În 1989, când tot Estul se reforma cu entuziasm, mai rămăseseră acolo două țări (neo)staliniste. Între timp, una dintre ele a ajuns membră UE, cealaltă se chinuie mai tare. Una a terminat recent, cealaltă lucrează din plin la un mare proiect național, construit în centrul capitalei respective. Unul dintre aceste proiecte este o uriașă catedrală, inspirată din și în concurență directă cu principalul său edificiu totalitar. Cealaltă a preferat să transforme un spațiu liber al dictaturii într-unul public și democratic.
Proiect: 51N4E; Anri Sala; Plant en Houtgoed; iRI
Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Laurian Ghinițoiu
Știu, e poate prea în spiritul nostru național ce pendulează radical între autosuficiență și autoflagelare să legi mega-proiectul Catedralei Neamului de amenajarea Pieței Skanderbeg din inima Tiranei. Dar comparația e pur și simplu prea la-ndemână, pentru că avem așa: 2 contexte post-totalitare; două orașe aflate în plină dezvoltare ultra-liberală – deși, sincer, Bucureștiul de azi pare aproape așezat și liniștit față de ce se întâmplă cu construcțiile, demolările și acapararea spațiului public în Tirana; un loc simbolic și cu probleme; o relație mai mult decât dificilă și complexă cu trecutul recent (și nu numai cu acela); un proiect afirmat explicit drept unul național și asumat de către conducerea centrală și locală.
-
+1
*Centrul Tiranei: dezvoltare ultra-liberală și lupta pentru fiecare metro pătrat de spațiu liber
Hai să lăsăm însă la o parte Catedrala, cu toate frustrările, sfâșierile și clișeelor aferente și să vorbim despre un spațiu public absolut remarcabil, și nu doar pentru contextul sud-est european.
Un loc complicat
Piața Skanderbeg e spațiul public principal al Tiranei. Poartă numele eroului național albanez și e o suprafață liberă imensă, deschisă către peisajul munților din jur, și care adună clădiri din întreaga istorie a orașului: o moschee istorică, o bancă în stil raționalist italian și clădiri politice și culturale (Opera, de pildă, dar și fostul hotel al Partidului), realizate în perioada dictaturii. Apoi, prin preajmă, sunt clădiri delirante de tranziție, și stratul cel mai nou – turnurile de birouri mai recente, realizate de birouri internaționale. Piața era locul evenimentelor oficiale comuniste (în vremea când mașinile private erau interzise), a fost scena principală a demonstrațiilor împotriva regimului, e în continuare un loc politic fierbinte. Dacă vreți, și scuze că mă întorc din nou la București, un fel de combinație între Piețele Constituției, Revoluției, Universității, Victoriei. După 1990, odată cu explozia post-totalitară, a devenit unul din principalele noduri de trafic.
*plan general
La un moment dat, și în mod inevitabil, Guvernul și Primăria și-au îndreptat atenția către aici. La început și cam la fel ca în țările din zonă, se pare că intențiile se legau mai ales de transformarea clădirilor din jur, într-un efort de modernizare dar și de răfuială cu un trecut recent detestat. Din fericire, s-a reușit articularea unei teme legată mai puțin de clădiri, cât de spațiul liber și de transformarea sa într-un loc public veritabil. Nu vreau să insist prea mult asupra contextului, însă acesta e totuși important: în Tirana, marea majoritate a operațiilor se desfășoară în continuare în tipicul sistem post- socialist, în care interesele individuale sunt mai puternice decât cel comun, în care domnesc profitul și acapararea, și în care calitatea arhitecturală interesează (sau interesa) mai puțin. În același timp însă există și eforturi uriașe de a ordona și normaliza lucrurile; de jos în sus (există în Albania o foarte interesantă mișcare de urbanism comunitar), dar mai ales de sus în jos. E celebru programul fostului primar Edi Rama de colorare a blocurilor. Mai important poate e programul politic consecvent de a implica arhitecți de marcă din Europa în proiectele principale. MVRDV lucrează intens în Tirana, la fel biroul belgian 51N4E, autorul principal al amenajării de care vorbim acum, Stefano Boeri a coordonat Planul Urbanistic General, și așa mai departe. Asta în condițiile în care și în cele mai reformiste și puternice arhitectural țări din fostul Est, colegii străini sunt destul de puțin prezenți.
Piramida democratică și grădinile de margine
Gestul principal e clar și radical: întâi, mașinile dispar complet din piață (își găsesc locul, parțial, sub piață). Apoi, tot spațiul imens rămâne gol și unitar.
O mare platformă aproape pătrată devine un loc al tuturor, care adună și leagă vecinătățile heteroclite și răspunde printr-un gest major peisajului magnific din fundal.
-
+1
Din pătrat se naște o piramidă extrem de aplatizată, cu latura de 177m x 157m și cu înălțimea de cca. 2 metri. Panta mică, cam ca la o terasă circulabilă, la fața locului chiar se simte. Piramida răstoarnă în mod subtil ierarhiile: în partea de sus ajungi practic ochi-n ochi cu clădirile totalitare, într-o poziție de egalitate, în locul dominării clare dinainte.
Pe lângă aceasta, evident, spațiul gol, dar nu chiar neutru, se potrivește perfect pentru evenimente comunitare, îmbunătățind și vizibilitatea în cazul spectacolelor.
Bun. Însă știm că spațiile foarte mari și complet libere au două imense probleme: odată soarele, care, vara le transformă în deșerturi, apoi lipsa zonelor mai la scară umană, protejate și propice contactului informal. Rezolvarea primei probleme vine de la apă: profitând de pantă, un sistem de fante în pavaj lasă să curgă apa căte margini, unde o rețea de drenuri și pompe o colectează și apoi o redistribuie către guri. Peliculele ce se nasc în zilele de vară, creează, mai ales când e vânt, locuri mai mult dau mai puțin accesibile, cărări și spații de joc.
