„Cover me softly”. Forme de grijă și reinventare în expoziția centrală Beta 2024

Reportaj: Ilinca Pop
Fotografii: Gabriel Amza, boredin.tm, David Dumitrescu, Cosmin Georgescu, Ilinca Pop, Marius Vasile
Fotografia din titlu: Thread, Akane Moriyama, fotografie de boredin.tm

Am așteptat deschiderea Beta – Bienala de arhitectură din Timișoara ca pe concertul anului: cover în sine e un termen care vine din muzică. Încă din aprilie, când se lansa tema ediției curente prin evenimentul teaser Loading Beta (un program dens de weekend alături de o parte din echipa curatorială, invitații din comunitatea LINA și echipa de organizare), se simțea în toate straturile programului faptul că Beta sărbătorește zece ani de la prima ediție. Beta, proiect cultural al Filialei Teritoriale Timiș a Ordinului Arhitecților din România, îi aduce împreună în acest an pe mulți, foarte mulți dintre cei care lucrează la intersecția dintre discipline și pe care ți-ai putea dori să-i întrebi astăzi ce ar trebui să vezi într-o bienală de arhitectură.

Cover me softly, curatoriată de Oana Stănescu împreună cu asistenții curatori Simina Marin și Chase Galis, cuprinde peste 50 de instalații și peste 80 de ilustrații ale unor cover-uri care se derulează în flux continuu pe pereții Comenduirii Garnizoanei, sub lumini de club electro. Expoziția reunește arhitecți, artiști, muzicieni, fashion designeri, regizori și pe cei care se opun clasificărilor—birouri de arhitectură, laboratoare și think-tank-uri—de la regretatul Virgil Abloh, Arthur Jafa sau Radu Jude, la o serie lungă de contributori cu formări și strategii diverse: biroul Karamuk Kuo, Atmos Lab, Something Fantastic, Space Popular, Material Cultures, New Affiliates; minți transdisciplinare ca Malkit Shoshan, nida ekenel sau Delfina Fantini; arhitecți români ca Tudor Vlăsceanu, Atelier AdHoc sau grupul Alt.Corp.; artiști, muzicieni, videograferi, regizori și fotografi care se exprimă în medii diverse ca Jack Hogan, Mark Leckey, Friedemann Heckel, Rebecca Salvadori, Laurian Ghinițoiu, Cosmin Nicolae; designeri ca Tutia Schaad sau BOUDDICA (Zowie Broach & Brian Kirkby). Expoziția e foarte recomandată și persoanelor cu deficiențe de vedere sau auz, care, prin colaborarea cu însoțitori, pot vizita în multe colțuri ale Garnizoanei instalații multisenzoriale diverse. Din păcate, Garnizoana nu e adaptată parcurgerii alternative pentru persoane cu dizabilități motorii, însă putem spera că viitoarea refuncționalizare va găsi resursele pentru a face acest lucru posibil. Beta – Bienala de arhitectură din Timișoara se desfășoară în perioada 13-27 octombrie 2024.

Echipa coordonată de Alexandra Trofin numără zeci de membri dedicați, de la echipa curatorială și echipa Beta, până la voluntarii Beta, staff-ul Filialei Teritoriale OAR Timiș, voluntarii din partea penitenciarului Timișoara și numeroși alți actori locali și internaționali. Colaborarea lor în ultimii doi ani—„a labour of love” (un travaliu al iubirii), cum spune curatoarea Oana Stănescu—a făcut posibilă materializarea acestei expoziții și a intervențiilor din spațiul Garnizoanei, dar și activarea Vilei Mal, unde sunt expuse lucrările selectate în cadrul Premiilor Beta 2024 și unde, în vară, a avut loc școala de vară AA, Softcovers, din cadrul Beta 2024.

