Noul Muzeu Național de Istorie. De vorbă cu Iulia Stanciu și Florian Stanciu, autorii proiectului câștigător al concursului internațional

Un concurs* extrem de important, și nu doar pentru o țară în care numeri concursurile pe degete; o clădire fabuloasă în inima centrului istoric; o colecție care dă pe afară, o modernizare de mult urgentă, probleme structurale dar și moștenire unei epoci în care istoria era deturnată. Proiectul STARH pune în centru orașul, relația dintre spații și conținut și câteva gesturi arhitecturale esențiale. L-am înțeles mai bine după ce am discutat cu autorii lui și de-abia aștept să-l văd realizat.

 

Ștefan Ghenciulescu: De când s-au publicat rezultatele, a și început discuția despre proiectul vostru. Sunt oameni entuziasmați, păreri rezervate, dar și atitudine de respingere violentă. Înainte să încep cu întrebările, aș vrea să îmi povestiți voi despre elementele esențiale ale proiectului.

 

Iulia Stanciu: Poate că ar trebui să zicem ceva despre primele gânduri, după ce am citit tema care cerea foarte mult – închiderea totală a curții, o grămadă de metri pătrați, adăpostirea pentru toate acele colecții – și după ce am vizitat clădirea, care e frumoasă, dar pare cumva părăsită și în care lucrurile azi nu își găsesc loc, cu pavilionul existent din curte, pavilion ce are valoare arhitecturală și exprimă bine un moment arhitectural, dar care transformă curtea într-o colecție de spații reziduale…și mai e apoi blindarea clădirii față de oraș, segregarea față de context.
De la aceste observații am pornit proiectul: nevoia de transparență către oraș, transformarea curții dintr-un spațiu rezidual într-un loc urban, dar și legarea colecției de arhitectura veche și nouă a casei – coerența între conținut și caracter spațial.  

Florian Stanciu: Trebuie să recunoaștem că la un moment dat ne-am gândit să renunțăm la concurs, pentru că ni se părea imposibil de stăpânit scara. E cu adevărat o clădire enormă.

Model

Ș.G.: Am reținut gigantismul, blocarea, problema așezării, a atribuirii de loc. Și atunci ce faci?

 

F.S.: Faci o reducție. Există varianta de-a te lăsa copleșit de temă și doar să te apuci să bifezi pas cu pas, punct cu punct sau să ataci cumva primul, să găsești acțiunea  care să ordoneze restul. Și atunci ne-am aruncat asupra curții. Prima idee a fost să nu facem nimic, să o transformăm într-o grădină. Există acolo un  strat de pământ vegetal, ceea ce reprezintă o resursă excepțională în plin centru istoric. Faptul că nu am mai făcut grădină exprimă cumva felul în care a crescut proiectul – ca rezultat al unor gesturi puternice, dar și ca o intersecție de renunțări.

 

Ș.G.: Dar de ce ați renunțat? Pentru că tema cerea acoperirea în mod ferm?

 

F.S.: Și de asta, dar și pentru că pur și simplu nu ne încăpeau funcțiunile și suprafețele, a căror prezență la subsol a anulat posibilitatea unei grădini veritabile.

I.S.: Și mai e ceva. Pentru noi, curtea leagă muzeul, unește spațiile interioare.

F.S.: Însă și acoperirea integrală a acestei curți ni s-a părut imposibilă. Desigur, ne-am uitat la exemplele consacrate, de tip British Museum. Însă acolo ai o cotă constantă a cornișei, care te ajută foarte mult la această închidere. Nu e cazul MNIR, unde ai înălțimi diferite, avansări etc.
Și mai era, desigur, problema sticlei…

I.S.: …O posibilitate pe care am eliminat-o din capul locului.

F.S.: Inițial, după ce am vizitat locul, ni s-a părut că, de fapt,  totul există deja – construcția veche, extinderea, golurile… – și că nu prea mai ai ce să faci, poate doar o amenajare inteligentă. Ne-am pus problema etică a demolării construcției de anii ’70. Țin să spun că nu am parașutat pur și simplu o soluție, că am trecut prin multe etape. Am considerat că, deși regretabilă, demolarea e justificată prin crearea curții mari în locul zonelor reziduale. Prin demolare, curtea devine esențialul, în jurul său ajung să se organizeze lucrurile.

