Poveşti din Bucureşti-Sud #4: Berceni / e-zeppelin.ro

Text: Mihai Duțescu
Foto: Andrei Mărgulescu

Fiindcă știu două persoane absolut OK și deștepte care au lucrat câțiva ani la Spitalul de Psihiatrie Al. Obregia – renumitul „spital de nebuni” din Berceni – două doctorițe, una psihiatru, cealaltă neurolog, și fiindcă ambele au fost de acord să vorbim, am făcut acest dublu-interviu cu ele. E în primul rând despre spital, care e unul dintre landmark-urile Berceniului, dar și despre viața din cartier în general, despre cum se văd toate lucrurile astea din goana metroului, între două gărzi.

Ionelia Cristea (I.C. – foto stânga © Radu Nicolae) e medic neurolog și a lucrat la Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare din cadrul Spitalului Al. Obregia. Are în jur de 30 de ani și, printre altele, scrie poezie. A câștigat concursul de debut organizat de Editura Cartea Românească, în urma căruia în 2015 a publicat „Noaptea de gardă”, un volum pentru care deja a primit cele mai importante premii literare de la noi.

Cristina Ilie (C.I. – foto dreapta © Iulia Dana Baceanu) are tot în jur de 30, e medic psihiatru și, dincolo de asta, ca și Ioneliei, și ei îi place să se lase contaminată de diferite experiențe care au de-a face cu literatura, sub toate formele ei. După ce a terminat rezidențiatul a spus „au revoir!” Berceniului și plecat să lucreze într-un spital din Paris.

M.D.: Cred că știi destule despre cartier, că doar ai lucrat aici niște ani buni. Zi-mi cum e cartierul ăsta?

I.C.: Mie mi se pare destul de pitoresc. Are o atmosferă balcanică, fiind presărat la tot pasul cu piețari ambulanți, florari, o mulțime pestriță ce are în comun instabilitatea, agitația continuă. Drumul propriu-zis de la metrou la spital – traseu pe care îl cunosc cel mai bine – e un drum anost, în care poți să vezi Cimitirul Buna Vestire undeva pe dreapta, benzinării, supermarketuri, clinici medicale private de o parte și de alta a drumului, cu blocuri și sucursale ale diferitelor bănci intercalate printre ele – și, la un moment-dat, spitalul, delimitat de exterior printr-un zid lung de ciment, care izolează pavilioanele de alienați mintal de restul orașului. Ca particularitate, referitor la zona care împrejmuiește spitalul, aș putea menționa pacienții psihiatrici, majoritatea dezinserați social, care stau lipiți pe interior de zăbrelele gardului, cerând bani sau mâncare. Nu am explorat foarte mult străduțele sau locurile mai izolate ale cartierului, ci în special arterele principale care duc la spitalele de stat mai importante, în care am lucrat și eu mai mult timp prin forța împrejurărilor atât în perioada facultății cât și în rezidențiat.

Despre Berceni am rămas cu senzația unui loc izolat, care împrumută ceva din alienarea oamenilor internați în spitalul de psihiatrie, cu senzația unui loc care nu ar fi trebuit tulburat de marele proces al industrializării. Modul în care au fost gândite toate instituțiile construite acolo și infrastructura locală este validă numai în cazul în care privim Berceniul ca pe o zonă periferică a orașului București – așa cum a și fost gândită inițial – zonă în care sunt poziționate de obicei instituții precum morga, crematoriul, spitalul de bolnavi psihiatrici, închisoarea, mănăstirea, cimitirul, locuri care sunt izolante prin definiție și care nu se compatibilizează cu viața agitată a unui oraș, cu uzinele sau blocurile muncitorești. Probabil de aici imixtiunea și căutările neobosite ale soluțiilor urbanistice din sud, care nu fac decât să accentueze și mai tare o carență, dată de suprapopulare și de necesitatea unui spațiu liber indispensabil oricărei așezări urbane. Berceniul nu mi-a făcut o impresie grozavă la început, dar ca mai toate locurile din lumea asta, în care memoria afectivă joacă un rol mai important decât cea faptică, zona mi-a devenit dragă, pentru că m-am obișnuit cu ea. Și pentru că m-am obișnuit cu ea, acele lucruri care îmi displăceau la început mi-au devenit familare, în consecință mă încearcă nostalgia de fiecare dată când ajung acolo.