*„Thread”, Akane Moriyama, fotografii de Marius Vasile

Așa cum arată textul curatorial care te întâmpină la intrarea în Garnizoană, „Această expoziție este despre cover-uri. Un cover este o interpretare muzicală bazată pe o înregistrare deja existentă”, dar „înseamnă, de asemenea, a proteja sau a ascunde. A masca sau a deghiza. A se extinde în timp sau spațiu. A fugi la adăpost, a purta de grijă. A lucra cu ceva ce există deja.” Bienala cover me softly folosește „cover-ul muzical ca model pentru investigarea producției creative contemporane”, bazându-se pe reinventarea instrumentarului obișnuit al unei bienale și adăugându-i unelte noi, într-un fel care produce răspunsuri foarte vii și foarte personale. Cover-ul funcționează ca metodă de interogare care sondează feluri de a vedea, de a citi și de a interveni, moduri de a parcurge spații concrete sau imaginate și moduri de a adnota și comenta critic. Dar sensul său mai larg în ansamblul bienalei pare să vizeze construcția unor noi tipuri de cunoaștere, deopotrivă raționale și emoționale, care refuză ferm să se ancoreze într-o disciplină, să uniformizeze și să categorisească.

Iar asta începe chiar de la configurația spațială a expoziției, care poate fi parcursă în diverse feluri, evitând să te conducă pe căile unor narațiuni prestabilite.

*„Thread”, Akane Moriyama, fotografii de Marius Vasile

Bienala începe din Piața Libertății, cu o lucrare de Akane Moriyama, Thread, o membrană delicată care acoperă clădirea Garnizoanei, desfășurându-se de-a lungul pieței, pe deasupra acoperișului și peste curtea din spate, unde aproape dispare în bătaia ploii sub care s-a desfășurat weekendul de deschidere. Desprins din cercurile concentrice din pavaj, firul leagă spațiul public al orașului și incinta Garnizoanei. Destul de literal, am putea spune, dar complexitatea bienalei se construiește sistematic și amețitor din astfel de gesturi simple și directe și—mi-e greu să nu o spun—frumoase, atente la ce subliniază, ce conectează și ce despart, deseori pline de umor sau sfâșietoare în felul lor de a revendica realități hiper intelectualizate.

Clădirea Comenduirii Garnizoanei din Piața Libertății—cea mai veche clădire din Timișoara, a cărei amprentă apare în planurile istorice de la începutul secolului al XVIII-lea—a devenit în ultimii ani un reper cultural al expozițiilor temporare și urmează să intre într-un proces de refuncționalizare și extindere anunțat încă din 2023. Dacă clădirea a fost folosită parțial cu alte ocazii, fie în sens funcțional sau al explorării potențialului ei expresiv, Beta 2024 o expune ca pe un fel de corp cu propria piele, dezvelit de straturi chiar acolo unde e mai fragil, mai puțin coerent sau mai năpădit de intervenții vechi și noi. Intră în parcursul expozițional pasaje, ganguri, subsolul, podul, treptele abrupte secrete pe care le descoperi întâmplător. Gangul de acces—pe unde se face și intrarea principală în expoziție—devine un fel de hol de primire, iar seara, social venue.

*curatoarea Oana Stănescu sub lucrearea „Thread” , Akane Moriyama

Relațiile care se construiesc între spațiile Garnizoanei și intervențiile din expoziție reușesc să apese și butoane interioare la care nu te aștepți să ajungă o bienală de arhitectură: sentimentul unui spațiu sigur, dacă nu chiar personal, e unul dintre ele. În gangul de la intrarea în Garnizoană, biroul Karamuk Kuo expune un pat comunal care-i invită pe vizitatori să se cuibărească sub pături. Instalația își găsește corespondente atât în memoria caselor țărănești românești, cât și în instanțe din cultura pop mai recentă, de la protestul bed-in al lui Yoko Ono și John Lennon din 1969, la lucrarea artistei Tracey Emin din 1998 (My Bed).

