Locuința de la marginea Bucureștiului al cărei șantier s-a întins pe o perioadă de peste zece ani permite citirea modului în care a evoluat filosofia arhitecturală a biroului Starh. Vila care interpretează limbajul și procedeele modernismului clasic conviețuiește acum cu un mic pavilion ce se concentrează asupra unor gesturi și relații fundamentale.
Text: Ştefan Ghenciulescu
Foto: Cosmin Dragomir, Radu Malaşincu
E întotdeauna dificil să discuţi despre proiecte a căror realizare s‑a întins pe o perioadă mult mai lungă decât cea gândită iniţial. Aceasta pentru că, inevitabil, evoluează atât contextul acestor proiecte, cât şi arhitecţii înşişi, care ajung astfel de multe ori să detalieze şi să urmărească clădiri pe care, după toţi aceşti ani, le‑ar fi gândit în moduri foarte diferite. Pe de altă parte, tocmai procesul lung permite să observi modul în care evoluează o practică arhitecturală: unde apar adaptările lente (pentru că totuşi amânarea aduce întotdeauna şi schimbări), cum se suprapun straturi şi se negociază contradicţii şi, de fapt, ce lucruri rămân (valabile). Durata lungă permite o autocritică a proiectului şi intervenţii succesive asupra ceea ce nu mai e chiar o casă nouă, ci mai degrabă un loc existent. Vila din strada Chefalului, asupra căreia biroul Starh a lucrat cam 10 ani, este un astfel de proiect.
O casă mare către lac
Programul sună mai degrabă a proiect ideal decât a clădire reală: o vilă de standard foarte ridicat pe un teren generos, la marginea oraşului şi pe malul lacului Snagov.
Pe atunci zona era foarte puţin construită, deci singurii determinanţi erau relaţia cu lacul, panta şi nevoia evidentă de a echilibra suprafaţa mare cerută prin temă cu intimitatea şi cu o scară umană a locuirii şi aşezării în sit.
În legătură cu amplitudinea clădirii, trebuie spus că suprafaţa desfăşurată de aproape 2.000 de metri pătraţi nu rezultă dintr‑un număr mare de camere şi nici din suprafeţe exagerate ale acestora (deşi nu sunt mici), ci, mai ales, din apariţia şi dezvoltarea unor funcţiuni şi spaţii ataşate locuirii primare.
Au trebuit astfel prevăzute o piscină împreună cu toate spaţiile libere şi tehnice aferente, un spaţiu de relaxare şi de întâlnire, un miniapartament suplimentar, o capelă şi un garaj pentru patru maşini.
Cum aceste funcţiuni nu au la fel de nevoie de lumină sau de o legătură directă cu peisajul precum livingul sau dormitoarele, au fost amplasate într‑un soclu semiîngropat, deasupra căruia se desfăşoară şi se deschid către lac un piano nobile şi un nivel superior parţial.
Principiul determinant al proiectului este dislocarea în peisaj a construcţiei. Masa construită considerabilă este desfăcută în planuri orizontale şi verticale şi în corpuri care se îmbucă sau juxtapun, folosind (şi, parţial, reconstruind) panta terenului.
Nu e vorba despre nici un mimetism topografic, ci despre un proiect în spiritul modernismului clasic. Proiectul nu imită modele celebre, însă mi‑a adus aminte de o foarte largă familie de case mari în pantă, de la Wright în perioada sa târzie, Rudolf Schindler, Mies la Casa Tugendhat şi Erich Mendelsohn la propria locuinţă (Am Ruperhorn), puţin şi de casele mai vechi ale lui Siza. Nu am regăsit preluări de elemente, ci un principiu de rezolvare, un limbaj modernist şi un fel de lux auster ce mizează pe materiale nobile, pe generozitatea spaţiilor şi deschiderilor şi pe o tehnologie pe cât de avansată, pe atât de discretă.
Pe latura de acces, clădirea este mai degrabă opacă, însă are o scară foarte liniştită şi pare mult mai simplă şi mai mică decât în realitate. La interior principalele spaţii se întrepătrund şi sunt articulate în cadrul unei promenade arhitecturale bine ţinute în mână. Către lac, un întreg set de instrumente – vitraje mari, terase acoperite şi descoperite, platforme, loggii, scări, curţi semiîngropate, belvedere şi ecrane perforate – diluează limita dintre casă şi peisaj.
Complexitatea spaţială şi integritatea proiectului sunt susţinute şi de o execuţie (în cea mai mare parte) de o foarte bună calitate şi de o detaliere obsesivă, specifică biroului.
Fiecare parte a casei, fiecare îmbinare a fost desenată, discutată, reevaluată, redesenată şi pusă în aplicare. Florian Stanciu vorbeşte cu admiraţie despre domnul Marian Horchidan, şef de şantier, despre dedicarea şi viziunea acestuia. Detaliile – unele realizate la ani de zile după începerea construcţiei – ne aduc la discuţia despre durata lungă a proiectului.
Ajustări. Reevaluări. Noul pavilion
Una dintre schimbările cele mai importante nu prea are de‑a face cu arhitectura în sine. Ceea ce părea să poată rămâne un mal de lac cu foarte puţine şi mici construcţii s‑a transformat după începerea şantierului într‑una dintre zonele cele mai dense de la periferie.
