Jurnal de student la arhitectură: școala de vară Arhitectura GPMh în anul pandemiei

În vara lui 2020, deși condițiile nu păreau să fie prielnice, Asociația MAIE a organizat cea de-a patra ediție a școlii de vară „Arhitectura tradiţională în Geoparcul Platoul Mehedinţi”. Anul ăsta organizatorii și-au propus să se extindă: cu cercetarea – în localitățile din vecinătatea satului Balta, iar cu design-ul și arhitectura – în restaurarea și amenajarea unor noi încăperi din OGOI*. Au avut alături un grup de studente care, fie că veneau din zona de arhitectură și design sau de la antropologie, erau mânate de aceeași curiozitate – să exploreze moduri prin care patrimoniul local, natural și cultural, poate contribui la dezvoltarea durabilă a unei comunități. Între ele s-a regăsit și Oana Constantin, studenta la antropologie care a semnat, în urmă cu un an, Jurnalul de student la școala de vară publicat în Zeppelin.

Ca o tradiție, în 2020 continuăm seria filelor de jurnal, de această dată sub penițele digitale ale Cristinei Ciobanu și Oanei Moraru, două studente ale Universității de Arhitectură și Urbanism ,,Ion Mincu”, care au însoțit vara asta echipa în Geoparc.

*Ogoiul este casa mehedințeană a echipei Asociației MAIE, a studenților care își petrec verile în Geoparc pe timpul școlilor de vară de arhitectură și antropologie organizate aici, și a comunității locale. Ogoi înseamnă liniște – regăsită în inima satului Balta din Mehedinți încă din 2018, atunci când Asociația MAIE a luat în administrare clădirea fostei primării și a început să își imagineze cum ar putea să îi dea o nouă viață imobilului, astfel încât să devină funcțional și confortabil pentru omul contemporan, dar să își păstreze vie arhitectura specifică locului.

La școala de vară, ediția a IV-a, cu ajutorul studentelor, a arhitecților Alexandra Mihăilciuc și Andrei Tache și cu implicarea băieților din sat, a fost finalizată renovarea și design-ul mobilierului bucătăriei din Ogoi. Tot în această ediție, a fost derulată o cercetare de teren, coordonată de antropologii Andrei Mihail și Oana Perju, pentru a descoperi practici din gospodăriile locale și felul în care au fost gândite și utilizate spațiile din casele țărănești mehedințele. Rezultatele vor fi publicate pe arhitectura-gpmh.ro.

Despre descoperirile făcute în Mehedinți și încă câteva, din interior, vă invităm să citiți în jurnalul de student – ediția din anul pandemiei, pregătit în timpul petrecut la școala de vară de către Cristina și Oana.

Jurnal de student la școala de vară Arhitectura GPMh

Text și imagine: Oana Moraru, Cristina Ciobanu / Edit: Oana Costinaș

ZIUA 1 – JOI, 27 AUGUST

„Să-mi pun în bagaj cât de puţine…”

 

 

După un drum de şase ore până în Drobeta-Turnu Severin şi încă o oră de mers cu maşina, am ajuns în satul Ponoarele. Curând, am aflat amănunte despre proiect și i-am cunoscut pe ceilalți participanți. Câțiva copii din sat ne aşteptau ca să ne invite într-un scurt tur al satului. Am aflat care sunt reperele lor și ne-am făcut și noi o scurtă hartă mentală.

Pe Vlad și pe Andreea i-am prins deschiși la vorbă – și-au luat foarte în serios rolurile de ghizi al zonei. Ne-au povestit, cu entuziasm, despre legendele locului şi monumentele naturale: Podul lui Dumnezeu, Lacul Zăton, Pădurea de Liliac și peștera care „curge” pe sub toate dealurile. La o privire de ansamblu, casele sunt percepute ușor ca puncte independente integrate în mediul înconjurator. Doar biserica cea nouă își are locul de cinste. Dintr-o dată, parcă începi să înțelegi firescul locului.

De pe deal, mi-am imaginat acest loc pe o coală albă de hârtie, pe care nu stă scris nimic. Cum ajunge această hârtie să fie înzestrată?

ZIUA 2 – VINERI, 28 AUGUST

„Când mai treceți, să mă strigați! Stăm aici, la 91.”

 

 

Cu aparatul fotografic într-o mână și cu un carnețel de notițe în cealaltă, am pornit să explorăm locul. Am coborât până la strada principală, spre rondul cu fântană în mijloc, apoi am urcat panta și am luat gospodăriile la pas. Aici trebuie doar să ții seama de direcția și de viteza fluxului timpului, căci multe case vechi s-au pierdut. Imediat, am zărit un garaj lăsat deschis cu toate uneltele la vedere. De la nivelul nostru părea că doar această gheretă se află pe toată parcela.

