Text: Mugur Grosu
Foto: Vlad Petri și Muzeul interetnic al Văii Hârtibaciului
Am remarcat zidul care urma panta drumului, și acoperișul primului corp, care cobora lin peste el, dar nu ne-am gândit că aici era casa pe care-o căutam, pentru că nu avea nici un semn. Ce-i drept, la drumul principal era un indicator rutier, pe care l-am remarcat mai târziu, dar nimic altceva, nici măcar o plăcuță la intrare. Așa că ne-am foit și-am întrebat mai mulți săteni până am dibuit-o. Apoi am aflat că era cu intenție, pentru ca cei veniți special pentru muzeu să fie nevoiți să întrebe, să interacționeze puțin și cu comunitatea, nu doar să coboare și să urce înapoi în mașinile cu care-au venit.
Când ne-a deschis, era clar că l-am întrerupt din treabă, așa că, fără prea multe vorbe, l-am urmat repejor prin curtea mare și verde. Ne-am îndreptat spre-o căsuță aflată lângă un pârâiaș despre care-am aflat, mai târziu, că se varsă în râul Hârtibaciul (Harbach, în germană), la rândul său afluent al Cibinului, care se varsă-n Olt. Cândva, Podișul Hârtibaciului era străbătut de cea mai lungă cale ferată îngustă din România, care lega Sibiul de Sighișoara. Satul în care ne-aflăm, Alțâna (Alzen – în dialectul săsesc) era a 12-a stație, cam la jumătatea distanței. Sașii numeau acea mocăniță Wusch. Calea, clasată ca monument istoric, a fost închisă în 2001 și-aproape toată istoria sa a ajuns la fier vechi. În ultimii ani, un grup de voluntari reuniți în asociația Prietenii Mocăniței s-a căznit să mai refacă ceva și-a reușit să organizeze transporturi ocazionale pe o mică porțiune de drum, pe care încearcă să o extindă. Inițiativa privată pare cam singura opțiune aici, pentru cine vrea musai să salveze rămășițele aurei locului. Ca și povestea acestui muzeu privat. 
*din arhiva muzeului – starea inițială
– Am un băiat cu care lucrez, și mi-a arătat o tehnică veche de tencuit, cu bălegar de cal cu lut.
Am ajuns la căsuță, unde un tânăr mătură nisipul rămas peste o pardoseală proaspătă de cărămidă.
– Azi avem musafiri, mă băiete, să vadă dac-am făcut bine! (Îl întrebăm ce-o să fie acolo, parte din muzeu sau doar o dependință?) Nu chiar, că aici se face rachiu (ne arată cuptorul, răcitorul și cazanul de 250 de litri). Acolo se bagă lemne, acolo borhotul… Dacă veneați acum două săptămâni, asistați. O săptămână am făcut doar rachiu, l-am testat cu taică-miu. Și merge. (Ia mătura din mîna tânărului și începe să dea cu ea peste rosturile dintre cărămizi). Iar acum, că nu facem rachiu, o să o folosim la un atelier. Am niște studenți de la Sibiu în august, care stau 10 zile aici și fac un workshop de restaurare. Restaurare de pictură. Studenții și profesorii sunt specialiși în pictură pe lemn, care-i și specializarea mea, că-s colegi.Și o să luăm câteva obiecte din colecție, pe care încercăm să le finalizăm. Și trebuie să-i cazez așa, în locuri improvizate; în pod am mai făcut… Acum asta am făcut-o din reciclare, cu tot ce mi-a rămas din ultimii ani de construcție, cărămizi, pietre, țigle, uși, geamuri… (Măturând) Întâi am avut colecția, că de vreo 20 de ani tot adunăm. (n.r.peste 1000 de obiecte din 25 de localități). E practic o colecție privată, nu-i muzeu oficial. Și după vreo 10 ani după ce-am adunat, cu frate-miu, am observat că ne trebuie locație. Că nu mai aveam loc acasă la ai mei. Așa am cumpărat curtea asta, acum 10 ani, și de 10 ani lucrez la ea și n-am terminat. Am pus o parte din obiecte aici, c-am lucrat la casă vreo câțiva ani, și așa vreun sfert din ele sunt expuse. Restul sunt depozitate-ntr-un fost grajd de porci, că n-am alt depozit.