*Așezarea plăcilor de piatră în piață. Zone și difuzie controlată
*Plăcile sunt de diferite culori și provin din practic toate regiunile Albaniei. Pe unele dintre ele a fost gravată originea. În mod simbolic, marele pătrat aduce împreună diferitele părți ale țării. Unii ar putea considera gestul ușor populist, însă valoarea sa de identificare și de incluziune este certă; foto:Ștefan Ghenciulescu
-
+0
*Guri și căi de apă, piatra, o grădină periferică. Mozaicul penttru bănci și unele suprafețe folosește bucăți din plăcile deteriorate
*foto: Ștefan Ghenciulescu
Pandantul marelui spațiu mineral sunt cele 12 grădini de margine, cu mulți copaci și puternic plantate la sol (mai ales cu specii locale): mini-parcuri care dau umbră și adăpostesc viața mai liniștită a pieței, și care servesc și la articularea suprafeței geometrice pure cu marginile foarte variate.
Aici apar bănci, umbrare, accese către parcaje subterane, o întreagă mărunțire ce lipsește în rest. Tot marginea este și locul predilect al scaunelor late – un mobilier creat special pentru spațiu, ceva mai îngust decât o bancă obișnuită, dar mai larg decât un scaun : un loc deșezut scaun pentru unul sau pentru doi.
-
+4
În rest. Și mai departe
Operațiunea nu duce lipsă de critici. Unele se referă la de poziția relativ marginală a statuii lui Skanderbeg; altele la faptul că, în ciuda apei, în miezul zilelor de vară, piața funcționează totuși greu. Sper, din tot sufletul, că obișnuitul clișeu privind lipsa de fiabilitate în zona noastră de Europă nu se va împlini aici și că această instalație va rămâne în funcțiune de aici înainte. Te poți întreba și despre costurile de întreținere, și despre sustenabilitatea spațiului pe termen lung. Majoritatea materialelor și detaliilor par însă durabile.
Mai sunt și plângerile legate de bugetul mare al operațiunii, care a consumat o parte enormă din resursele pentru oraș. Și pentru mulți vizitatori (mai ales cei din Occident) discrepanța dintre acest loc și ceea ce se întâmplă chiar și în plin centru istoric, mai ales în spatele bulevardelor, e pur și simplu de neînțeles. Sunt de acord. În același timp însă, nu cred că putem privi situația doar din punct de vedere al unei politici (neutre) de spații publice. Piața Skanderbeg face parte din categoria foarte specială a proiectelor de prestigiu, de intensă mândrie națională. Nu doar la București, ci și la Belgrad și Moscova aceste momente de mândrie națională s-au materializat prin catedrale sau alte construcții faraonice, de o valoare identitară certă – însă nu una inclusivă, și cu o utilitate publică discutabilă. În această ligă, piață albaneză e marea excepție : nu introduce un nou și conflictual reper, ci aduce împreună identități și straturi istorice; și e deschisă tuturor.
Sunt foarte curios cum va evolua acest spațiu. Și ceea ce se întâmplă în jur și în oraș. Deocamdată, din păcate, operația nu se pare să fi avut un efect benefic asupra demolării accelerate a clădirilor vechi ( o imensă problemă a regiunii și a acestui oraș). Probabil că și gentrificarea zonei e cumva inevitabilă; trebuie totuși spus că, deocamdată, principiul pe care și l-au asumat atât arhitecții, cât și administrația, și anume acela de a oferi un loc în care consumul să fie absent, e respectat cu destulă strictețe.
Cât despre restul spațiilor publice din oraș, de mai puțin prestigiu, dar de mai mare proximitate, sper ca strategiile urbane verzi atât de trâmbițate chiar să se întâmple. Și mai cred, pentru că am văzut asta în orașe cum e Clujul, că, la un moment, exemplul de bună practică va funcționa și va duce la o imitație în sensul bun, și nu doar în design, ci mai ales în utilizare și apropriere. Un mic semn simbolic în acest sens: scaunele largi de care vorbeam mai devreme sunt mobile.
Nu au fixări, nu au lanțuri, și totuși, în pofida tuturor clișeelor legate de est și estici, nu dispar. O fi legat de vreo supraveghere? Poate că da, dar poate că e și vorba de a nu mai fi tentat să dispari cu ceva ce simți că e oricum și al tău.
-
+4
Info & credite
DE PROIECTE
Perioadă: 2010-2018
Birouri: 51N4E; Anri Sala; Plant en Houtgoed; iRI
Autori: Persyn Freek, Anrys Johan, Sala Anri, Vandenplas Nicolas, Hollants Pieter, Agolli Gent, Peter Swinnen, Sotiria Kornaropoulou, Gust Selhorst
Colaboratori: Koçi Valbona, Kuppens Griet, Baelus Tom, Filhol Marc-Achille, Nathan Philippe, Debroise Emmanuel, Babini Alice, Pons Guillem, Schmidt Charlotte, Pujol Martin, Bergers Jolein, Persyn Freek, Anrys Johan, Agolli Gent, Hoxha Ajmona, Rapo Ardian, Pere Olsi, Shkurti Xhorxh, Franzel Ulrike
Arhitecți peisagiști: Deseyn Jeroen, Luscomb Vincent, Vandenplas Nicolas, Hollants Pieter
Arie totală: 97 344 m2
Cost: 13 000 000€ (excl. TVA)
Client: Primăria Tirana, Albania
