Made Expo 2021

Incredibila şi trista poveste a unei contese solitare şi a Casei ei pentru locatarul care a refuzat să participe

Doi studenţi la Arhitectură în Veneția ce executau măsurători pentru o firmă de demolări, intrigaţi de anexa ciudată, în stil postmodern, pe care au fost trimişi să o măsoare pe o insulă, au descoperit un proiect de John Hejduk despre care nimeni n-avea habar că fusese efectiv realizat

Proiect, text: Daniel Tudor Munteanu, Davide Tommaso Ferrando

Contesa Luisa Albertina di Tesserata a fost proprietara unei mici insule din laguna veneţiană. Un şir lung de întâmplări nefericite şi o lipsă cronică de abilităţi administrative făcuseră ca mare parte a averii familiei sale să se risipească. Rămăsese ultima descendentă a familiei, după ce părinţii şi singurul ei frate fuseseră răpuşi de gripa spaniolă.

În 1930, la o petrecere organizată pe insula Lido de o sculptoriţă celebră, l-a întâlnit pe contele J.B. d’Haussonville. Contele era un nobil francez scăpătat; fără un ban, cu o sănătate şubredă şi o pasiune molipsitoare pentru artă. Peste o săptămână s au căsătorit.

Cuplul avea nevoie de bani astfel că, la început, şi au oferit serviciile ca „aristocraţi de închiriat”. După ce au fost plătiţi să participe la mai multe inaugurări ale unor cazinouri de mâna a doua din Liguria, au dezvoltat o fascinaţie pentru jocul de blackjack, devenind jucători profesionişti. Înzestrată cu un talent înnăscut pentru calcule matematice complexe, contesa găsise în sfârşit un mod de a-şi valorifica această abilitate: număra cărţile cu mare uşurinţă. Ca să nu stârnească suspiciuni, aveau grijă să piardă nenumărate mâini înainte de a face pariul norocos prin care câştigau în final potul cel mare.

Cuplul şi-a petrecut următorii ani între Monaco şi Paris. Frecventând asiduu avangarda pariziană, cei doi au devenit în mod firesc nişte înrăiţi colecţionari de artă. Toate câştigurile lor de la jocurile de noroc se duceau pe opere de Brâncuşi, Duchamp, Picabia şi Hans Arp.
Vila lor veneţiană a fost lăsată în ruină. Fiecare încăpere părăginită adăpostea o singură operă de artă, indiferent dacă era o minusculă fotografie de Man Ray sau o pictură nesemnată, pe jumătate terminată, de Giacometti. Cuplul locuia în singura încăpere cu ferestrele intacte şi în care mai funcţiona şemineul. Puţinii servitori rămaşi locuiau în mici corturi, împrăştiate prin grădina de legume.

În mod paradoxal, nu igrasia din podelele putrezite i a adus moartea prematură lui J.B., ci un verniu experimental folosit în una dintre operele de artă.

După moartea soţului iubit, contesa s-a apucat vârtos de băut, petrecându şi următorii şase ani în singurătate, ascultând în buclă la gramofon „Variaţiunile pentru pian” dodecafonice ale lui Anton Webern şi consumând absint făcut în casă, de o calitate foarte îndoielnică. Ruptă de lume, al Doilea Război Mondial a trecut pe lângă ea pe nesimţite.

După moartea contelui, niciun vizitator nu a mai fost primit pe insulă. Contesa nu răspundea niciodată la scrisori sau telegrame. Nimeni nu era în măsură să aprecieze starea şi dimensiunea colecţiei ei de artă. În ciuda lipsei oricăror dovezi, colecţia sa privată a căpătat proporţii mitice în rândul iniţiaţilor în piaţa de artă de după al Doilea Război Mondial.

Abia pe la mijlocul anilor ’50, o femeie misterioasă, elegant îmbrăcată, dar în mod evident sub influenţa alcoolului şi a făcut apariţia la un cazinou din Nisa, cu un mic tablou de Mondrian la subsuoară. A schimbat tabloul pe jetoane şi, spre orele dimineţii, câştigase deja o mică avere. A doua zi şi a rezervat un bilet de avion doar dus pentru Statele Unite. Contesa revenise în lume!