* arhiva muzeului – din timpul lucrărilor
Și traiul cum e, că bănuim că asta nu aduce venituri?
– Păi după 20 de ani de investiții, acum aduce și un pic de profit. Profit în sensul că mai întrețin. Cu ce câștig la muzeu investesc aici ca să întrețin. Și bani de trai, așa, îmi dă nevastă-mea. (Râde) Nu, n-am nevastă, glumesc, am numai prietenă, e din Germania, și nu-mi dă bani. S-a mutat din Germania în Sibiu. N-o vrut să vină la Alțâna direct, așa trebe, un pic mai aproape, mai aproape, mai aproape până se mai obișnuiește.
Râdem și-i povestim cum am ajuns și noi acolo, și surpriza de-a găsi așa ceva după ce survolasem atâtea sate din Valea Hârtibaciului. După al zecelea le-am pierdut numărul, încep să pară toate la fel. Și aproape pustii – când soarele bate atât de puternic și oamenii se-adăpostesc în case, nu știi care mai sunt încă locuite și care semi-abandonate. Cu cei care mai ies în poartă ca să-și alunge urâtul, discuțiile sunt cam la fel: cam aceleași probleme, cu muncile pe aici și pe dincolo – cam toți au neamuri plecate afară la munci sezoniere, mai ales prin Germania. Ironic, aceste sate au fost cândva locuite în majoritate de sași, care-au plecat în Germania (cei mai mulți imediat după revoluție), iar acum sunt, încet, încet, părăsite și de români, care-ajung tot acolo, unde încep să regrete că nu le-au învățat limba. Îi povestim că la casa galbenă de pe strada principală am cunoscut niște sași care doar ce veniseră din Germania pentru două săptămâni, și o doamnă ne îndrumase încoace, doar ce îl vizitase și rămăsese foarte impresionată.
O casă și-o meserie
Ne îndreptăm spre casa de la intrare și, cât noi studiem obiectele vechi din curte, unele pregătite chiar pentru atelierul de restaurare, își verifică telefonul și fața i se luminează.
*foto: Vlad Petri
Ne povestește, cu voce joasă, despre ajutorul lui, care acum se odihnește în curte:
– Băiatul ăsta are 6 copii, și stau 8 inși într-o cameră. Cum e căsuța aia, dar mai mică. Și-acum mama lui se ia de nevastă-sa și vrea să-i scoată afară. Și-n partea aia, care-i locuită de romi, i s-a oferit spre vânzare o casă mai mare, cu două camere, care costă 6000 de lei. Are și curent electric, terenul are vreo 2000 mp, dar el n-are bani. Și i-am scris cuiva în Elveția, dacă vrea să-i dea un credit pe 2 ani, bineînțeles, fără dobândă, și el să plătească în fiecare lună 50 de euro. Și-a făcut calculul că 50 de euro poate, iarnă, vară, atât poate să plătească. Și-acum am primit răspuns favorabil. Și-o să aibă omul casa lui. Ar fi 1350 de euro. E ieftin, dar pentru el părea imposibil. Și-acum abia aștept să îi spun, să vedem ce reacție, că deja de câteva zile nu știe ce să facă, azi o venit și soția pe-aici, că soacră-sa o certat-o și-o alungat-o… Și-am zis că cu asta pot să-l ajut, că lucrez deja de 2 luni cu el. O venit la muzeu să vândă ceva vechituri și nu erau bune, n-o câștigat nimic și i-am zis: dar mâine ce faci? Nimic. No, vrei să lucrezi cu mine o lună? Da. Și de-atunci vine în fiecare zi, punctual, n-o-ntârziat niciodată, este foarte de caracter, și-am zis că vara asta o să lucrez cu el. În fiecare zi îi dau de lucru, construim. O lună am lucrat la vecinul, i-am făcut șura, amândoi. Toată șura aia mare, i-am dat jos 10.000 de țigle, am refăcut structura de stejar, am pus țiglele la loc, cam 3 săptămâni am lucrat. Și-acum avem asta, și cred c-o să-i propun să ia el singur o lucrare. Pentru că el e zilier, adică-i obișnuit să-i dai ceva de lucru, să-i spui ce are de făcut, și-acum ca să se dezvolte și la el un pic inițiativa și (surâde) antreprenoriatul, am zis să-i dau să tencuiască toată căsuța singur, să se gândească cât durează, să-și facă un plan, pentru că nu are exercițiul ăsta. Să-și facă un plan și cât costă și să-mi spună. Să fie lucrarea lui, asta m-am gândit. Fără să stau eu să lucrăm împreună, să fie patron.
