Edito: Planul lui Creangă

Ne-a emoţionat mult acest plan. Nu doar pentru că e inedit (cel puţin noi nu l-am mai găsit pe nicăieri), ci şi pentru că nu îi aparţine lui Horia Creangă – eroul modernist –, ci casei bunicului acestuia, Ion Crean­gă. Îi aparţine e un fel de-a spune, pentru că Ion Creangă, copil de ţăran ajuns preot, cu siguranţă nu a desenat nici o linie pe vreo hârtie. De altfel, nu şi-a construit ci a cum­părat această locuinţă. E o casă minimală, într-o periferie săracă a Iaşiului, şi care a avut probleme încă din primii ani.

 

Text: Ștefan Ghenciulescu
Reconstituire plan: Andrei Culinescu, Rora paliga, Matei Barbu, Tudor Stănilă

 

Cătălina Frâncu, care a scris despre bojdeucă, într-o carte la care lucrăm intens în această perioadă, a găsit ur­mătoarele rânduri într-o scrisoare a lui Creangă către Titu Maiorescu, în 1887:

În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară şi pe vremea asta, în 18 spre 19 septemvrie. De veţi avea răbdare, că bunătate totdeauna aţi avut, veţi între­ba, poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voiu răspun­de respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea Plîngerei, strada Ţicăul de sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, pli­nă de noroiu păn’ la genunchi, cînd sînt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dînsa). Iar bojdeuca de căsuţă în care lo­cuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povîrni­tă spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzămată în vreo 24 de furci de stejar şi acelea putrede. Iar­na dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iară vara într‑un cerdăcel din dos, începînd de pe la maiu şi sfîrşind pe la octomvrie, cînd este vremea bună cum îi acum. Aşa m-am deprins”.[1]

Planul împreună cu citatul de mai sus şi cu ce mai ştim despre Creangă ne învaţă, cred, sau mai degrabă întăresc câteva lucruri:

Deşi casa e atât de mică, peste o treime din ea sunt spaţii deschise şi acoperite; nici cea mai sângeroasă economie nu a putut elimina locuri esenţiale – aici chiar două: prispa din faţă şi cerdăcelul din dos; deja în secolul al XIX-lea spaţiile exterioare adăpostite nu erau un lux, ci camere în aer liber la fel de importante precum cele inte­rioare. Azi, indiferent câţi bani sau cât spaţiu, am avea, la oraş sau la ţară, nu răbdăm să nu închidem tot, recupe­rând, de fapt, o pierdere.Apoi, că munca, inclusiv cea intelectuală, presu­pune un loc bun şi plăcut, mai mult decât un loc dedi­cat. Aşa cum a descoperit Cătălina, Creangă muncea peste tot: în primul rând pe prispă, vara, şi iarna, în patul uriaş pe care îl împărţea cu partenera sa de viaţă, Tinca, şi care ocupa aproape în întregime camera bună, cu sobă.

În sfârşit, un cuvânt despre desenare şi idealizare. Desenul de faţă nu este un releveu, ci o reconstituire baza­tă pe imagini vechi şi noi. S-ar putea să fie mai strâmbă clădirea reală, mai moale chiar. Oricum, ea s-a tot schim­bat de când a ajuns prima casă memorială din România: o construcţie de sprijin din beton, o închidere vitrată a cer­dacului din spate (ha!) şi altele.

Această reconstrucţie, cât de riguroasă s-a putut, are însă calitatea de a vorbi des­pre valori esenţiale: e aproape raţionalistă în simplitatea sa şi vorbeşte despre arhetipurile spaţiale şi ale construi­rii, despre logica împărţirii şi a structurii, despre simetrie generală şi asimetrie în detaliu… Ea exprimă un model. Şi ne face să visăm că poate lui Horia Creangă nu i-ar fi fost complet ruşine cu ea.

 

*Note:

[1] Iulian Pruteanu-Isăcescu, Bojdeuca „Ion Creangă”. Din istoria pri­mului muzeu literar din România, Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi

*Zeppelin #164 (iarna, 2021) va fi disponibil de săptămâna viitoare  în librăriile Cărturești, Inmedio și Relay. Sau puteți opta pentru un abonament extrem de avantajos,  aici.

Râmânem aproape, lucrăm ca să vă putem informa și să putem visa împreună.

Sari la conținut