Nu s-a recăsătorit niciodată. Următoarele decenii le-a petrecut între Nevada şi New York. Trăia foarte frugal, iar tot ce câştiga în cazinourile din Las Vegas cheltuia pe opere de artă şi opiacee.

O dată la doi ani, se întorcea la Veneţia. Ultimii doi servitori rămaşi plângeau de fiecare dată când contesa pe jumătate lucidă îşi făcea apariţia pe insulă, pe un mototopo încărcat cu cutii de lemn din ce în ce mai voluminoase. Cutiile nu erau niciodată deschise şi continuau să se acumuleze în curtea interioară a casei; toate încăperile micii vile erau deja ocupate cu opere de artă.

Contesa visa să construiască o casă nouă pe insulă.

 

În fiecare săptămână, după ce se uita la The Hollywood Squares pe NBC, o cuprindea o dorinţă puternică de a locui în interiorul unei case asemănătoare decorului emisiunii: o construcţie simplă, modernă, cu multe încăperi mici în care ar fi putut sta alături de cele mai iubite opere de artă ale sale; şi multe vitraje mari prin care să poată vedea oricând serliana vechii camere în care trăise, alături de soţul ei, cea mai frumoasă perioadă a vieţii.

 

A mers chiar până la a-l ruga pe un influent curator de arhitectură (la fel ca ea, un mare pasionat de jocuri de noroc) să îi recomande câteva nume de arhitecţi care ar fi putut duce la capăt un astfel de proiect. A purtat lungi convorbiri telefonice cu doi dintre aceştia. Primul, un neamţ rigid care preda la Cornell, nu i-a mai răspuns la telefon după câteva conversaţii exasperante care nu duceau nicăieri. Celălalt, un poet arhitect ceva mai amabil, dar aproape complet lipsit de experienţă efectivă în construcţii, i-a trimis câteva carnete cu schiţe şi mai multe acuarele, fără a reuşi însă să-i trimită şi un deviz. Cum contesa nu a mai apărut la niciuna dintre întâlnirile stabilite, nici această conversaţie nu a avut succes.

Deceniile de abuz de alcool şi narcotice şi-au lăsat amprenta asupra contesei. Aceasta îşi pierde disciplina la masa de joc şi acumulează datorii importante. La mijlocul anilor ’70, numele ei se găsea pe listele negre ale tuturor marilor cazinouri, ca trişoare prin numărarea cărţilor. Executorii judecătoreşti străini însoţiţi de carabinieri au început să sosească pe insulă şi să încarce cutiile în care se aflau operele de artă adunate de contesă (pe acelaşi vas cu platformă care le adusese pe insulă). Servitorii au fost bucuroşi să schimbe amabilităţi cu oameni din afara insulei şi au răsuflat uşuraţi că nu au trebuit să care ei cutiile grele.

Ultima oară când contesa a părăsit un cazinou cu bani în geantă a fost în 1974. Exclusă din toate cazinourile din Europa de Vest şi din Americi, a fost nevoită să ia la rând ţările sărace din spatele Cortinei de Fier unde, în mai puţin de o lună, a făcut prăpăd în toate localurile de jocuri de noroc din Albania până în Cehoslovacia. Deşi arta est europeană nu a fost deloc pe gustul ei, nu s-a întors acasă cu mâna goală: la Belgrad a întâlnit un sculptor român disperat, pe care l-a ajutat să treacă graniţa la Trieste, în schimbul promisiunii lui de a-şi oferi serviciile profesionale. Cum acesta nu vorbea nicio limbă străină, nu le-a rămas decât să comunice prin gesturi cu mâinile şi mimica facială.
Neavând documente legale, sculptorul s-a pomenit izolat pe mica insulă veneţiană. Pentru el, era un paradis. Numai câteva zeci de opere de artă scăpaseră din ghearele executorilor: le confundaseră probabil cu nişte gunoaie. Cu toate acestea, pentru sculptorul român exilat ele au reprezentat o primă întâlnire fabuloasă cu arta occidentală.