Așa aveam să îi cunoaștem pe Mărioara, sau Mari (cum îi spun vecinii), și pe Tataie Victor. Ne-au făcut umbră în bătaia cearșafurilor, Mari ne-a servit cu gogoși și cafea, iar Tataie și-a luat pisica în brațe, în timp ce noi ne pregăteam să le auzim povestea. Nu am realizat până acum că în spatele unor întrebări – necesare dealtfel – sunt oameni care se expun și care, uneori, îți mărturisesc lucruri pe care nu le știe nimeni altcineva; că o să-ți vorbească despre cele mai mari temeri ale lor, despre cele mai intime gânduri, despre rușine, bucurii sau dezamăgiri și că, de multe ori, o să uite că ești acolo ca să scrii despre ei.

 

 

În drum spre poartă, ne întrebăm: oare cum este să fii meștesugar de lentile? O lentilă pentru natură, o alta pentru casă și, apoi, vine omul cu lentila lui proprie și întregește locul. Ne-am luat la revedere, dar am promis că o să revenim în vizită, la aceeași ceașcă de cafea.

Seara s-a strâns toată echipa atelierului de antropologie la birtul satului. Părea că suntem de-ai locului, un sentiment pe care urma să îl înțelegem mai târziu.

 

ZIUA 3 – SÂMBĂTĂ, 29 AUGUST

„Timpul e înainte: ori urcă, ori coboară.”

 

 

În a treia zi a școlii de vară, a sosit Alexandra, participantă și la școala din vara trecută. Repede, ne-am mărit echipa și am pornit într-o nouă zi de cercetare pe teren. Pe domnul Ion, supranumit „Maimuț” de către locuitori, l-am găsit cu animalele. Este singurul din sat care mai crește cai. Tot el plimbă turiștii prin zonă și este chemat de către săteni să îi ajute în gospodărie. Bucuros de oaspeți, a început să vorbească, strecurând, deseori, printre povești, scurte sfaturi de viață. În imaginea poienii, noi eram mai curând interesate de relația dintre actor și public, dar și de spațiul teatrului, căci așa am privit fiecare moment din gospodăria lui Maimuț.

Loc de odihnă ne-am găsit sub frunzele unui copac, iar oamenii intrau în vorbă cu noi. Am învățat, curând, că viața la sat înseamnă să fii împreună, lucru pe care l-am simțit pierdut în comunitatea orașului.

La vorbă și voie bună ne-a invitat și Janeta. I-am admirat casa preț de două zile, până când ne-am făcut curaj să intrăm. Am văzut-o cum a prins viață de pe o zi pe alta, semn că s-au întors copiii de la București.

Mereu îți trebuie o traistă la tine când iei satul la pas, căci nu știi cu ce te întorci: porumb fiert, căpșuni, mure, sirop de trandafiri sau busuioc – pe care l-am presat, în grabă, în caietele de schițe.

 

ZIUA 4 – DUMINICĂ, 30 AUGUST

„Cel de Sus a făcut în peșteri cupole, agitate falduri, perdele uriașe.”

 

 

În Ponoarele, diminețile sunt răcoroase și ce bine este când simți umezeala ierbii sub mâini. Ne-am așezat și noi pe o pătură. Cine ar fi crezut că sumarul informațiilor poate fi un proces cu „bătai de cap”? Fiecare om își are povestea lui, iar noi voiam să transmitem cea mai bună variantă a fiecăreia.

În această zi, terasa magazinului din sat ne-a devenit casă. Domnul profesor Borloveanu s-a așezat pe scaun, iar noi notam de zor ce ne împărtășea. Am aflat, și din perspectiva dumnealui, că oamenii își construiesc „spații experimentale, care vor eșua”. Vor să aibă condiții, să trăiască în rând cu lumea, chiar dacă asta înseamnă: balustrade de inox, vestitul termopan, iar culorile caselor sunt din ce în ce mai diverse. Oamenii construiesc așa cum vor. Sunt mulțumiti, măcar au condiții.

 

Ne explică diferite expresii de ale locului. Aici, conacul are cu totul altă semnificație – în loc să aducă acasă fânul sau oile de pe deal, pentru că era dificil să o facă zi de zi, țăranul dormea la „conac”. Era organizat ca acasă – avea tot ce îi trebuie pentru o ședere temporară. Mai aflăm că fiecare casă bătrânească avea îngropat într-un colț, în zid, un cap de cocoș, o sticlă de țuică și un ban – casa să fie bogată, să fie apărată de duhurile rele și să aducă bogăție în familie.

 

ZIUA 5 – LUNI, 31 AUGUST

Ce să fac aici…? Omul se duce unde poate locui.