– Nu doar învață meserie….
– Învață meserie, da-n cazul ăsta el m-a-nvățat. Că noi de regulă tencuim în var. Și-am tencuit tot interiorul căsuței, și sus în pod, zidurile, că-i un pic de mansardă. Și-am tencuit cu pământ galben, de care găsești oriunde-aici, și o treime bălegar proaspăt, care are fibre și care leagă, din cauza asta nu apar crăpături prea multe. Tehnica-i veche, și-n Muntenia și Moldova s-o folosit până târziu. Aici tot cartierul ăla sărac e făcut din chirpici. Deci el acolo stă într-o casă de bălegar, practic.
Nu ne putem abține să ne uităm iar spre băiat, prilej cu care admirăm zgomotos curtea largă.
*foto: Vlad Petri
– Tot locul ăsta… Am lucrat 10 ani. Curtea asta era numai până la jumate, adică se ducea costiș direct în vale, nu era platoul ăsta. Și-am băgat zeci de remorci, de moloz, pământ, ca să fac un zid acolo, să-ndrept cât de cât.
* din arhiva muzeului
Dar cum de-a ajuns aici, de ce s-a mutat din Sibiu?
– Io-s născut aici, în sat. După ce-am terminat facultatea, acum zece ani, mi s-a oferit un post la Muzeul Satului din Sibiu. Și-am zis că nu mă interesează, că era și prost plătit. Și-am venit acasă, și întâmplarea a făcut că am găsit pe o casă, în centru, o inscripție din 1508, și-am început să adun informații despre ea, și-așa am intrat în legătură cu fundația MET, care era patronată de Prințul Charles (n.r. Mihai Eminescu Trust – fondată la Londra în 1987, și care din 2000 are și o filială românească, ce coordonează proiecte de conservare a patrimoniului şi de revitalizare a satelor din Transilvania). Și mi-au dat, așa, câte 2-3000 de dolari în fiecare an, și-am lucrat cu oameni din sat, Și în biserică s-o descoperit frescă de la 1400 (n.r. biserica evanghelică fortificată din Alțâna), și-am lucrat acolo 3 veri, și-așa dintr-odată s-a ivit ceva de lucru. Și-am rămas aici. Și-acum de 10 ani tot lucru și nu se mai gată lucrul.
“Lucrezi cu conserve la un restaurant!”
Îi povestim că am întâlnit și în satul Vărd, într-o familie de țărani, care lucrau cu porumbul în curte, o fată de 21 de ani care studiază tot restaurare la Sibiu. Și ne-a întrebat taică-su dacă noi credem că are vreun viitor, ce-o să facă fata asta. Îi plătea chirie la Sibiu dar nu avea încredere în treaba asta.
