Interviu, introducere: Ioana Zacharias Vultur
Richard Scott este un arhitect, artist şi muzician britanic. A absolvit Bartlett (UCL) şi Sci‑Arc (Los Angeles), a lucrat la Universitatea Cornell şi a predat istoria şi teoria arhitecturii la Bartlett (UCL) şi AA School. A obţinut recunoaştere internaţională pentru studio‑ul Surface, pe care l‑a fondat în 1996: Premiul de Excelenţă Shinkenchiku‑Sha, Residential Design Award Japan, distincţii acordate de RIBA (Royal Institute of British Architects) şi Sign Design Society Grand Prix Award (2013). A expus pentru Royal Academy Summershow în 2012, 2014 şi 2015, şi pentru EUMake Process Exhibition of European Designers la Shanghai. Modul său de exprimare trece dincolo de convenţional, pe calea muzicii, a artei şi a unei foarte specifice înţelegeri a unui sit.
© Cristian Ardeleanu
Expoziţia TILT este o meta‑expoziţie despre Bucureşti şi Galeria Galateca, unde lucrările de artă explorează Bucureştiul şi deconstruiesc concepte printr‑o călătorie de şase săptămâni în oraş şi prin „lupa” muzicală a lui Steve Reich. Cu muzica formând un fir continuu prin proiectele de artă şi arhitectură ale lui Richard, celedouă lucrări definite „Tilt Music I şi II” fac parte dintr‑o colaborare în curs cu saxofonistul şi compozitorul John Harle.
I.Z.V.: În primul rând, este minunat că expui aici, la Galeria Galateca. În timp ce vernisajul e în desfăşurare, dă‑mi voie să te rog să comentezi trei cuvinte cheie: înclinaţie (TILT), hull (corp etanş de ambarcaţiune), Hull1 (oraşul natal al lui Richard). Cum ţi‑au modelat percepţia ca arhitect?
R.S.: Da, Hull este un reper important în povestea mea, dar şi în lucrările mele. Într‑un fel am avut cele mai mari oportunităţi în Hull, şanse care erau complet în afara „etichetei de arhitect” şi din anumite puncte de vedere le‑am folosit în a‑mi extinde libertatea. Am crescut într‑un oraş destul de văduvit. Când Hull şi‑a pierdut industria de pescuit la începutul anilor ’70 a intrat cu adevărat într‑un impas – exemplul clasic de oraş postindustrial cu porturi goale… Când eram copil – sunt născut la finele anilor ’60 – credeam că e un loc pe care trebuie să‑l părăseşti ca să urmezi o educaţie, să mergi să experimentezi lumea şi să‑ţi „găseşti norocul”. Aşa că, am făcut ceea ce mulţi oameni fac, am plecat la Londra, unde însă de fapt am trăit într‑un soi de „enclavă Hull”, şi doar în mijlocul ei mi‑am dat seama ce
pasionat eram de oraşul meu natal. Cu toţii luăm „acel loc” cu noi şi în special, copil fiind şi apoi arhitect, m‑am ataşat de Piaţa de fructe, un loc central, „legătura” între cele două părţi ale oraşului – separate de râurile Hull şi Humber – părţi diferite cultural şi care mereu au avut motive de dispută (precum rugby‑ul sau pescuitul).
Ei bine, există această expresie în engleză – „homeboy done well” – „băiatul din localitate care a reuşit”. Am fost rugat să mă întorc în oraş, dar într‑un mod diferit: în calitate de „comentator cultural” al oraşului Hull, timp de aproape cinci ani, „am construit poduri” între Est şi Vest. Ansamblul urban Piaţa de fructe este acum generatorul cultural al oraşului, iar Hull este 2017 U.K. City of Culture. Şi… de fapt am făcut şi muzică în Hull, pentru evenimentul City of Culture. Acum ceva timp am fost membrul unei trupe acolo şi acum o reformăm pentru anul viitor. Cântam la chitară. Trupa interpretează swing jazz. Când eu aveam între 18 şi 23 de ani, chiar eram o trupă de succes, am cântat la Montreal Jazz Festival în 1987 – atunci am pus oraşul Hull pe hartă… de altfel, unul dintre lucrurile despre care am discutat în seara asta a fost notaţia muzicală (semiografia), relaţia dintre aceasta şi muzică şi relaţia între desen şi arhitectură. Există o decalare între cele două.