C.I.: Eu am și locuit în Berceni vreo 4-5 ani, în 3 apartamente diferite; și-n Berceniul de Vest, și-n Berceniul de Est, glumița mea preferată cu cartierul. Și-am locuit chiar și în enclava de la Complexul Huedin, unde nu venea aproape nimeni niciodată la mine, că li se părea așa la capătul pământului, chiar dacă legăturile cu mijloacele de transport erau mult mai bune decât, să zicem, Pantelimon. Să-ți explic cum e cu împărțeala cartierului, limita fiind chiar spitalul Obregia și cimitirul, care formează un bloc masiv prin care nu ai cum să treci, ești obligat să ocolești câțiva kilometri buni pe jos ca să ajungi dintr-o parte în alta a cartierului, ca un fel de Palatul Parlamentului. Deci, ce numesc eu Berceniul de Est e partea dinspre Oltenița, mai ieftină, mai boemă, cu magazine fără aer condiționat majoritatea, cu net impecabil de la băieții din cartier, cu terenuri de joacă sălbatice, cu grădini fără pitici de ceramică, cu pacienți în papuci colorați și halate prin Mega. Berceniul de Vest, în schimb, cel dinspre Brâncoveanu, e partea burgheză a cartierului, e mai verde, cu pensionari și puști cool împreună pe la mesele de ping-pong din spatele blocului, cu magazine mai cochete, cu radio și camembert, cu terenuri de joacă acoperite cu spumă colorată, e altceva. Altfel, dacă nu stai în cartier, drumul de la metrou la spital e una dintre părțile cele mai dezolante, cu o ieșire destul de abruptă în agitația din Piață, un trotuar meschin, fără pic de umbră vara, și plin de câini.

M.D: Cu mici excepții, se pare că întotdeauna se verifică geografic discrepanța dintre nord și sud. În cazul Bucureștiului, ai sesizat anumite diferențe specifice între cartierele din nord și cele din sud? Muncești mult ca medic, ai muncit probabil la fel de mult ca student la Medicină – apuci să mai simți lucrurile astea, sau treci pe lângă ele semi-adormită? Scuze că fac presupuneri…

I.C.: Într-adevăr ca student la Medicină faci stagii prin aproape toate spitalele mari din București și astfel ai posibilitatea să cunoști mai bine orașul. Desigur, se simte diferența între cartierele de nord și cele de sud. În partea de nord sunt mai multe clădiri de birouri construite modern, intercalate printre vilele cu arhitectură clasică, iar soluțiile locative par mult mai scumpe decât în restul orașului. Cartierele din nord îți dau senzația de intimitate, de securitate, există mai multă vegetație, spațiile dintre clădiri sunt mai aerate, iar persoanele care trăiesc aici cred că au venituri peste medie. În această zonă, însă, accesul la mijloacele de transport în comun este mult mai limitat, comparativ cu accesul din zona de sud, unde peisajul este mai cenușiu, predomină cartierele muncitorești și oamenii sunt de toate categoriile. Personal, mă simt mai în elementul meu în zonele din sud, datorită atmosferei mai animate, în ciuda discrepanțelor evidente cu cartierele din nord mai sus menționate.

C.I. Da, clar, discrepanța există, sudul e mai sărac. Dar Berceniul e totuși un cartier interesant, cu un ritm al lui, care pe mine m-a prins. Oboseala și în special nesomnul îți ascut simțurile, nu le tocesc. Sau cel puțin în cazul meu e foarte pregnant așa. Iar când începi mult mai devreme sau termini mult mai târziu programul ieși puțin din iureșul traficului de vârf și ai timp pentru tine, pentru mediu, te agăți de tot felul de detalii.

M.D: „Obregia” e un fel de oraș în oraș, se întinde pe o suprafață uriașă și are mai multe clădiri, părculețe, alei, străzi, parcări auto. Cât timp petreceai zilnic aici, ca medic? Ai cum să interferezi cu alte persoane, în afara relațiilor stricte de la job? Dacă ți se face foame, ai unde să mănânci?

