Recentul scandal legat de pseudo-restaurarea, în fapt, distrugerea ansamblului memorial al gospodăriei lui Ion Creangă din Iași ne-a determinat să publicăm pe site capitolul ce i-a fost dedicat în cartea noastră din 2021, „Oameni la lucru în casele lor”. Din textul Cătălinei Frâncu și din pozele de arhivă sau mai noi se înțelege bine, credem, valoarea fragilă a unui patrimoniu incredibil de modest. Dar veți afla de acolo și faptul că această ultimă și definitivă intervenție urmează unor schimbări mult mai reținute, dar tot discutabile. Se pare că pur si simplu autenticitatea nu e importantă la noi ; nu ne ajunge când ceva e mic, aparent sărac, nu strălucește, nu „s-a curățat”. Trebuie să ne inventăm trecutul, să împodobim, să fie serios, domnule.
Mai găsiți în articol și planul schematic, reconstituit de către foștii mei studenți, și care arată generozitatea spațială și proporțiile frumoase ale unei case minuscule. (Ștefan Ghenciulescu)
La ţară, în oraş. Bojdeuca lui Ion Creangă, Iaşi
Text: Cătălina Frâncu
Foto: Cătălina Frâncu, Corneliu Grigoriu, Arhiva şi Fototeca Muzeului Naţional Literaturii Române – MNLR Iaşi
„În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară şi pe vremea asta, în 18 spre 19 septemvrie. De veţi avea răbdare, că bunătate totdeauna aţi avut, veţi întreba poate unde‑i bojdeuca mea? Vă voiu răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce‑i mai zic şi Valea plîngerei, strada Ţicăul de sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroiu păn’ la genunchi, cînd sînt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dînsa).
Iar bojdeuca de căsuţă în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povîrnită spre cădere pe zi ce merge, de n‑ar fi răzămată în vreo 24 de furci de stejar şi acelea putrede. Iarna dorm într‑o odăiţă toată hrentuită, iară vara într‑un cerdăcel din dos, începînd de pe la maiu şi sfîrşind pe la octomvrie, cînd este vremea bună cum îi acum. Aşa m‑am deprins”.1
*Bojdeuca în 2002. Foto: Corneliu Grigoriu ©Fototeca MNLR Iași
E cu siguranţă cea mai modestă casă dintre toate cele prezentate în carte: un adăpost provizoriu transformat într‑unul permanent, o locuinţă minimală ce azi a devenit un loc canonic.
Ion Creangă (1837–1889) se mută în 1875 în mahalaua Ţicău, la marginea Iaşului, după câteva evenimente zbuciumate: diacon fiind, divorţează de soţia sa, Ileana, trage cu puşca în ciorile care murdăresc Biserica Golia şi se tunde ca un mirean.2
Exclus din cler, cumpără o casă de pe marginea mahalalei. Legăturile sale sociale par a se construi mai puţin cu comunitatea din jur, ci mai degrabă cu comunitatea literară a Iaşului. Casa e cumpărată pe numele Ecaterinei Vartic, una dintre fetele familiei cu care împărţise casa în chirie. Aici, în bojdeuca cu două camere şi prispă, Creangă devine omul pe care l‑am studiat toţi de‑a lungul anilor noştri de şcoală şi pe care mulţi dintre noi l‑am redescoperit după ce ne‑am vindecat de ei. Aici sunt scrise toate poveştile şi povestirile, toate Amintirile şi toate basmele. Pentru asta îi mai putem mulţumi încă o data lui Eminescu, care l‑a încurajat pe fostul diacon să aştearnă pe hârtie tot ce povestea cu enormă plăcere.
*Octav Minar, Tinca Vartic (soția-lui-Ion-Creangă) și Eugeniu Revent în cerdacul-Bojdeucii, 1912 ©MNLR-Iași
Bojdeuca lui Creangă e prima casă memorială din România, acum un landmark notat pe Google Maps cu 4,5 steluţe, cu intrare şi personal, dar ar fi putut să nu mai fie deloc. În 1889, după ce Creangă trece în nefiinţă, Tinca rămâne singură cu casa care se prăbuşeşte pe jumătate. În 1918, o chetă făcută de foştii studenţi ai lui Creangă permite salvarea casei prin intervenţii de urgenţă.
*Bojdeuca inainte de restaurare (Arhiva MNLR Iasi) – 1914
În bojdeucă se intră prin faţada albă orientată către stradă.