– Păi na, pe-aici lumea nici măcar nu știe ce-i aia restaurare.Pe mine m-o-ntrebat când am ajuns acasă – că am plecat din clasa a IV-a la Sibiu la școală – și după 13 ani, după ce-am absolvit și-am venit m-o-ntrebat: no, ce-ai făcut atâta timp? Și le-am zis: conservare, restaurare. Aaa, lucrezi cu conserve la restaurant! No, păi dacă mă-ntreabă lumea acum le zic că-s pictor. Că știe toată lumea ce e, pictor de biserici și-așa, toată lumea a văzut pe cineva pictând. Și mai facem din când în când intervenții de urgență la biserici fortificate, acoperișuri, țigle, poate-ați auzit de proiectul ăla Ambulanța pentru patrimoniu: avem o asociație aici în sat, Monumentum, frate-miu e președinte, și am depus la AFCN acum doi ani un proiect, ni s-a acreditat, și-am cumpărat o “ambulanță”, de fapt o camionetă, echipată cu scule, și cu aia intervenim, cu voluntari, la monumente care-s în stare critică.
Sașii: o obsesie pentru datare
Intrăm în muzeu, despre a cărui tematică aflăm că urmărește relațiile dintre grupurile etnice: români, romi, maghiari și, evident, sași.
– Cam de 800 de ani stau îngrămădiți aici, și din relațiile astea s-a născut ceva, n-au trăit chiar separat. Deși fiecare avea școala, cimitirul, biserica lui, totuși au interferat, s-au influențat foarte mult reciproc. Bineînțeles că sașii, fiind dominanți în zonă politic, au influențat pe ceilalți mai mult. Nu s-au amestecat decât foarte târziu, în perioada comunistă când s-a încercat un pic, căci regimul transmitea ideea de egalitate și diferențele nu mai erau chiar așa de importante. În schimb, peste 800 de ani sașii au trăit ca într-o bulă. Penru că regele maghiar care i-a invitat aici în 1160 le-a dat niște privilegii. Și, ca să nu-și piardă privilegiile, nu s-au amestecat. Și și-au păstrat statutul ăsta de privilegiați. Noi constatăm, la toate obiectele săsești pe care le găsim, o obsesie pentru datare.
Îi spunem că am observat ani marcați și pe unele grinzi din biserici fortificate, și ne arată o țiglă pe care-i marcat anul 1797, găsită pe-o casă, alta din 1821 pe care-i inscripționată și silueta lui Napoleon Bonaparte călare pe cal (e chiar anul în care-a murit, precizează, probabil vestea asta a avut un impact foarte mare), dar și-o țiglă marcată 2015, din noua țiglărie de la Apoș, prima fiind făcută chiar de Prințul Charles.
*foto: Vlad Petri
Sesizând pericolul dispariției învelitorilor istorice din Transilvania adus de expansiunea produselor industriale, Asociatia Monumentum a început în 2013 construirea unei țiglării tradiționale la Apoș. Cele 14 tipuri diferite de forme ale țiglelor istorice transilvănene din colectia asociației au primit o nouă viață în vara lui 2015, când țiglăria a început să producă.
Ana – piatra de sacrificiu
– Ea e Ana. 1746. Nu vă mai povestesc legenda Meșterului Manole, c-o știți. Am găsit-o într-o casă săsească pe care a dărâmat-o cineva, era zidită-n fundație. Singurul indiciu-i legenda, deși ea e săsoaică. N-am știut nici eu exact ce e, dar a venit directoarea de la Muzeul Transilvănean din Gundelsheim, din Germania, și ei au presupus că-i o piatră de sacrificiu. Și având trăsături feminine, o leg de legenda meșterului Manole.
*foto: Vlad Petri
Putea fi o practică. Se știe din cele mai primitive culturi obiceiul sacrificiului de temelie. Oricum, e foarte ciudat o superstiție atât de puternică pentru populația săsească din perioada aia, care era foarte emancipată, erau convertiți la luteranism din 1500, și prin convertirea asta au renunțat la multe superstiții, s-au considerat mai iluminați. Și totuși au recurs la așa o practică primitivă. Doar că în toată Transilvania nu s-a găsit încă ceva similar, ca să am o comparație. Mai are niște inițiale, B și H, și anul construcției casei, care coincide cu o grindă. Legat de ani, găsiți datarea oriunde vă uitați Și inițialele. Patul – 1852. Prospopul – 1929. Suportul de prosop – 1929. Peria – 1939. Da, inclusiv peria.