I.C.: Când lucram exclusiv la Intitutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare petreceam foarte mult timp, programul standard de 7 ore pe zi, 5 zile pe săptămană, plus gărzile de 24 de ore în timpul săptămânii sau în weekend – deși asta în teorie, pentru că practic stăteam mai multe ore acolo. Nu interferezi decât cu medicii, personalul sanitar mediu și auxiliar, pacienții și rudele pacienților. Și astea sunt interacțiuni problematice uneori. Locuri de mâncat nu prea există. Sunt câteva magazine în interior, o cantină, și există mâncarea de la spital pe care o primești când ești de gardă. Însă ca medic nu ai voie să părasești incinta spitalului în timpul jobului (de aceea de obicei dacă vrei ceva special îți comanzi sau îți aduci de acasă) și chiar dacă ai putea părăsi spitalul este o adevărată aventură să te deplasezi prin „orașul” Obregia după o anumită oră.

C.I.: Da, e mare Obregia. Cât timp petrece un medic în Obregia? Asta depinde foarte mult de poziție, de organizarea internă a fiecărui serviciu, de perioadă, dar poate să ajungă lejer la 30 de ore când e și de gardă. Sau putea, nu știu acum cum mai e. Depinde cum definești relații stricte de job. Că ai colegii cu care ai de schimbat informații urgente despre pacienți, colegii cu care te întâlnești și poate mai vorbești una alta despre congrese sau mai știu eu ce, pacienții de care te ocupi în mod direct sau nu, familiile, vânzătorii. Dar în medie interacționezi cu câteva zeci de persoane zilnic odată ce treci de poarta spitalului. Foame ți se face invariabil, că minim 7 ore tot stai la job. La nivel de ofertă era prea puțin spectaculos pe când lucram eu acolo. Noroc că erau covrigi buni. Restul era în cel mai bun caz mediocru. Ne mai răsfățam uneori și comandam pizza, dar asta mai mult în gărzi. Și, ca în toate spitalele din București, nu există cultura asta cu pauza de masă. Nu-ți interzicea nimeni să mănânci, dar fiecare se descurca cum putea, un sandviș rapid pe bancă sau pe drum între secții.

M.D: Zi-mi ceva nasol legat de experiența ta personală la „Obregia”. Ceva punctual, poate – o poveste scurtă.

I.C.: Eram de gardă în anul 4 de rezidențiat și au adus pentru consult neurologic la Institut un pacient schizofrenic internat pe secția de psihiatrie cu stare catatonică (starea catatonică e un fel de apatie extremă, în care pacientul este aresponsiv la stimulii externi). Era de câteva zile așa, mai fusese în starea asta pe parcursul evoluției bolii, și ieșise de la medicamente. Acum îl aduseseră pentru a exclude o posibilă afecțiune neurologică asociată, deși era pacient tânăr. Consultul unui astfel de bolnav nu prezintă riscuri când e în stare de prostrație, însă pe parcursul examinării pacientul a trecut de la starea apatică la iritare. A devenit brusc agitat și agresiv verbal și fizic. A început să arunce cu obiectele din jur și să amenințe personalul medical. A fost contenționat după câteva minute în care a devastat camera de gardă, a atacat personalul medical din încăpere și a încercat să se sinucidă. Pe mine din fericire m-a ratat. Mi s-a părut cel mai lung consult din viața mea.

C.I.: Erau într-o vreme niște câini foarte agresivi, mai ales lângă una din secțiile de copii. Mă terorizau. Când eram de gardă la adulți aveam noroc că erau agenții de securitate cu noi la urgențe și, dacă trebuia să mă deplasez, îi rugam să vină cu mine, era OK. Dar când făceam gărzi pe pedopsihiatrie ăsta era coșmarul meu principal, să mă deplasez de la o secție la alta.

M.D: Presupun că dincolo de iureșul de care vorbeam mai devreme (tot revin la asta, după cum vezi), a existat sau încă există ceva, undeva, legat de Berceni direct sau indirect, un loc, o senzație, o amintire, care îți dă târcoale și care încă îți trezește emoții. Deci…?