* In‑Oblique citează proiecţia anamorfică a „memento mori‑ului craniului” din pictura lui Hans Holbein, „Ambasadorii”. Aici, 23 de forme virtuale sugerează un portal către dimensiuni nemaivăzute. Toate formele sunt dispuse în spaţiul în perspectivă al desenului şi sunt capturate drept contururi în 7 straturi de acril. Rama decupează conţinutul pe fiecare parte şi formele se extind implicit dincolo de straturile din prim‑plan şi din spate, sugerând un continuum infinit în fiecare dimensiune.
I.Z.V.: Legătura între notaţia muzicală şi muzică seamănă cu experimentul bde „extrudare a fugii lui Bach” de către Henrik Neugeboren în 1928. Armonia şi perfecţiunea muzicii lui Bach „asigura” armonia şi perfecţiunea arhitecturii derivate.
R.S.: Absolut! Totul stă în tradiţia clasică, greacă şi romană. Şi întotdeauna te referi la Bach, fiindcă e rădăcina. Mi se pare însă că majoritatea experimentelor încearcă să transpună notaţia şi ajungă să piardă esenţa… ca în cazul proiectului La Villette a lui Bernard Tschumi, unde toate acele folies rămândoar colaje de notaţii muzicale…pentru mine, acest mod de‑aproceda e lipsit de sens, fiindcă nu are legătură cu muzica, doar cu notaţia.
I.Z.V.: Da, spuneai în seara asta despre „contrapunctul electronic” al compozitorului minimalist Steve Reich…Imediat m‑am gândit la studiul de contrapunct a lui Erik Satie şi notaţiile sale muzicale roşii…
R.S.: Da, şi Steve Reich face des referire la Satie în muzica sa! Aşa că este mult Satie în muzica lui John Cage şi a lui Steve Reich! Pentru că este atât de mult spaţiu în muzica lui Satie, nu‑i aşa? E incredibil de modern!
*Spring House I foloseşte o gamă de tehnici grafice într‑un colaj spaţial ambiguu care traversează straturi distanţate de acril. Formele tip wireframe sugerează o arhitectură imaginară plutitoare, fotografii întreţesute cu desene fac aluzie la portretistică, iar vopseaua aplicată cu degetul e rasterizată la rezoluţie mică şi supradimensionată pentru a crea tipare de Op Art Moiré.
I.Z.V.: Care sunt din perspectiva ta provocările unui discurs de artă şi arhitectură neconvenţional, odată ce ai făcut parte din mediul academic? Spune‑ne mai multe despre acest proces şi despre ce te determină să deconstruieşti concepte convenţionale.
R.S.: Provin din tradiţia postmodernă. Am fost educat la Londra în anii Deconstructivismului. Deci, e efectul lui Daniel Libeskind, al lui Zaha Hadid cea de la începutul începutul carierei şi a lui Bernard Tschumi. Zaha spunea că studia lucrările lui Malevich, la fel de mult cu cele ale arhitecţilor mai noi. Constructiviştii erau baza sa pentru tot. Era fără echivoc în privinţa asta. Ca student primeai o formare modernistă. La Londra, poate în anul trei începeai să intri în filosofia postmodernă. Dar, la un nivel de absolvent nu era nici o constrângere. Am absolvit Bartlett. Îndrumătorul meu de diplomă era Peter Cook aşa că probabil am fost influenţat de conceptele sale despre pluralitate. La vârsta de 24–25 de ani îl aveam pe Peter drept îndrumător de diplomă, şi fiindcă are cel mai plin carnet de adrese din lumea arhitecţilor, i‑am spus – „Vreau să studiez în State anul viitor” – şi el spune – „Voi face asta posibil pentru tine cu o singură condiţie: aceea să mergi fie la Columbia, fie la Copper Union sau la SciArc”. Aşa că, am mers la SciArc pentru un an. În după‑amiaza aceea l‑a sunat pe Michael Rotondi, de la Morphosis. Am putut astfel intra în universul Morphosis, al lui Frank Gehry şi al unei întregi lume culturale… a fost uimitor! Aşa a ajuns muzica lui Steve Reich în lucrările mele.
I.Z.V.: Asculţi muzica lui când lucrezi?
R.S.: Tot timpul! E muzica pe care aş lucra mai multe ore decât pe orice altceva. Fiindcă pur şi simplu călătoreşte, progresează şi vreau ca lucrările mele să progreseze…
I.Z.V.: Şi să aibă multe straturi…
R.S.: Da. Dacă te uiţi la repetiţia şi diferenţa de aici [o machetă din expoziţie], ele sunt echilibrate cu grijă. Apa are mereu aceeaşi înclinaţie.
