Text: Ștefan Ghenciulescu, în colaborare cu Magdalena Nicola
Desenele din acest articol îi aparțin lui Nicole, elevă în clasa a VI-a la un liceu din Bergamo. Sunt, de fapt, teme pentru acasă la materia „Istoria Artei”. Disciplina și exercițiile nu sunt gândite pentru școli de artă, ci pentru toți copiii – la fel cum cu toții trebuie să învețe matematică, științele naturii și literatură.
Cursuri de desen, artă, exprimare artistică etc. există mai peste tot în lume. Se cam opresc înainte de liceu (în cazurile fericite) și conțin mai multe sau mai puține informații despre istoria artei, stiluri etc. Mai afli câte ceva (foarte puțin) la Istorie, și cam atât.
În Italia, lucrurile stau cu totul diferit. Și asta din 1923, când a fost introdusă educația artistică în școli. În 2003, materia Educație artistică s-a transformat în Artă și Imagine (Arte e Immagine). Noțiunile generale de Istoria Artei sunt așezate într-o ordine cronologică și pe mari momente culturale: preistoria, Mesopotamia și Egiptul, Antichitatea greco-romană, Evul Mediu romanic și gotic, Renașterea etc., mergând până în epoca modernă. Aceste noțiuni, de multe ori îmbogățite cu exemple din patrimoniul regiunii respective, sunt însoțite în mod programatic de exerciții de desen: redesenarea de picturi, clădiri, fragmente etc.
Materia este predată atât în școala generală, cât și la liceu (ei, da), la profilurile uman, real și de turism. Pentru liceul de tip real, structura predării pornește de la istoria arhitecturii.
E mai ușor de înțeles din această perspectivă persistența miracolului italian în design și artă. Italienii rămân în față nu datorită vreunei moșteniri genetice a gustului și măiestriei, ci pentru că prezența efectivă a unui patrimoniu gigantic este însoțită de educație, de înțelegere profundă și răspândită a valorilor și principiilor. Biserica barocă nu poate fi un model direct pentru un pantof sau o mașină; însă cunoașterea artistică are ca rezultat faptul că societatea înțelege și pretinde, iar artiștii reușesc mai mult.
Efectele asupra prezervării și valorificării patrimoniului sunt, evident, uriașe.
Cu toții ne clamăm dragostea pentru moștenirea noastră arhitecturală, urbană etc., dar ea este de multe ori abstractă, „pentru că așa trebuie”. Când chiar studiezi patrimoniul, nu ca pe o colecție mumificată, ci prin înțelegerea elementelor constitutive, a unei armonii esențiale, a contextului social și cultural, relația cu el devine imediat altfel: mai intimă, mai firească, mai puțin bombastică, dar și mai autentică.
În fine, și acesta este și motivul articolului de față, cunoașterea despre care vorbeam în paragrafele de mai sus devine cu adevărat intensă prin instrumentul desenului. Așa cum vorbeam și în introducerea la primul Dosar al ediției de vară Zeppelin – DESEN, pentru foarte mulți dintre noi, chiar și din lumea arhitecților, desenul este un mijloc de expresie. Dar el este în aproape aceeași măsură un mijloc de cunoaștere. Desenând, înțelegi, desfaci și refaci un lucru. Nu desenul „frumos” contează, drăguț, de pus în ramă de părinți mândri; ci cel analitic (la care, de fapt, copiii sunt foarte buni), apropierea rațională și sensibilă, o înțelegere pe care cultura strict livrescă nu ți-o va da niciodată. Asta, ca să nu mai vorbim despre capacitatea de a înțelege apoi planurile și alte desene de arhitectură.
Educația în acest mod nu are menirea de a scoate zeci de mii de arhitecți și artiști vizuali; dar reușește în a crea o societate educată și care duce mai departe în mod firesc valorile trecutului. Deocamdată, exemplul Italiei rămâne unic prin întindere și consecvență; cu atât mai mult prin contradicția totală cu tendința actuală și stupidă de a scoate materiile umaniste din școli; însă modelul începe să funcționeze: în ultimii 10 ani, Franța introduce în mod progresiv studiul istoriei artei. Eforturile unor organizații cum este, în România, „De-a arhitectura” sunt cu atât mai importante în acest sens.
DE PROIECTE