*Under Covers, Karamuk Kuo, fotografie de Ilinca Pop

Conversațiile intime devin gesturi publice și proiectează domeniul vieții domestice peste verva scenei: vorbitorul ia cuvântul din vârful patului, sub un con de lumină caldă. Tot la parter, Maria Masha Lisogorskaya asamblează in-situ o capelă, unde mici fresce integrate în cavitățile pereților ilustrează personaje, artefacte, simboluri și înscrisuri, parte dintre ele desprinse din imaginarul Garnizoanei. Aici, lucrarea muzicală a lui Roxanne Tataei, împreună cu mirosul de tămâie, ghidează rememorarea și reimaginarea recuzitei și gesturilor rituale prin care ne performăm aspirațiile spirituale colective.

*True Fresh, Maria Masha Lisogorskaya, Roxanne Tataei și Carey Mortimer, fotografie de David Dumitrescu

*True Fresh, Maria Masha Lisogorskaya, Roxanne Tataei și Carey Mortimer, fotografie de Ilinca Pop

Poate cea mai spectaculoasă instalație din expoziție e lucrarea lui Friedemann Heckel, The Attic, expusă în podul clădirii, pe parcursul unui traseu ridicat deasupra structurii de lemn. Lucrarea rematerializează masa nunții bunicilor lui Heckel, prin replicarea minuțioasă a elementelor dintr-o fotografie din 1949. The Attic urmează unui cover anterior al aceleiași fotografii, pictura lui Heckel intitulată Fest, 1949 (2013). Ambele cover-uri declanșate de fotografie, pictura din 2013 și instalația de la Beta, întrețes starea de anticipație în care rămâne prizonieră petrecerea și istoricitatea unei amintiri în fapt absente, derulate pe fundalul separării postbelice a celor două Germanii și începutului Războiului Rece. Dincolo de context, instalația proiectează în podul întunecat al Garnizoanei un fel de amintire anistorică împărtășită, resuscitată din negura subconștientului. Cele 22 de replicări ale aranjamentului de șervețele, parte din obiectele așezate pe masa din fotografie, au fost turnate în porțelan; un al 23-lea astfel de obiect poate fi văzut și atins în bookshop-ul bienalei.

*The Attic, Friedemann Heckel, fotografie de David Dumitrescu

O serie de acoperiri ușoare construiesc arhitecturi temporare la scara camerelor expoziției. Accesul secundar din parter se deschide către gang cu o imagine asemănătoare interiorului unui cort supradimensionat, cum sunt cele construite în sufrageriile copilăriei, între fotolii, mese și obiecte refuncționalizate ad-hoc. Instalația The Other Side, a Pavilion of Pavilions e asamblată printr-o metodă similară, prin care Tudor Vlăsceanu descompune pavilioane ale edițiilor trecute Beta și le montează într-o desfășurare de elemente suport și pliuri învăluitoare, în parte piranesiană, în parte ludică. Malkit Shoshan expune, la etaj, o altă perspectivă asupra modelului de adăpost al cortului, înțeles ca arhitectură de sine stătătoare: this space has no doors e, în realitate, o instalație colectivă, la fabricarea (tăiat, cusut, fixat, montat) căreia a participat un grup de femei din Lugoj și care devine, pe parcursul bienalei, unul dintre spațiile de întâlnire și dialog comunitar extins. Tot la etaj, grupul Alt.Corp. explorează potențialul experienței spațiale a unei camere acoperite cu o bărcuță de hârtie supradimensionată întoarsă invers, deasupra uneia dintre cele mai frumoase—și stranii, în economia generală a construcției—podele din Garnizoană. Paper Boat e un exercițiu spațial și conceptual ludic însoțit de cercetarea lui David Mitchell asupra istoriei bărcuțelor de hârtie, The Public Paperfolding History Project.