A convins-o pe contesă să îl lase pe el să aibă grijă de lucrări. Mai mult, i-a promis să-i construiască cu mâna lui clădirea la care aceasta visa; 12 încăperi mici pentru cele mai valoroase dintre operele de artă, înălţate mult deasupra pământului pentru a le feri de umezeală. Carnetele cu schiţe ale arhitectului american i-au folosit drept ghid.

Sculptorul român s-a dovedit a fi un meşter excepţional. În mai puţin de un an, a terminat de construit noua clădire. Contesa a fost foarte fericită. Imobilizată din nou în camera ei, de data aceasta din cauza unei osteoporoze avansate care îi limita drastic mobilitatea, vedea de la fereastra ei noile mici încăperi cu pereţi din sticlă, în care erau adăpostite lucrările ei de artă („cele mai de încredere prietene ale ei”, cum obişnuia să le numească).

Sculptorul a început apoi să se ocupe şi de mica vilă a familiei, restaurând o cameră cu cameră. Restaurarea ar fi continuat în acelaşi ritm alert dacă nu ar fi avut loc un accident tragic: pe când lucra la înlocuirea unei grinzi de la etaj, schela s-a prăbuşit cu tot cu zidul de care era fixată. Sculptorul şi cei doi servitori bătrâni au murit striviţi.

Contesa a mai trăit doar câteva luni, în izolare completă, apelând din nou la un regim letal de tranchilizante, alcool şi antidepresive. Un serviciu de curierat, plătit anticipat pentru tot anul, îi livra o dată pe lună alimentele şi medicamentele până la pragul uşii.

 

 

Data exactă a morţii contesei nu se cunoaşte. Ce ştim este că, atunci când poliţia a sosit pe insulă, alertată de curierul care observase că nimeni nu se atinsese de provizii, niciuna dintre operele de artă nu a mai fost găsită.

În testamentul ei, contesa a lăsat moştenire tot avutul său oraşului Veneţia. Birocraţilor veneţieni le-a luat însă aproape zece ani să evalueze această donaţie. O viletta nelocuibilă cu 13 încăperi pe două nivele şi patru clădiri anexă, una dintre ele construită fără autorizaţie, cu o suprafaţă totală de 656 metri pătraţi. O bibliotecă cu 5.112 volume. Câteva bijuterii. Niciun fel de mobilă valoroasă, antichităţi sau obiecte de patrimoniu. Niciun fel de acte, documente sau scrisori. O insulă artificială de numai 7.937 metri pătraţi.

Biroul activelor de stat a hotărât să scoată insula pe piaţă la un preţ de pornire de 1,2 milioane de euro. La licitaţia organizată în acest scop, aproape nimeni nu s-a arătat interesat de proprietate, mai puţin câteva ONG-uri care au protestat în presa locală împotriva acţiunii statului de a privatiza încă o bucată de lagună în dauna interesului public.

Singura ofertă a venit telefonic de la o agenţie imobiliară din Germania, lotul fiind adjudecat la preţul de pornire. Firma germană, specializată în vânzarea, închirierea şi evaluarea de insule, a vândut la rândul ei proprietatea la mijlocul anilor ’90 (la un preţ dublu) unui „colecţionar” excentric de astfel de proprietăţi (care mai achiziţionase de la acelaşi vânzător alte două insule: una lângă Marele Recif de Corali din Australia, iar cealaltă în Bahamas).

Cu excepţia schimbării repetate a proprietarului, pe insulă nu s-a întâmplat mai nimic. Cu câţiva ani în urmă, a fost raportat un mic incendiu, dar până să intervină echipa de pompieri acesta se stinsese deja. Se pare că în incendiu au ars fostele corturi din grădina de legume abandonată; cel mai probabil, a fost vorba despre un grup de adolescenţi veniţi pe insulă să consume ciuperci halucinogene departe de priviri curioase.

În urma unui divorţ foarte costisitor, în 2007, colecţionarul de insule a scos la vânzare proprietatea. Un consorţiu italian de oameni de afaceri catolici, condus de un politician influent de extremă dreaptă, a cumpărat insula cu 3,6 milioane de euro. Aveau deja pregătit un proiect arhitectural pentru a introduce proprietatea în circuitul ospitalităţii. Numai clădirea principală, protejată ca bun de patrimoniu, urma să fie restaurată, în timp ce toate anexele ar fi fost demolate.