I.S.: Accesul principal, oficial, dacă vrei, din Calea Victoriei, l-am păstrat. Poți intra însă în holul mare și dinspre curte. Curtea reface un platou la nivelul acestui hol şi se prelinge apoi prin rampe și terase, dând acces către alte laturi și nivele. De fapt, fiecare latură primește câte o intrare din exterior (așa cum și era, de fapt, înainte), dar și dinspre curte, și am pus la acest nivel cât mai multe funcțiuni publice, deschise prin natura lor. Cumva ele țin mai mult de oraș decât de expunere, muzeu, în sensul restrâns al cuvântului. La parter oricine poate să intre, să se uite, să se ducă la librărie, cafenea… aici sunt expozițiile temporare, deci în permanentă schimbare. Ai acces liber, fără să plătești bilet. Va exista, cu siguranță, o limită în holul mare, cu case de bilete, acces controlat etc.

F.S.: Ne-am imaginat că tipurile de intrare vor diferi foarte mult: de la cea oficială, clară, monumentală, pregătită, la cele două ganguri din spate, unde ar trebui să poți intra și la 11 noaptea, să stai pe bancă în piațeta interioară, pe terasă sau în interiorul cafeteriei, în librărie, în spațiile de la diferite nivele. Și ai și o ușă, la un moment dat, către muzeu. Noi asta ne doream, un parter accesibil, desolemnizat,  mai îmbietor… în același timp, curtea aceasta centrală devine și o „piață istorială”, există o simbolistică a unui trecut.

I.S.: Apoi, pe cele trei aripi importante, ai parcursul muzeal, în timp ce aripa din spate, unde pe vremea Poștei fuseseră apartamente, va fi dedicată birourilor, spațiilor tehnice etc. La fiecare aripă ai câte o circulație în fiecare cap, deci nu trebuie să refaci tot drumul parcurs.

 

S.G.: Spuneți-mi ceva despre sala mare de sub curte.

 

F.S.: Ni s-a părut locul cel mai important și cel care dă, de fapt, sens și curții, din perspectiva muzeală. Ni l-am imaginat, în mod simbolic, ca pe un spațiu preexistent, ce ar fi putut genera curtea, dar și clădirile din jur. Sub ea se află depozitele și laboratoarele. Nivelul de sub piață are această sală monostilă, însă în jurul ei e subsolul existent, cu o structură puternic celulară, ceea ce e foarte frumos: camerele frumos definite, cu ziduri groase și nișe,  adăpostesc bine, se pare, lumea ancestrală, a riturilor funerare, Tezaurul, antichitatea… Subsolul 1 devine nivelul cel mai bogat, un fel de fundație esențială, o întemeiere a muzeului. Singura lumină naturală vine prin acel oculus minuscul ce stabilește și o legătură vizuală cu piața de deasupra. Sub acest nivel se află laboratoare și depozite. Desigur, sunt spații tehnice, însă care pentru noi au o anumită noblețe. Chiar ne-ar fi plăcut să se poată vizita. Oricum ar fi, merită un caracter arhitectural dat, de fapt, prin soluția structurală.   

 

05_A_perspectiva 6_camera monostila

 

Structura e un element fundamental al întregului proiect. De la șirurile din subsolul 2 se trece la un singur mare stâlp, ce eliberează spațiul sălii, apoi o structură de transfer care sprijină stâlpii acoperiţi ai curții. Structura aceasta am gândit-o, deocamdată cel puțin, ca pe un ansamblu de coaste din beton, legate prin două suprafețe, tot din beton. Are spațiu pentru a trece instalații și alte lucruri, dar ceea ce se vede chiar e o structură, și nu un înveliș din finisaje. Există o anumită ordine a așezării acestor stâlpi din curtea mare, dar care nu este cea evidentă a unei trame regulate. Am simțit că aceasta ar fi mers prost cu trama existentă a muzeului (ce faci – o preiei, o contrazici, cum te legi de ea), dar ar fi și creat, în sine, o crispare, o înghețare…  tot astfel am urmărit și „banalizarea” așezării mulajului Columnei. Am vrut să o scoatem din logica centralității, a monumentalității rigide. Până la urmă și ea este o copie, un simbol, și nu un obiect antic.
Suprafața curții are și ea o ușoară curbură, care nu doar facilitează unele racorduri, ci și introduce o mișcare în piață, o dinamică, o împingere vizuală în sus a stâlpilor. Placa ce se sprijină pe aceștia e doar ancorată, foarte fin, prin câțiva tiranți, de clădirea veche.