*The Other Side, a Pavilion of Pavilions, Tudor Vlăsceanu, fotografie de David Dumitrescu

*Malkit Shoshan, this space has no doors, fotografie de Ilinca Pop

*Paper Boat, Alt.Corp., fotografie de Cosmin Georgescu

Tot în sensul acoperirii a ce există deja, cover-ul devine un obiect de studiu științific al felului în care poate fi folosită energia solară. Grupul de cercetare și consultanță de mediu Atmos Lab arată, în Climatic Systems, cum pot arhitecții să creeze condiții bune de viață, lucrând nu împotriva condițiilor climatice ale unor regiuni, ci în acord cu ele, într-un fel conștient de risipa energetică pe care o presupun standardele curente de confort termic. Climatic Systems expune o paralelă între sistemul Helios propus de arhitectul argentinian Wladimiro Acosta în Buenos Airesul modernist și principiul grădinilor de iarnă folosit de Lacaton & Vassal în Franța. Diagramele care analizează felul în care e controlată energia solară la interior demonstrează capacitatea unei alcătuiri constructive de a dirija o resursă existentă pentru reducerea consumului energetic al clădirilor rezidențiale. Tema consumului energetic necontrolat e reluată și în instalația Kotatsu Table (Medusa) expusă de Something Fantastic, care revizitează forme arhaice de inteligență climatică prelucrând modelul mesei japoneze kotatsu. Vizitatorii se pot așeza în jurul prototipului dezvoltat de Something Fantastic, testând confortul intervenției micro-climatice. Și pot juca rummy.

*Climatic Systems, Atmos Lab, fotografie de David Dumitrescu

*Kotatsu Table (Medusa) by Something Fantastic, fotografie de David Dumitrescu

Înapoi în parterul Garnizoanei, curtea interioară e activată periodic printr-un program curatoriat de producătoarea Tina Cucu, cuprinzând o serie de performance-uri și concerte—parte din evenimentele propuse de Beta 2024 în cele 6 săptămâni de bienală. Pe lângă momentele performerilor de pe scena exterioară, clubul de la parter găzduiește în perioada desfășurării bienalei o serie de dj sets care declină covering-ul și în tehnicile de sampling: un fel de a lucra cu ce există deja. Și muzica nu e doar eveniment. O serie de lucrări care construiesc peisajul introspectiv al bienalei explorează sau interpretează nuanțele sonore regionale, în maniere directe sau pe urmele unui alt cover, așa cum o fac Cosmin Nicolae și Dragoș Hanciu în proiecția Edipo Re:dux. În 1967, Pier Paolo Pasolini venea în România într-o prospecție, căutând peisaje naturale neatinse de procesele de modernizare pentru adaptarea sa cinematografică a tragediei Oedipus Rex. În plin proces de industrializare a zonelor rurale, România nu mai avea de oferit un peisaj cultural arhaic, dar Pasolini a plecat cu o selecție muzicală curatoriată de enomuzicologii Institutului de Etnografie și Folclor. Ghidat de convingerea că muzica românească e mai degrabă anistorică și marcată de influențe arabe, slave și de tonalități antice grecești, Pasolini a folosit selecția în coloana sonoră a filmului produs, în cele din urmă, în Maroc. Explorarea peisajelor Dobrogei pe care o propune Cosmin Nicolae se derulează între cadrele filmului regizorului italian și narațiunea reconstruită din mărturiile sale, ca istorie contrafactuală aliniată tocmai ambiției lui Pasolini de a confrunta mitul și psihanaliza.