 

 

Scurtă drumeție pe Stei – cel puțin așa ne doream, însă poteca de urcare a fost acoperită de vegetație și nu am reușit să găsim drumul. Fetele din cealaltă echipă ne-au povestit despre acest loc, despre care au aflat de la o doamnă din sat.

Așadar, planul s-a schimbat: am trecut pe lângă cimitir, în sus, spre poiană, unde se afla, limitată de un gard de nuiele, biserica veche de lemn. Soclul de piatră a dispărut și a fost înlocuit cu unul de beton. Printr-o mică ridicătură, am reușit să pătrundem în interior. Știam de la localnici că pe bolta bisericii este desenată semiluna, alături de stele și soare. În felul acesta, îi păcăleau înainte pe turci că biserica este moschee. Noi am zâmbit larg când am văzut simbolul soarelui care este singurul de acest fel rămas. Tocmai pentru că bisericile erau făcute în așa fel încât să semene cu locuințele oamenilor, clopotnița este gândită după specificul hornurilor caselor vechi. Altarul are o masă de lemn în centru, iar „în rest, nu are nimic deosebit”, conform spuselor oamenilor locului.

 

 

Pe drum, ne-am oprit la un pârâu, unde ședea moara Crăcucenilor. Înăuntru, am găsit și patul făcut din bârne. Se spune că, în trecut, aici veneau călători să se adăpostească, iar familiile care aveau grijă de moară le lăsau de mâncare.

 

 

ZIUA 6 – MARȚI, 1 SEPTEMBRIE

„Arhitectul trebuie să își modeleze mai întâi interiorul, apoi să creeze.”

 

 

Ogoiul, fosta primărie din Balta, ne-a primit ușor prăfuită, cu un miros umed și rece. Repede, am deschis ferestrele, iar locul s-a luminat de căldură.  Avea să devină casa noastră pentru următoarea săptămână.

„Ce putințe am eu? Cu ce îl pot ajuta pe celălalt?”, întreba Alexandra Mihăilciuc în timp ce schimba imaginea din prezentarea sa PowerPoint. I-am așteptat cu nerăbdare pe Andrei Tache și pe Alexandra, cei doi arhitecți care au coordonat atelierul de design de mobilier pentru bucătăria casei. Ne-au învățat pe fiecare cum să pompăm energie într-un întreg inert și tot ei sunt cei care au „împrumutat” câteva momente de lucru pentru scurte povești.

Drumul de întoarcere la pensiune poate părea neschimbător, dar ce bucurie este atunci când poți „aduna” toată natura în texturi variate și multă liniște. Andrei a oprit mașina și, cu toții, ne-am aruncat pe pajiștea plină cu căpițe de fân, salutând apusul.

 

ZIUA 7 – MIERCURI, 2 SEPTEMBRIE

„Valoarea stă în intersecție. Tu iei de la mine, eu iau de la tine.”

 

 

Am făcut „planul de bătaie” și ne-am apucat efectiv de treabă, scăpând de câteva finisajele noi, dar și de vopseaua veche. A urmat o plăcută senzație atunci când fiecare a pus mâna pe câte ceva: Oana Constantin, care a mai fost aici cu o vară în urmă, s-a întors la suflantă – obiectul căruia i-a dat o nuanță iconică și tot ea, împreună cu Nicoleta, a terminat de curățat ușile și ferestrele.

Între timp, cântecul Teofanei ne atingea cu duioșie. Noi două am trasat cu creionul mobila pe pereți: am învățat foarte multe din acest proces pentru că am pornit de la o cameră cu foarte multe probleme și nu de la o încăpere perfectă, așa cum ne imaginăm noi spațiile pe care le proiectăm în AutoCAD.

 

 

Masa de prânz – am luat-o pe iarbă, lânga vacile din sat, unde Bianca, coordonatoarea noastră, ne-a adus burritos local, un fel de „zestre culinară”. Mi-am amintit de bunica Teodora care, în una dintre serile petrecute în Ponoarele, ne povestea cum a fost filmată pentru o emisiune culinară, la Tismana.

Între pauzele de lucru, mă găseam retrasă pentru câteva gânduri – prezența unui subiect în spațiu a fost relevată ca o iluzie – noi devenisem „agitatori comunitari”.

 

ZIUA 8 – MIERCURI, 3 SEPTEMBRIE

„Care este gestul cel mai mic pe care îl pot face ca să schimb ceva?”

 

 

De cum intri, casa te primește într-un spațiu generos, unde masa lungă din lemn s-a aglomerat, între timp, de bunuri „oneste” – Alexandra le-a cules de la un târg de obiecte din Baia de Aramă. Ceainicul roșu și ceștile aveau să fie așezate în tonuri vesele pe scena peretelui proaspăt vopsit, alături de vaza de ceramică.