*Semicentenar 1968, Fototeca Muzeului Național al Literaturii Române Iași
O uşă joasă din lemn separă lumea din interior de grădină, cu toate că podeaua pare să facă parte din acelaşi peisaj. Când păşeşti înăuntru, te susţine o podea de pământ la care Creangă a ţinut atât de mult, încât a reuşit să evite podirea; a convins‑o pe Tinca să măture în continuare colbul şi să repare cu pământ zonele tranzitate cel puţin o dată pe an. Din hol se poate intra în două camere, una în stânga, cu sobă, şi una în dreapta, unde a stat Eminescu în lunile calde ale lui 1875.
*Reconstituire plan: Andrei Culinescu, Rora paliga, Matei Barbu, Tudor Stănilă
Iarna, camera cu sobă era locul unde cuplul (Ecaterina Vartic şi Ion Creangă) îşi petrecea majoritatea timpului. În mijlocul camerei era aşezat un pat lat pentru corpul acaparator al lui Creangă şi cel mic al Tincăi; tot aici Tinca gătea şi pregătea totul pentru spălat. Imaginându‑mă scriitoare în condiţiile astea, mi‑am zis că nu s‑ar fi putut să produc ceva în lunile de iarnă când ar fi trebuit să respir literalmente expiraţia partenerului meu; căutând, am văzut că doar puţine dintre poveştile şi povestirile lui Creangă au fost publicate în lunile friguroase: Capra cu trei iezi şi Punguţa cu doi bani sunt două dintre ele. Aş băga mâna în foc că au fost amânate de vara pentru lunile de sărbătoare din iarnă; probabil nu vom şti niciodată.
Ironic este că, în chiar această bucătărie‑dormitor, într‑un colţ, se află în prezent scrinul lui Sadoveanu.
*Scrinul lui Sadoveanu în casa lui Creangă
Nu are nicio legătură cu istoria casei şi pare să şadă acum dominat şi submisiv, sub privirea indiferentă a obiectelor strict utilitare pe care le învârtea Tinca cu îndemânare deasupra focului. Ce‑i drept, şi acestea sunt aranjate acum muzeal, într‑o relaţie imaginar posibilă, ordonate ca să evoce poziţia pe care ea o avea atunci când le mânuia. Adevărul este însă că imensul pat pentru iarnă s‑a pierdut, iar fără el în bucătărioara‑cameră nu se va mai putea niciodată resimţi posibila lor dinamică; obiectele de uz zilnic nu mai sunt aceleaşi şi nu mai stau împrăştiate prin bucătărie, ci adunate pe o măsuţă joasă sau atârnate pe perete.
-
+2
*galerie foto: 1-2 – interiorul bojdeucii înainte de restaurare – 1914
Creangă nu avea scrin, ci o mică masă pe care o muta de pe prispă în camera bună sau bucătărie, lucru dictat de vreme. Vara stătea pe prispa de pe nord‑est – pe‑atunci, deschisă, ca cea din faţă, şi cu vedere spre vale; probabil acolo erau când s‑a lăsat convins de Eminescu să‑şi scrie amintirile. Acum prispa e susţinută de un brâu de beton, fără de care aud că s‑ar prăbuşi, şi se intră în ea direct din hol, lucru nou, de care Creangă nu a apucat să se bucure. Casa, care iniţial stătea pe o fundaţie superficială din piatră, e acum înconjurată de brâuri şi contraforţi gargantuane prin comparaţie.
*Spatele casei, consolidat
Aşa cum e acum, cu intervenţii pioase însă nu întotdeauna în spiritul autenticităţii, e totuşi un loc emoţionant, mai ales dacă reuşeşti să treci de muzeificare, Panteon naţional etc. şi începi să o vezi drept un martor al unui trecut de margine urbană care a cam dispărut în România şi, mai ales, drept o căsuţă construită cu resurse minime, pentru un om inteligent şi vesel, care a vrut să se bucure de viaţă şi să vorbească despre lucruri şi întâmplări aparent mărunte.
*Foto: ©Fototeca MNLR Iași, Corneliu Grigoriu, 2020
Vezi și
NOTE
1 Iulian Pruteanu‑Isăcescu, Bojdeuca „Ion Creangă”. Din istoria primului muzeu literar din România,
Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi, 2018
2 George Călinescu, Ion Creangă: viaţa şi opera, Bucureşti: Princeps, 2011.