*Edipo Re:dux, Cosmin Nicolae, fotografie de David Dumitrescu

Într-un alt sens, demersurile exploratorii care abordează teritoriul, de această dată ca suprafață care trebuie acoperită, controlată, vizualizată, parcursă, cultivată sau culeasă, se regăsesc în mai multe colțuri ale Garnizoanei, fie ca expuneri critice ale metodelor de cartografiere, așa cum o face Jack Hogan în instalația Cows and Flies, observând sărăcirea de complexitate și context pe care o produc hărțile—„They are merely conventional signs!”—sau ca alternative posibile: invitații de a parcurge virtual solul, de la firul ierbii, într-un zoom-in imersiv. Derulând modele digitale botanice într-o videoproiecție amețitoare, instalația Ground Cover a Soniei Sobrino Ralston și a Oanei Frențiu (Doda Natural) cheamă vizitatorii și să atingă și să miroasă cosmetice naturale, bazate pe procedee tradiționale de procesare a plantelor, într-o cameră împânzită de materiale vegetale. Instalația propune chestionarea tipului de cunoaștere pe care o dobândim prin intermediul practicilor generale de cultivare, documentare și consum a plantelor, practici care ne structurează percepția asupra utilității lumii naturale.

*Jack Hogan, Cows and Flies, fotografie de Ilinca Pop

*Ground Cover, Sonia Sobrino Ralston și Oana Frențiu (Doda Natural), fotografie de Gabriel Amza

Cover-ul traversează o serie de alte teme legate de modul în care parcurgem, producem și consumăm teritorii, resurse, producții fast fashion, muncă, bani și bienale: Garnizoana e imposibil de epuizat într-o singură vizită. Dintr-o cameră, un muncitor în construcții îți vorbește de pe șantier despre cum oamenii nu văd munca asta ca pe o carieră, ci ca pe un job (Labour, Material Cultures), în alta, Arthur Jafa îți arată, pe un ecran care ocupă suprafața unui living, tot ce crezi că știai deja că înseamnă abuzurile împotriva persoanelor de culoare de-a lungul ultimului secol, într-o serie de secvențe care alternează violența, bucuria, revolta și suferința și a cărei forță te împinge până la lacrimi, cu Ultralight Beam pe fundal (Love is the Message, The Message is Death, Arthur Jafa). Altundeva, pe un ecran mic, în pragul unei uși de lângă treptele secrete, nida ekenel explorează obsesia arhitecților pentru noutate într-un colaj video care cuprinde câte cinci secunde dintr-o serie de prelegeri, cu imaginea vorbitorilor tăiată de la bărbie în sus; A New Lecture: Architecture’s Century-Long Quest of Novelty dezvăluie o retorică ubicuă a personajului starchitect anonim și îi expune prezumțiozitatea cu ironie bine calibrată. Și, într-un fel care susține una din multele direcții ale expoziției, altundeva se derulează prelegerea din 2017 a lui Virgil Abloh de la Harvard, unde regretatul vizonar vorbește despre măsura minimă în care e nevoie să intervii asupra unui original pentru a produce ceva nou. Toate se așază la intersecția dintre personal și politic (dacă sunt două lucruri diferite), natură și cultură, muncă și timp liber, critica risipei și sărbătorirea abundenței produsă de valori societale mai sănătoase, reușind să radiografieze câmpul creativ în care operează oricine e, într-un fel sau altul, arhitect/ă/x.

Cheia de lectură propusă de Oana Stănescu într-unul din cele șase (!) puncte de intrare în expoziție e formulată ca întrebare pe care ajung să o împărtășească cei mai mulți vizitatori ai expoziției, printre care mă număr: „I’m feeling things, is that ok?”. E o întrebare care acoperă, în instalația cu același titlu, o selecție de fragmente ale unora dintre cei mai importanți autori ai ultimei jumătăți de secol și e o întrebare care încadrează soft un conținut critic ascuțit. Unele texte au făcut parte din seria performată de Oana Stănescu în aprilie, la lansarea temei bienalei,

iar ansamblul lor funcționează ca o analogie a narațiunilor fluide care străbat expoziția cover me softly. Verbul to cover, împreună cu declinările sale și semnificațiile pe care le poartă fiecare, se desprinde mai degrabă ca regim de acțiune al unui etos profesional/non-profesional decât ca pretext tematic, așa cum se întâmplă, în schimb, cu expozițiile principale pe care le vedem adesea la bienale. În contextul căutărilor colective curente într-un câmp profesional dificil de navigat pentru care, în multe părți din lume, arhitect e încă doar cel care construiește sau cel care acoperă vocile celor care participă la construcție, cover me softly arată că există abordări mai inteligente de a ne defini—sau de a refuza să trasăm cu linii dure—un teren de acțiune și moduri mai generoase de a curatoria și contribui într-o bienală de arhitectură decât cele care consolidează, direct sau indirect, status quo-uri și care fabrică noi ego-uri.