Spontaneitatea ne-a cuprins instant – blaturile de lemn au fost tăiate, finisate și lăcuite. Printre fredonări, ne-am lăsat picioarele să se miște în voie. Curând, am văzut bucătăria schimbată – se așternea atmosfera primitoare a Ogoiului.

 

 

Nu am scăpat însă de gândurile îndoielnice: dacă calculam greșit lungimea blatului sau nu mânuiam filetanta bine? Riscam să aruncăm cheresteaua și să rămânem cu o bucătărie incompletă. Din greșeli apar întrebări. Toate ideile vin pe calea senzației sau a reflecției. De unde dobândește mintea această nemăsurată mulțime de idei? De unde are ea toate elementele rațiunii și ale cunoașterii? Răspunsul l-am aflat la final – din experiență.

 

ZIUA 9 – JOI, 4 SEPTEMBRIE

„Ei purtau costume de scenă, iar răspunderea toată o purta scenograful.”

 

 

Au sosit ilustrațiile realizate de Andrei Tache și le-am înrămat. Alexandra mânuia din spate așezarea tabloului, până când a fost găsit unghiul cel mai bun.

Zgomotul din atelier anunța finalizarea blaturilor și a câtorva piese de mobilier, schițele zburau dintr-o mână în alta, iar noi ne roteam, de la interior (cu ultimele măsurători), la exterior (unde suflantele și flexul lucrau neîncetat). Alexandra și Andrei reorganizau listele de lucru, lipite pe două fâșii de lemn – ca să nu rămână ceva nefăcut. Ne-am dat seama că oricum câștigasem „lupta” – eram în cronometrul bun, sau cel puțin așa credeam.

O vecină a oprit căruța în dreptul Ogoiului – cu acest moment a venit și pauza. Ne-a servit cu o pungă de prune culese din livada ei – ce mai ospăț!

Pe la mijlocul zilei, ne-am retras într-o poieniță unde am făcut un picnic. De acolo, se vedea tot satul. Am intrat și noi în rândul locului și am citit câteva povești din cartea Irinei Nicolau, pe care Alexandra a adus-o cu ea. Dintr-o poveste s-a strecurat un gând, care mi-a plăcut mult: „Românul nu piere cât timp nu pleacă de acasă”- eu si Oana ne gândeam la Mari. Multe povești am luat cu noi, la care ne vom întoarce vara următoare!

 

Curând, am revenit la lucrul din bucătărie, iar Teofana și-a găsit un nou prieten – pisoiul pătat cu negru, din curtea magazinului.

 

ZIUA 10 – 5, SEPTEMBRIE

„Ogoi, loc bun de adunare.”

 

 

Sfârșitul atelierului de arhitectură ne-a găsit gonind după ultimele detalii: flori de pe câmp, mici accente din alamă și lipirea cutiuțelor cu ouă încondeiate. Andrei ne-a învățat cum să mânuim bormașina. Am avut fiecare câte o încercare, iar Oana și Nicoleta au finalizat asamblarea pieselor de mobilier.

Seara ne-a găsit într-un teatru de umbre când fiecare trebăluia, pe un ritm rapid, ce apuca. Atunci am cunoscut determinarea. Nu puteam să lăsăm lucrul nefinalizat. Ceva din om se așterne cu entuziasm atunci când dorește să își vadă roadele muncii. Așa se face că, „o sumedenie” de oameni s-au trezit peste noapte meseriași.

Finalul ne-a găsit emoționați, dar și obosiți. Toată lumea a auzit discursul cu „Fă ce-ți place!”, dar niciodată nu poți să cunoști ocolurile și oamenii care te vor duce în direcția dorită. Noi ne-am lăsat purtați și bine a fost –  acum, fosta primărie se bucură de o bucătărie unde abia așteptăm să ne adunăm la masă. Așa ne-am scris și noi povestea pe pereții din bucătăria Ogoiului, care abia așteptăm să ne primească și la anul.

Te invit și pe tine, cel care citești, să devii meștesugar de lentile – Ce idei dorești să așterni tu pe pereți? – să stai la o vorbă cu satul, să deguști cu noi paharul cu suc de cătină de la birt și să strângem într-o îmbrățisare de grup noblețea spiritului locului.

 

 

Cea de-a patra ediție a școlii de vară „Arhitectura tradițională în Geoparcul Platoul Mehedinți” a fost organizată în parteneriat cu Asociația Designers Thinkers Makers și Primăria Comunei Balta, cu sprijinul Ordinul Arhitecților din România din timbrul de arhitectură și Fundația Prințului de Wales România. Partener media: Revista Zeppelin.

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:

 

Articol conex:

Jurnal de student: de la arhitectură tradițională la comunități durabile. Povești din Balta – Mehedinți

 

Skip to content