 

04_A_perspectiva 2_camera hipostila

 

I.S.: Am lucrat mult, și arhitectural, și structural, pe această impresie de plutire a plăcii de deasupra curții. Stâlpii trebuiau să fie cât mai subțiri atunci, preluând doar încărcări gravitaționale. De aceea eforturile laterale se duc în clădirea veche, ce trebuie însă oricum consolidată.

F.S.: Placa a apărut foarte repede în cadrul muncii la proiect. Acoperirea de sticlă era problematică, nu doar din cauza diferențelor de cornișă, cât a verilor toride din București, deci a unei nevoi uriașe de climatizare. Plus că ar fi necesitat, de fapt, o structură proprie, foarte solidă și vizibilă etc. Soluția „contrară”, placa groasă, grea, dreaptă, ni s-a părut cumva firească. Nu mergeau bolte sau lucruri de acest gen. Acei stâlpi zvelți cereau o soluție neutră, pur și simplu un plan orizontal detașat de restul construcției.

Iar opacitatea, în mod aparent paradoxal, onorează fațadele interioare. Lumina care trece prin spațiile dimprejurul acoperișului dramatizează acești pereți, pune în valoare monumentul. Am propus un fel de portic inversat, opac și protejat în centru, luminos la margini. Sursele de iluminat esențiale devin ziua, lumina naturală de pe margini, iar noaptea, iluminatul arhitectural al monumentului. Și cu câteva puncte în locuri importante (columna etc.).

 

02_B_perspectiva 5_camera hipostila

 

Ș.G.: Presupun că știți că acoperirea e gestul cel mai șocant din proiect. Am auzit de la foarte mulți oameni cât de profund deranjați sunt de acoperișul greu și opac, pe care îl percep drept un gest foarte agresiv. Cumva, se uită că acum există o construcție acolo și se vorbește despre o piață pe care voi o acoperiți cu brutalitate. Am auzit și aprecieri de tipul „sarcofag”, „capac de sicriu”. Voi ce ziceți? Nu va fi totuși prea puțină lumină? Oare spațiul chiar va funcționa ca loc public? Un spațiu ce rămâne exterior, dar acoperit în cea mai mare parte?

F.S.: Ne-am frământat, să știi. La un moment dat, am încercat să o ridicăm, să devină un spațiu mai înalt, cu mai multă lumină…, dar se pierdea exact acest efect de concentrare a luminii pe pereții vechi, forța perimetrului de cer.

I.S.: Plus că lumina e și reflectată. Fațadele casei vechi rămân luminoase și dau la rândul lor, lumină către interiorul acestei mari camere pe care o determinăm.

 

01_A_perspectiva 3_camera hipostila

 

F.S.: Deși poate nu se vede bine în render-uri, plafonul ar trebui să fie alb. De fapt, noi ni l-am imaginat finisat cu același mozaic ca pardoseala și stâlpii, un unic material luminos, un alb vibrat, de fapt mai deschis decât galbenul fațadei existente.  Un loc cu o lumină specială, dar important și din punct de vedere acustic: ne imaginăm că va exista o reverberație, o transformare solemnă a sunetului, ca ușa care se închide într-o catedrală sau precum târșâitul unui scaun ce devine foarte prezent. Verdeața din jur (am lăsat loc pentru copaci), columna, alți martori ai istoriei, un mobilier ce ar trebui să devină mai prețios decât în proiectul de concurs, pietricelele din mozaic, lumina ce se schimbă radical în diferitele momente ale zilei… credem că va fi un loc bogat.

 

Ș.G.: Ar mai fi un alt tip de reproșuri, cel legat de program și exprimarea acestuia. E poate nedrept puțin, pentru că oamenii văd acum un proiect și îi reproșează inclusiv lucruri care vin din spate: tema, conținutul programatic… Însă e o întrebare importantă. Astfel, unii cred că ar fi trebuit un proiect mai subversiv, mai critic față de discursul de până acum al muzeului. Pentru aceștia, referința la British Museum nu e foarte OK, pentru că acolo este, într-adevăr, un loc venerabil al culturii, al unei istorii excepționale la care se mai adaugă din când în când o inserție sau un strat, în timp ce MNIR este un muzeu foarte nou, creat în epoca Ceaușescu, și cu un program foarte politizat, cu o ideologie național-comunistă în spate. Se afirmă și că programul actual (inclusiv cel exprimat prin tema concursului) al muzeului a fost revizuit, umanizat, dar e tot o narațiune triumfalistă de tip „trecut glorios”. Nu servește proiectul vostru acestei false continuități, nu ar fi fost nevoie de alternativă, de distrugere, de un discurs muzeal și arhitectural de cu totul alt tip?