*I’m Feeling Things, Is That OK?, Oana Stănescu, fotografie de David Dumitrescu

Info & credite

Link-uri utile:
Programul complet Beta 2024, în perioada 13-27 octombrie 2024
Expoziția centrală Cover me softly. Lista contributorilor din expoziție.
Lista completă a contributorilor
Mai multe despre echipa curatorială.
Premiile Beta 2024

Echipa Beta 2024

curatori: Oana Stănescu alături de Chase Galis și Simina Marin
directoare Beta: Alexandra Trofin
echipa Beta: Anca Teslevici, Nicoleta Postolache, Catinca Mănăilă, Amanda Ugorji, Christopher H. Allen, Cristina Paralescu, Miruna Trașcă, Alex Naghiu, Georgiana Spiridon, Miruna Bărăitaru, Eliza Cheșa, Evelina Ursatii, Ana Lukacs, Dani Gagiu, Anda Roșu; pe parcurs, din echipa Beta au făcut parte Maria Sgîrcea, Ema Cristescu, Cătălin Asanache.
direcție creativă: Something Fantastic A.D.
echipa extinsă: Simina Grindean, Stefan Lucuț, Ema Priscă, Costi Bleoru. Andrei Drăcea, Pataki Farkas, Bianca Azap Purice, Dan Purice, Lucian Pană, Tina Cucu.
producție: Răzvan Oncu & Crown Rooftop team, Teo Papadopol & Studio Citadel team, Alexandru Amăjan & Millegarden ream, Mihai Petruțiu, Adrian Vișenoiu & Saltbox team, Ileana Teslevici & seamstress team, Bogdan Barbu, Andra Diana Dascălu
voluntari: Adelina Teodorovici, Adrian Groza, Agnes Ungur, Alexandra Elena Munteanu, Alexandra Lolea, Alexandru Rotaru, Alice Doris Zaha, Andreea Maria Kojnok, Andrei Barbu, Antoneta-Nicoleta Popa, Ariana Tole, Bianca Burescu, Briana Chirilă, Calin Falcusan, Christine Munteanu, Clarissa Achimet, Coseri Diana, Diana-Joana Andrici, Elona Giubega, Frujina Neagu, Ioana Călămar, Ioana Natalia Averescu, loana Paula Sasarman, Ioana-Maria Badea, Iulia Teodora Scorobinschi, Jihan Agualimpla Ramirez, Kenza Belkhiri, Laura Ghise, Laura-Elena Popa, Mara loana Craiu, Maria Balan, Maria Brădean, Maria Costea, Matei Nicorici, Mihaela Vlaicu, Paula lancu, Pop Giulia, Raluca Marin,
Raluca Schipor, Raluca Silvia Popa, Rareș Gonciulea, Roxana Pușcaș, Slageana Panici, Timea Borsan, Timeea Sfercoci, Tom Kohrs, Vicentiu Bășa.
voluntari din partea Penitenciarului Timișoara: Lucian Ciurariu, Daniel-Nicolac Damaschin, loan Dorin Juca, Ionica Jurgi, Imre Mihaly, Andrei-Laurențiu Popa, Marcel Toda, Laurentiu Ionuț Joaca, Petre Moldovan, Sever-Cristian Nicolae, Paul Andrei Stepan, loan Bodan, Flore Nechita, Denis Novac, Nicolae Tănase, Petrică Nicoriac, Titel-lonuț Mitran, Lucian Ciurariu, Ionel Gerebenes.