I.Z.V.: Aşadar e apă?
R.S.: [Râde] Nu, e un lichid abstract – un lichid abstract albastru. Când le făceam [exponatele], ascultam doar muzica lui Steve Reich, cea care se aude chiar acum… Ai vorbit de Bach. Am ascultat mult Bach, în special „Clavecinul bine temperat” e pentru mine o bază. Şi în tinereţea mea când ascultam muzica lui Steve Reich citeam „Gödel, Escher, Bach” scrisă la mijlocul anilor ’70. A fost ca o biblie pentru mine, la fel, ca „The Production of Space” de Henry Lefebvre, şi poate – ceea ce am discutat mai devreme – „Learning from Las
Vegas” de Robert Venturi.
I.Z.V.: Aşadar, cum lucrezi la deconstruirea conceptelor convenţionale?
R.S.: Cât de greu este să lucrezi de la un capăt la altul al diferitelor planuri? E deja dificilă intrarea în starea de claritate a gândirii pentru a face un nou concept şi a nu te gândi la banal. Cred că aici e punctul în care muzica mă ajută. Cred că m‑ai ajutat să‑mi clarific asta. Muzica îmi permite să să îmi găsesc locul”. „Cât de mic un gând e de‑ajuns să umpli o viaţă‑ntreagă”, de Wittgenstein. Cred că de aici vine puterea mea. E concentrare!
I.Z.V.: În proiectul tău vorbeşti despre „oraşul mereu neterminat” – un joc cu scara urbană prin artă. Vezi oraşul ca „niciodată pe deplin semănând cu imaginea sa cosmică” – o sculptură non‑finito?
R.S.: Întotdeauna există o breşă între imagine şi realitatea trăită, ca în oraşul roman. Această structură apriorică. Hull este, Londra este, Bucureştiul este …
I.Z.V.: Foarte interesant ceea ce ai spus despre Bucureşti. Cum e Bucureştiul din acest punct de vedere? Arată‑ne o perspectivă TILT (înclinată) asupra lui.
R.S.: Ideea de a face o expoziţie despre Bucureşti a părut periculoasă la început. La fel şi ideea de a face o expoziţie – platformă itinerantă în jurul Europei despre acest oraş…Am experimentat fragmente de Bucureşti în cele şase săptămâni de când am venit şi tot nu pot compune întreaga imagine. Există „complexitate şi contradicţie” în orice oraş contemporan, o puralitate a diferitelor manifestări într‑un continuum de schimbări, ce sunt toate turnate în oraş, ca într‑o caserolă. Dar gama de experienţe de aici este diferită. Diferenţele între aceste etape de continuitate şi de discontinuitate par mai marcate aici.
I.Z.V.: Un patchwork de secvenţe.
R.S.: Exact, asta este discuţia pe care mi‑am dorit să o am despre Bucureşti. E un pic Deleuzian, nu‑i aşa?
I.Z.V.: În final, care ar fi proiectul tău „ideal”?
R.S.: Asta este cea mai grea întrebare… Lucrez acum la un proiect de casă în Anglia… Ar fi ceva ce exemplifică ceea ce am spus în seara asta, modul meu de operare pe mai multe paliere… Pentru mine, aceste şase săptămâni în Bucureşti au reprezentat un interval de timp cu adevărat extatic. Caracterul direct al acestuia a fost minunat! Arhitectura, însă, e un joc lent. Proiectul ideal ar fi ceva care să aibă caracterul direct al artei şi longevitatea arhitecturii. Pentru expoziţia itinerantă despre Bucureşti în Europa începem să conectăm artişti din
Norvegia, Anglia, Franţa şi de aici. Punem bazele. Aşadar ar trebui să‑l facem pe acesta proiectul ideal!
*În Birkbeck Red On Yellow imaginea conceptuală pentru Birkbeck Film Studies – un concurs de design pentru „Centrul de Film şi Cercetare Vizuală” a Colegiului Birkbeck din Londra pe care echipa Surface Architects l‑a câştigat – este desenată după ce clădirea a fost finalizată şi descrie o secţiune fotografică suspendată într‑o machetă tip wireframe. Această inserţie paradoxală a produsului
în proces este augmentată de efectul puternic de figură‑fond.
DE PROIECTE