 

03_B_perspectiva 1_camera hipostila

 

F.S.:  Nu e o soluție subversivă, asta e clar. Și ne dăm seama că ar putea să pară că are un caracter destul de oficial, cu stâlpi, bolți și capul lui Traian și că poate ar fi fost mai bine să fie o grădină simpatică, susținând un discurs despre istoria neoficială, discretă a mentalităților, a vieții de zi cu zi… că inclusiv noi, prin arhitectură, vom vorbi în continuare despre Ștefan cel Mare, și nu despre răzeșul lui Ștefan cel Mare. Poate că e o limită aici, dar eu cred că propunerea poate funcționa și pentru un discurs curatorial total diferit de cel evocat de tine. Ar trebui să mă refer la curtea acoperită, pentru că a fost important să gândim un loc care, așa cum am povestit, să fie deschis și să te atragă, dar să aibă totuși și un caracter propriu, care să te scoată din cotidian, din atmosfera foarte energică a centrului istoric.

I.S.: Poate că, într-adevăr, nu se simte o mare și mai ales evidentă schimbare a clădirii existente. Dar noi chiar am urmărit să fim discreți. Ne-am chinuit, în schimb, să identificăm cele mai firești și mai bune legături între spațiile casei și colecții. Dincolo de ideea de reverență față de trecut, multe dintre spații chiar au calități arhitecturale. Cine are răbdare să se uite prin planuri poate să vadă aceste  puneri reciproce în valoare. Evident, programul curatorial va aduce schimbări mari, poate că nu tot ce ne imaginăm merge, însă rămâne această idee a potrivirii obiectelor cu arhitectura. Am avut, o recunoaștem, o mare bucurie în a explora scenarii și tipuri de atmosferă, cum e, de exemplu, cazul bibliotecii de sus, cu cele două cupole. Sunt multe locuri și foarte diferite.

10_A_perspectiva 10_biblioteca

 

F.S. Mă întreb și cum ar fi arătat celălalt tip de soluție, de răsturnare, radicală… în orice caz Nu ne-am gândit deloc să susținem sau să ducem mai departe falsificarea istoriei, pompa discursului de dinainte de ’89… dar, repet, lucrând, nici prin cap nu ne-a trecut că trebuie ceva subversiv. Dar, de fapt, ale proiect ceaușist, să-i zicem, este prea slab pentru a afecta cumva prezența inconturnabilă a construcției, forța ei.. Ea supraviețuiește acestui moment cum a supraviețuit și faptului de a fi fost cândva Poștă. Cu această prezență ne-am confruntat noi, pe ea o elogiem. Ce adăugăm noi acestui raport va fi la fel de evanescent.

Dincolo de aceasta, așa cum vorbeam mai devreme, raportul cu exponatele nu este deloc unul pompos. Am încercat să deplasăm lucrurile – nu doar fizic, să le scoatem dintr-o centralitate prea evidentă, să creăm o relație mai directă, mai prietenoasă.

 

08_AB_perspectiva 13_modalitati de expunere

De fapt, dacă îți amintești, tema cerea „un nou concept muzeal”.  Ne tot întrebam, desenând, care ar fi acel nou concept muzeal. Nu prea am știut ce să răspundem. În mod clar, nu am răsturnat lucrurile. Așteptăm și ne bazăm foarte mult pe discursul curatorilor, pe ceea ce își vor dori ei de la muzeu. Oricum ar fi, credem că proiectul păstrează și propune spații ferme, o construcție, un cadru. Ceva care poate rămâne.

 

Credite, info

Concurs internațional „Noul MNIR”, lansat de către Muzeul Național de Istorie, împreună cu Ordinul Arhitecților din România, sub egida Uniunii Internaționale a Arhitecților, cu sprijinul Ministerului Culturii

Autori: STARH – Florian Stanciu, Iulia Stanciu
Colaboratori: Cosmin Gălățianu, Cosmin Georgescu, Horia Munteanu, Cristian Beșliu, Octavian Bârsan, Valentin Drăgănescu, Andreea Rădulescu.
Despre concurs, premii etc. : oar.archi/en/concursuri/stiri/rezultate-concurs-noul-mnir-1

* Citiți și: Un nou concurs internațional în România. Și cu o super-temă: Noul Muzeu Național de Istorie