În 2012, primăria a dat aviz de urbanism pentru construirea unei unităţi turistice cu spa şi restaurant (în incinta vilettei renovate) care să deservească un glamping

În 2018, consorţiul a dat la rândul său faliment – gurile rele spun că ar fi avut de a face cu prea multe datorii neplătite pe piaţa heroinei din Marghera. Proprietăţile au fost confiscate de primărie, iar doi ani mai târziu insu¬liţa a făcut din nou obiectul unei licitaţii pe motiv de insolvenţă; de data aceasta preţul a fost redus la jumătate faţă de licitaţia anterioară.

Astfel, insula a ajuns în proprietatea unui dezvoltator sicilian cunoscut ca proprietar al clubului de fotbal local. Firma sa de construcţii urmează să dezvolte proiectul de glamping deja avizat. O foarte cunoscută actriţă americană a rezervat deja două corturi din categoria platinum pentru anul viitor în timpul Festivalului internaţional de film de la Veneţia.

Demolarea urma să aibă loc la începutul acestui an, însă recenta criză sanitară a dus la suspendarea temporară a lucrărilor.

În primăvara lui 2020, Giovanni şi Marialuisa, doi studenţi la Arhitectură de la IUAV, şi-au descoperit veleităţi jurnalistice în timp ce executau măsurători pentru o firmă locală de demolări; au fost intrigaţi de anexa ciudată, în stil postmodern, pe care au fost trimişi să o măsoare pe insulă. Aducea vag cu un vechi proiect speculativ descoperit la un moment dat pe internet.

A fost nevoie de nenumărate ore de căutări şi o grămadă de noroc ca să găsească postarea de pe pagina de Instagram @canadiancentreforarchitecture, dar a meritat efortul: era limpede ca lumina zilei că acea clădire ciudată pe care o cercetaseră era un proiect de John Hejduk despre care nimeni nu avea habar că fusese efectiv realizat!

Izolaţi la domiciliu în timpul carantinei, cei doi studenţi au continuat să se documenteze despre istoria recentă a insulei şi a nestematei arhitecturale necunoscute pe care o adăpostea. Nu a fost uşor să pună cap la cap frânturile de informaţii. Astfel, a reieşit că, mulţi ani mai târziu, Hejduk reciclase conceptul arhitectural creat iniţial pentru contesă şi îl publicase însoţit de o naraţiune cu totul nouă sub titlul: The House for the Inhabitant who Refused to Participate (Casa pentru locatarul care a refuzat să participe).

 

 

Ce e interesant este că planurile pentru acest proiect „reciclat” al lui Hejduk au fost expuse la Veneţia în cadrul unui simpozion organizat de IUAV, cam în aceeaşi perioadă în care clădirea bazată pe planurile originale era ridicată pe furiş pe insula contesei!

Contactaţi de cei doi studenţi curioşi, doi specialişti în opera lui Hejduk au confirmat că nu existau dovezi de arhivă care să sugereze că Hejduk ar fi ştiut că proiectul lui pierdut fusese efectiv construit.

În schimb, carnetele lui Hejduk conţin mai multe urme ale clădirii contesei. În absenţa oricărei menţiuni a unui nume, dată sau amplasament, au fost considerate însă doar simple iteraţii din seria de wall houses (case murale) pe care arhitectul nu a încetat să le schiţeze pe tot parcursul carierei.

Studenţii au postat rezultatele cercetării lor pe un grup de Facebook pentru amatorii de arhitecturi uitate şi, deşi câţiva atotştiutori încrezuţi din cercurile academice italiene au numit-o farsă, povestea a stârnit interesul mai multor persoane, inclusiv pe al nostru. Am luat legătura cu actualii proprietari ai clădirii şi am cerut permisiunea de a vizita proprietatea însoţiţi de un fotograf profesionist.
Ar fi ieşit un material–bombă!