Mai multe ansambluri de blocuri înalte au răsărit imediat în spate şi lângă vilă, agresând locul şi contrazicând complet demersul de aşezare discretă în peisaj. Cel mult se poate spune că strategia de a închide casa către stradă şi de a o deschide către lac şi‑a dovedit valabilitatea dincolo de aşteptări.
În ceea ce priveşte arhitectura, în anii trecuţi de la începerea proiectului, Starh a realizat unele dintre cele mai importante proiecte de restaurare din carieră. De asemenea arhitecţii au predat la atelierul de proiectare al anului I şi vorbesc despre influenţa acestei experienţe asupra modului lor de a vedea arhitectura. Valorile arhitecturii tradiţionale, de fapt valorile esenţiale ale locuirii – scara domestică, arhetipurile, înrădăcinarea şi relaţia cu lumea, dar şi importanţa materialităţii, felul în care structura şi lumina determină arhitectura, şi nu doar rezolvă probleme –, au devenit din ce în ce mai importante şi au determinat proiecte, cum ar fi Casa‑turn din Bucureşti, de pildă, foarte diferite de cele din anii ’90.
Proiectul de faţă fiind deja croit în datele sale principale şi foarte avansat, aceste evoluţii sunt prezente aici doar la nivelul unor detalii: candelabrele despre care am vorbit mai sus, şemineul, micul debarcader de pe malul lacului, alte câteva rezolvări de mobilier, balustrade şi îmbinări. Metalul rugos, lemnul cu o textură pronunţată, suporturile delicate ale corpurilor de iluminat care reinterpretează rezolvări tradiţionale şi o întreagă celebrare a articulării contrastează cu netezimea politicoasă a marilor suprafeţe albe sau vitrate.
Cât de importante sunt schimbările în modul de a face arhitectură se vede cel mai bine la micul pavilion construit pe o suprafaţă de teren achiziţionată după începerea proiectului propriu‑zis de casă. Pavilionul este gândit ca o generoasă locuinţă de serviciu sau pentru oaspeţi şi ia forma unui L care delimitează două laturi ale curţii şi se deschide către lac.
Însă, de fapt, nu locuinţa propriu‑zisă se deschide către lac – ea lucrează împreună cu fâşiile de teren între ea şi gard şi nu are decât câteva goluri foarte reduse către spaţiul dintre ele două braţe. Suprafeţelor vitrate mari şi structurii punctuale din stâlpi de metal către exterior îi corespund către curte doi pereţi masivi din beton aparent. Aceştia definesc un fel de claustru deschis pe două laturi către casa mare şi lac, cu câţiva copaci, însă cu o suprafaţă minerală, ferm delimitată de grădina din jur.
Reducerea la esenţă, austeritatea şi materialitatea fără compromisuri imprimă nu doar o diferenţă de limbaj în raport cu fragmentarea şi bogăţia de materiale şi texturi a vilei, ci una de esenţă.
Natura nu mai este un context, ci un actor cu drepturi depline, care se confruntă în mod fertil cu lumea artificială a proiectului.
În mod semnificativ, deşi scurgerea apelor pluviale de pe acoperiş ar fi putut fi rezolvată fără probleme pe laturile exterioare, ea este dirijată către curte prin garguie supradimensionate. Ploaia devine element arhitectural, la fel ca şi soarele, cerul, copacii, lacul, trecerea de la zi la noapte şi anotimpurile. Locul cu cea mai redusă şi liniştită scară devine şi cel mai monumental al ansamblului, definit prin doar câteva gesturi puternice şi precise. Deşi nu concurează deloc cu casa mare, această cameră mare şi liniştită reinventează relaţia cu locul, pune punct unui parcurs de peste zece ani şi vorbeşte despre un alt mod de a face arhitectură.
DE PROIECTE
Locuinţa
Adresă: Intr. Chefalului 12D‑12E, sector 2, Bucureşti
Perioadă: 2004–2014
Arie desfăşurată: 1.890 m2
Arhitectură: Starh‑ACD – Florian Stanciu, Iulia Stanciu
Structură: Dorin Lazăr – Consild
Instalaţii sanitare: Marin Constantin
Instalaţii termice‑ventilaţii: Constantin Buzdugan
Instalaţii electrice: Nicolae Grigoraş
Antreprenor structură: COMNORD
Antreprenor general: CRIS – Ion Udrea
Şef şantier, contradetalii execuţie, execuţie: Marian Horchidan
Pavilion
Adresă: Intr. Chefalului 12J, sector 2, Bucureşti
Perioadă: 2012–2013
Arie desfăşurată: 180 m2
Arhitectură: Starh‑ACD – Florian Stanciu, Iulia Stanciu
Structură: Dorin Lazăr – Consild
Instalaţii sanitare: Marin Constantin
Instalaţii termice‑ventilaţii:Victor Voroneanu
Instalaţii electrice: Nicolae Grigoraş
Antreprenor general: Ioan Vrublevschi
Uşi interioare: White Design