O familie evreiască din Praga anilor ’30. Un mare arhitect. O tragedie istorică. Apoi încă una. O descoperire ca într-un roman de aventuri. O regăsire și o refacere cu propriile mâini. Azi, o casă vie.
Povestea vilei Winternitz este exemplară. În sine, dincolo de arhitectură, și prin felul în care se leagă arhitectura, patrimoniul, memoria și curajul.
Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: David Cysař, arhiva familiei Cysař, Ștefan Ghenciulescu, Georgiana Ghenciulescu
Casa
Rar m-a emoționat atât de tare și în atât de multe feluri vizitarea unei case de mare arhitect. Pe de o parte, era bucuria descoperirii unei opere minunate și de care, spre rușinea mea, nici nu auzisem până cu vreo câteva luni înaintea vizitei; însă aici explorarea spațiilor a fost acompaniată și de relevarea unei istorii tragice și minunate, a casei și a câtorva generații de oameni.
Pe Adolf Loos îl legăm în primul rând de Viena. Însă, de fapt, el nu era austriac. Bine, era supus austriac, ceea ce însemna cu totul altceva pe vremea aceea. S-a născut într-o familie germană, la Brno, și a rămas foarte legat de Cehia. Inclusiv prin arhitectură: la Praga se află Vila Müller, una dintre cele mai importante lucrări ale sale, și în mai multe orașe cehești i-au fost comandate amenajări de apartamente și tot felul de alte proiecte.
Printre ele, și Vila Winternitz, unul dintre ultimele sale proiecte. A lucrat la ea împreună cu arhitectul ceh Karel Lhota și casa are multe în comun cu Vila Müller, pomenită mai devreme. Clientul a fost tot un intelectual evreu, în acest caz, doctorul în drept Josef Winternitz.
Principiul de compunere este tot planul spațial (Raumplan), juxtapunerea și întrepătrunderea de spații distincte, fiecare cu propriul caracter, dimensiuni, înălțimi. Livingul are cam aceeași suprafață, înălțime și tip de goluri ca la Vila Müller, și tot ca acolo, către el se deschide o platformă supraînălțată ce conține sufrageria și un mic loc de discuții. Vila Müller este însă mai spațioasă, mai complexă și a beneficiat de un buget mult mai mare, ce a permis folosirea unor soluții scumpe și a unor materiale nobile. De exemplu, marmura din spațiile comune devine la Winternitz un placaj din cărămidă aparentă.
Nu este însă un fel de rudă săracă a Vilei Müller, ci o casă bună, confortabilă și frumoasă. În opinia mea, este interesantă tocmai datorită modestie sale relative, arătând că Loos și-a putut aplica principiile și simțul proporțiilor perfecte și în cadrul unui buget limitat. Cumva, așa mai mică și ușor mai frustă cum e, pare mai puțin impozantă și mai apropiată de modul în care ai locui astăzi.
În casă se intră printr-un vestibul destul de mic și scund, la nivelul parterului-demisol ce conține, în rest, spațiile utilitare. E un dispozitiv arhitectural venerabil și care lui Loos îi plăcea foarte mult: renunțarea voluntară la o intrare monumentală creează un moment de surpriză și încântare, când treci (aici, printr-o primă rampă de scară) în spațiul principal al casei, mare și inundat de lumină.
Urmează balconul despre care vorbeam mai devreme și apoi o înlănțuire de scări, camere și treceri, culminând cu terase și pergole maiestuoase ce se deschid către ceea ce era pe atunci un peisaj aproape virgin. În cadrul camerelor, nișele definesc spații mai intime, decupate și în același timp legate de cel major al încăperii.
Tragedii
În doar un an, între 1931 și 1932, casa a trecut de la comandă la proiect, autorizații, construcție și livrare. A urmat o perioadă de locuire, se pare, fericită a familiei formate din dr. Winternitz, soția sa Jenny și copiii lor, Suzanna și Petr, urmată însă de catastrofa războiului și a ocupației naziste.
În 1941, familia a fost forțată să își cedeze casa așa-numitului Fond de Emigrare pentru Boemia și Moravia („Auswanderungsfonds für Böhmen und Mähren”), o instituție de spoliere a comunității iudaice create de către regimul nazist. Municipalitatea Pragăi a achiziționat casa de la acest fond și a transformat-o într-o grădiniță, funcțiune păstrată până în 1997. În 1943, familia a fost deportată la Theresienstadt și ulterior la Ausschwitz. Așa cum relatează familia azi, Josef și Petr au fost uciși aproape imediat, Jenny și Suzanna supraviețuind și reușind să se întoarcă acasă.
Părea că își vor și putea recupera casa, asupra căreia li s-a recunoscut dreptul de proprietate. Însă noul regim, instaurat de ocupantul sovietic, a legat această retragere de plata unor taxe imense de succesiune și „pentru milionari”: se taxa succesiunea după capul familiei omorât de naziști, milionarii fiind cele două femei complet lipsite de orice sursă de venit. În aceste condiții, Jenny a „donat” casa statului. Suzanna s-a măritat cu Jiří Cysař, cu care a avut patru copii. După ce a fost părăsită de soț, ea și cu Jenny au avut grijă de întreaga familie. Cele două femei nu și-au mai revăzut niciodată casa și nici nu au mai vorbit vreodată despre ea.
Renaștere
Restul familiei a aflat de existența casei abia în 1991, când a reînceput restituirea bunurilor confiscate de către regimul comunist. Prea târziu pentru cele două doamne Winternitz. Principalul actor al regenerării casei recuperate și aflate într-o stare destul de rea a fost inginerul Stanislav Cysař, nepotul lui Josef Winternitz. A fost cu adevărat și din nou un proiect familial, toți membrii acesteia muncind pe șantier.
S-a încercat revenirea la o imagine cât mai apropiată de cea veche și păstrarea a cât mai mult din substanța originară. Cum mobilierul a dispărut complet, noile piese sunt de epocă sau reconstituite după puținele fotografii păstrate sau luând ca inspirație alte proiecte ale lui Loos.
Casa refăcută nu este un muzeu, deși se poate vizita (inclusiv prin tururi ghidate), și conține o expoziție despre istoria sa. Funcționează mai degrabă ca un mic centru cultural independent: se organizează concerte, cursuri de istoria artei, mici expoziții de artă și arhitectură; poate fi închiriată pentru tot felul de evenimente: de la nunți la petreceri de firmă; ba chiar poți locui pentru câteva zile într-unul dintre dormitoarele restaurate.
Când am fost noi acolo, în living avea loc o repetiție pentru programul muzical al unei nunți. O sesiune foto tocmai se termina în zona dormitoarelor, iar mai multe încăperi adăposteau o expoziției a arhitectului Zvi Hecker. Dar cam tot timpul se întâmplă ceva. Vila Winternitz e un loc viu și bun. Și un exemplu de reinventare și de deschidere, păstrând intact un spirit vechi.
Mulțumiri
Lui David Cysař, strănepot al lui Josef și Jenny Winternitz, pentru primirea extrem de amabilă și pentru furnizarea de imagini și de informații esențiale pentru articol.
DE PROIECTE