Serviciul de relaţii publice al firmei de construcţii a intuit însă riscurile, dar şi oportunităţile pe care le prezenta solicitarea noastră. Ne-au interzis să facem orice fel de înregistrări foto sau video în incintă, ba chiar au trimis celor doi studenţi o notificare legală prin care le solicitau să şteargă orice urmă pe care cercetarea lor ar fi lăsat o pe internet. În mod evident, firma de construcţii se temea de vâlva pe care ar fi stârnit-o un asemenea subiect în cercurile de arhitecţi, în urma căreia lor li s-ar fi putut retrage autorizaţia de demolare.

În acelaşi timp, simţind că era rost de nişte publicitate bună şi gratis, ne-au permis accesul pe insulă pentru un interval foarte scurt, ba chiar ne-au oferit şi finanţare pentru o rezidenţă artistică pentru 12 arhitecţi internaţionali selectaţi de noi, care ar fi urmat să petreacă o săptămână în casa lui Hejduk. Existau însă două condiţii: contractul stipula clar că, unu, totul trebuia ţinut strict secret în perioada premergătoare demolării efective a clădirii şi, doi, că lucrările de artă realizate în timpul rezidenţei de o săptămână trebuiau să fie expuse în cadrul următoarei Bienale de arhitectură de la Veneţia.

Demolarea casei proiectate de Hejduk a început pe 21 noiembrie 2020 şi urmează să fie finalizată până la începutul lunii decembrie.
Pe 17 decembrie, a treia expoziţie independentă Unfolding Pavilion va prezenta lucrările de artă realizate de cei 12 arhitecţi internaţionali în cadrul rezidenţei lor de o săptămână în casa abandonată a contesei. Aceştia au fost primii şi ultimii locatari ai casei. Lucrările lor, create în izolare completă în cele 12 încăperi ale casei (pe care nu au avut voie să le părăsească), devin astfel singura dovadă a incredibilei şi tristei poveşti a unei contese solitare şi a Casei ei pentru locatarul care a refuzat să participe.

BIO AUTORI:

Daniel Tudor Munteanu şi Davide Tommaso Ferrando sunt fondatorii Unfolding Pavilion. Acesta este un proiect de curatoriat care se activează ad hoc cu ocazia evenimentelor importante de arhitectură. Unfolding Pavilion nu ţine neapărat cont de tema evenimentului pe care îl „parazitează”, realizând în schimb expoziţii cu lucrări originale, special create şi inspirate de spaţiul care le adăposteşte temporar, dar şi de contextul cultural şi istoric al acestuia.

Site ul oficial al celui de al treilea Unfolding Pavilion este: ritualsofsolitude.com.

*Legende foto:

1.
Instantaneu care surprinde parțial clădirea proiectată de Hejduk înainte de demolare. Courtesy of: © Marialuisa Montanari / Flickr.

2
Schița clădirii lui Hejduk de pe insulă. Courtesy of: © Giovanni Benedetti, 2020.

3
„The Hollywood Squares”. Emisiune TV, NBC. 1966-81. Creată de Merrill Heatter și Bob Quigley. Scenografie de Dick Stiles. Courtesy of: © NBCU Photo Bank, 1973.⁠

4
Shirley Jackson, „24 Portraits of the young Luisa Albertina di Tesserata” [24 de portrete ale tinerei Luisa Albertina di Tesserata], 1961. Video, 35 mm, 156 sec. Colecție privată, Los Angeles. Courtesy of: © Morris and Kay Greene Foundation..

5
John Hejduk. „The House for the Inhabitant who Refused to Participate” [Casa pentru locatarul care a refuzat să participe]. Sursă: John Hejduk, „Mask of Medusa: Works 1947–1983” [Masca Meduzei: Lucrări 1947-1983] (New York: Rizzoli International, 1985), p. 346; Francesco Dal Co, „10 immagini per Venezia” [10 imagini pentru Veneția] (Roma: Officina Edizioni, 1980), p. 69. Courtesy of: © John Hejduk fonds, CCA Canadian Centre for Architecture.

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:
BIBLIOTECA
DE PROIECTE
Sari la conținut