I.C.: Da. O amintire din anul 6 de facultate, în prima zi a stagiului de Medicină Legală. Ca să ajungi la Institutul Mina Minovici trebuie să mergi de la Institutul Național de Neurologie (situat în aceeași incintă cu Spitalul Al. Obregia) – din zona șoseaua Berceni – până la stația de metrou Apărătorii Patriei, apoi pe strada Segent Ion Iriceanu, până la intrarea pe Șoseaua Vitan-Bârzești, și de acolo, printr-un peisaj sordid și insalubru, ajungi la Medicină Legală. Era vară când făceam eu acest stagiu și nu mai văzusem până atunci clădirea și nici zona. Asistentul ne-a ținut seminarul și apoi ne-a introdus în laboratorul în care se făceau autopsiile, unde de o parte și de alta a sălii se aflau cadavre proaspete (diferite mult de cele formolizate cu care ne obișnuiserăm în primii ani). În secunda aia am știut că nu voi fi medic legist, că totuși e preferabil un om viu, chiar bolnav, unuia care nu zice nimic. Și ca să continui în modul ăsta macabru, Berceniul (sau mai bine zis periferia acestui cartier) îmi amintește de emoția-repulsie a descoperirii și conștientizării condiției umane.

C.I.: Berceniul e unul dintre cartierele de care am prins cel mai tare drag. Ce mi-aduc aminte cel mai clar: făcut piața în afara orelor de vârf, când toată lumea se amestecă în conversație și e așa un fel de biliard verbal care rezonează în toată piața, și terasa de la Sun Plaza la început de vară, când e aproape pustie, cu nisip, șezlonguri și muzică electro.

M.D: Ce e foarte, foarte urât la Berceni și ce e foarte frumos?

I.C.: Zona sinistră din periferie e foarte neplăcută, cum spuneam. În plus, oamenii străzii – foști pacienți ai Institului de Psihiatrie, nesiguranța pe care o trăiesc eu însămi după ce se face întuneric. Îmi place în schimb potențialul extraordinar din punct de vedere al rețelei de spitale, potențial intrat deja în mentalul colectiv, lipsa de emfază, simplitatea stranie a locului.

C.I.: Foarte urât, cel mai urât – intersecția de la Piața Sudului. O oroare. Și trotuarul de care ziceam, de la metrou la spital. Foarte frumos? Hm, asta e ceva mai relativ. Berceniul de Vest e destul de simpatic pentru un cartier numai de blocuri. Și mai e o zonă de case spre Brâncoveanu, unde e frumos primăvara. Și atmosfera, ritmul, cu vânzători drăguți, cu zâmbete și conversații superficiale.

M.D: Dacă ai fi în locul primarului pentru câteva zile, ce măsuri ai lua pentru sectorul 4, de care aparține cartierul Berceni?

I.C.: Nu știu, probabil rezolvarea problemei câinilor comunitari, care e iarăși un dezavantaj major al zonei. Sau dezvoltarea serviciilor de asistență socială din sector, crearea unor instituții-azil bugetate de stat pentru bătrânii singuri cu invaliditate sau pentru cei abandonați, instituții care ar trebui coordonate tot prin cadrul serviciilor de asistență socială, securizarea arterelor principale de circulație pietonală și montarea de sisteme video în parcuri, spitale, școli.

C.I.: Ha-ha. Păi mi-ar trebui și o baghetuță magică, dacă e numai pentru o săptămână. În primul rând, aș căuta un spațiu suficient de încăpător pentru activități culturale. Ceva care să aparțină cartierului, cu intrare liberă pentru toată lumea, cu săli în care să se poată face sport, diverse ateliere, artă, proiecții, în funcție de propunerile locuitorilor. În al doilea rând o pasarelă, o cărăruie, ceva, care să permită o legătură mai facilă între Est și Vest. Și dacă mi-ar rămâne timp și fonduri aș lansa o licitație ca să se reinventeze intersecția de la Piața Sudului.

*Acest text face parte dintr-o serie de narațiuni despre partea de sud a Bucureștiului – contribuția mea personală la proiectul Actopolis – București Sud.
Fiecare poveste documentează un cartier, concentrându-se pe un aspect specific al acestuia. Sunt povești despre spații dar întotdeauna și despre oamenii care folosesc, locuiesc și transformă aceste spații. Locuiesc în această parte a orașului. O iubesc și o urăsc în aceeași măsură, și, ca architect și scriitor, cred că îi pot înțelege și uneori chiar anticipa transformările.

Fotografiile precise, poetice și empatice ale lui Andrei Mărgulescu nu doar însoțesc textele, ci compun un discurs vizual propriu despre locuri și oameni.