Dar de ce obsesia asta a datării?
– Din două motive. Odată pentru că erau conștienți de calitatea obiectelor pe care le făceau, și știau că obiectul ăsta ține 100 de ani, sau 200, și are sens să scrii ceva pe el. Dar și o formă de naționalism, de a ține foarte strâns grupul, și de a puncta cine a făcut obiectul, care era menit a fi transmis mai departe.
1 gram de aur pe 1 gram de pigment
Interioarele au o lumină plăcută, ușor ireală, pentru că toate camerele sunt albastre. Mai exact, ultramarin. Ne spune că asta era și cea mai folosită culoare.
*foto: Vlad Petri
– În Evul Mediu, pictorii europeni o foloseau în pictură sub formă naturală, de pigment, care-i făcută din lapislazuli (n.r. sau lazuritul, amestec de minerale de culoare albastră intensă, folosit de peste 7000 de ani). Și pentru că tehnologia era așa complicată, plăteau greutatea ei în aur. Mergeau în Afganistan, și plăteau 1 gram de aur pe 1 gram de pigment. Era statut social – culoarea. Și nemții cu francezii au reușit pe la 1800 să o producă sintetic. Și-atunci s-a răspândit până-n partea asta a Europei, foarte ieftin, încât toți oamenii și-au zugrăvit interiorul și exteriorul cu albastru ultramarin. La orice casă din sudul Transilvaniei dacă dai un ciocan găsești ultramarin, interior și exterior.
* din arhiva muzeului
Nu există casă la care să fi lucrat să nu fi găsit albastrul ăsta. Românii până… în Mărginime, dacă știți casa albastră de la Muzeul Satului din Sibiu, care-i pur ultramarin, era încă pe la 1900 când reprezenta încă statutul social….
– Era ca și cum ți-ai pune aur pe casă, doar că sintetic.
– Cu cât mai mult, cât mai colorată. În ziua de azi, culoarea asta n-o mai vrea nimeni, practic. E exact opusul. E semn de sărăcie și de vechime. E rece și vechi.
*foto: Vlad Petri
Info, credite
DE PROIECTE
Notă: Am ajuns în satul Alțâna, din județul Sibiu, în luna iulie, când am explorat satele de pe Valea Hârtibaciului împreună cu o echipă interdisciplinară: alături de Vlad Petri, cu care-am lucrat în tandem, i-am mai avut colegi pe Mihai Sibianu , Daniel Popa, Ioana Moldovan, Adi Bulboacă, Maria Balabaș, Maria Rădan și Răzvan Papasima. Aceasta a fost o primă rezidență din cadrul proiectului People of Romania, despre care Mihai Sibianu, unul dintre inițiatori, ne-a scris următoarele rânduri:
Inițiat de TATAIA și Doctor’s Studio, People of Romania este mai mult decât un exercițiu de fotografie sau de documentare fotografică, proiectul își propune să devină o radiografie a românilor de astăzi. Este un studiu de caz cu sute și sute de subiecți, un catalog al locuitorilor României din toate categoriile sociale, un recensământ al poveștilor românilor, supraviețuitori ai vremurilor noastre. Ne vom raporta la locuitorii acestor meleaguri ca forme vii culturale ”autentice”, moștenitori ai unor trăsături culturale arhaice.
Fiecare dintre noi are o poveste, fiecare dintre noi a fost mic și a avut un vis. Unora li s-a împlinit, altora nu. Ne propunem să facem o antologie de portrete și povești contemporane fără să căutam senzaționalul de dragul artei. Suntem convinși că poveștile sau frânturile de viață pe care le vom afla în cadrul acestui proiect vor fi de ajuns pentru a captiva o lume întreagă.
People of Romania este un proiect cultural finanțat de Administrația Fondului Cultural Național
Până la expozițiile ce vor avea loc începând din toamnă, vă invităm să aruncați un ochi la fb.com/blog.peopleofromania
