de sursă-rezervă de venit și, în înțelesul ei cel mai pragmatic, o investiție care aduce profit. Ultima categorie ilustrează mercantilizarea locuirii. Logica financiară influențează viitorul proprietar în urmărirea obținerii unui profit. În virtutea acestui principiu, o locuință nu va fi cumpărată doar după caracteristicile sale fizice (confort, aspect, localizare), ci avându-se în vedere calitățile sale financiare – fluxul chiriilor sau potențialul de valorificare pe piața imobiliară. Este și cazul lrinei, care a cumpărat prin credit un apartament de două camere în cartierul Tineretului nu doar pentru că se simte atașată de zona în care a locuit în ultimii 10 ani în chirie sau împreună cu bunica ei, ci și datorită cotării acesteia pe piața imobiliară.
Practic am banii ăia investiţi în ceva, adică îndiferent ce s-ar întâmpla, dacă voi locui aici sau dacă îl voi închiria. Pentru că e un cartier unde mi se pare că apartamentele nu se devalorizează, în care ai putea face profit și dacă închiriezi, și dacă vinzi și da, îl văd momentan ca pe un bun economic, îl văd ca pe o investiție.
Acest tip de rationament financiarizat de cumpărare a locuinței este răspândit și se traduce în diverse strategii de management al riscului investițional. Practic, locuirea și dobândirea de locuință prin credit este impregnată de rațiuni financiare, reședința este tot mai puțin doar un spațiu de locuit și tot mai mult, o potențială sursă de venit și o investiție.
– – – – – – – –
Textul are la bază capitolul „O etnografie a locuirii în rate” din volumul colectiv „De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan” (Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2016) şi web documentarul Bucharest Housing Stories. Atât volumul, cât şi web documentarul, au fost realizate de Asociaţia VIRA în cadrul proiectului „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi” finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul României în cadrul Programului PA17/RO13 „Promovarea Diversității în Cultură și Artă din cadrul Patrimoniului Cultural European” (parteneri proiect: Asociaţia Mişcarea pentru Acţiune şi Iniţiativă Europeană şi Muzeul Naţional al Ţăranului Român).
Volumul şi web documentarul pot fi accesate gratuit la adresa: www.bucharesthousingstories.ro
*Articole conexe:
„La vremuri noi, lucruri noi”. De la blocul comunist la ansamblu rezidențial
Acasă din spatele faţadelor. Locuirea şi locuitorii apartamentelor de bloc din cartierul Tineretului
Locuire colectivă și forme de solidaritate în zone de tip „ghetou”
Campusurile universitare: de la geografia centrului și a periferiei la ierarhie valorică a locurilor
Cum locuiesc şi ce muncesc oamenii care nu au unde locui?
„Metropola Chiajna” sau dilema asumării urbanului ca standard de viață și de locuire
Și ei ziceau: “Se preia de popor!” Coabitare și bricolaj locativ în case naționalizate
