În casă, la cort. Transformările practicilor de locuire în pandemie

Text & ilustrații: Alex Axinte

Pe fondul declarării stării de urgenţă în România, am ur­mărit transformările practicilor de locuire, cu accent pe jocurile copiilor. Cercetarea a avut la bază studiul de caz al familiei mele, compusă din doi adulţi, doi copii de şcoală primară, un câine şi o pisică, izolaţi într‑un apar­tament de bloc interbelic din Bucureşti. Din perspectiva unei familii care are o casă, din care părinţii pot lucra de la distanţă, fără nimeni apropiat infectat, cu acces la inter­net şi tehnologie, mi‑a venit uşor să reflectez pe marginea acestei probleme microscopice. Dar de ce această cerceta­re? Timp de 2 luni, izolarea în familie a fost aproape sin­gura realitate palpabilă la care am avut acces. Astfel, am încercat să desluşesc în tacticile şi strategiile locuirii în izolare ceva lecţii de învăţat pentru viaţa de după izolare.

Ordine şi dezordine

Distincţia dintre tactici şi strategii este înţeleasă de Mi­chel de Certeau (1988) din perspectiva relaţiilor de putere manifestate spaţial. În timp ce strategiile „postulează un loc care poate fi delimitat” (p. 36), tacticile sunt „acţiuni calculate determinate de absenţa unui loc[1]

În con­text domestic, această construcţie este ilustrată, printre altele, de coabitarea dintre părinţi şi copii. Aici tacticile şi strategiile se manifestă zilnic prin baletul ritualic dintre ordine şi dezordine. Adică tot acel amestec de jucării, hai­ne şi corpuri pe care copiii îl produc din nevoia de joacă şi pe care părinţii îl percep ca dezordine, încercând să îl stă­vilească măcar spaţial (Stevenson & Prout, 2013). În toată această coregrafie, casa nu este doar un decor neutru, ci şi participă activ, determinând practicile de locuire şi înre­gistrând în acelaşi timp efectul lor.

Joaca la teu şi echer

Microcercetarea s‑a bazat pe metodele observaţiei, au­toetnografiei şi cartografierii, sprijinite cu instrumente­le desenului, fotografiei şi jurnalului. Privită de Abrams şi Hall (2006) ca „lipiciul conceptual ce leagă lumea tan­gibilă a clădirilor, oraşelor şi peisajelor cu lumea intangi­bilă a reţelelor sociale şi a comunicaţiilor electronice[2] (p. 12), cartografierea poate funcţiona în contextul domes­tic ca unul dintre „trucurile specifice” invocate de Bruno Latour (2005) pentru a ilustra relaţiile de schimb dintre oameni şi non‑oameni. Cartografierea a trasat transfor­marea practicilor de locuire în izolare, evidenţiate în re­laţie cu geografia casei. Casa a fost cartografiată ca nod al relaţiilor dintre actori, iar timpul a fost comprimat la o zi generică, situaţiile devenind coprezente. Desenul arhi­tectural etnografic a inclus observaţia, participarea şi de­scrierea, susţinând cartografierea ca metodă principală de cercetare. Pentru Huda Tayob (2018) acest mod de a dese­na urmăreşte să fie mai degrabă „imprecis” decât să repre­zinte obiectiv, funcţionând ca un „portret” narativ. Dese­nul adoptă tactic convenţiile arhitecturale ale releveului, urmărind valorizarea practicilor spaţiale subalterne, re­prezentate aici de copii şi joacă. Operat ca metodă gene­rativă, şi nu doar reprezentativă, desenul a contribuit la identificarea a 3 tipuri de practici spaţiale interconectate: corturile, din afară şi pe afară.

Casa în vremea pandemiei

Zilele în izolare au alternat, de la toate bune şi frumoa­se la anxietăţi din nevoia de spaţiu personal şi monoto­nie în exces. Dacă adulţii au gestionat prin căşti, Facebook, somn, filme şi altele, la copii a fost un pic altfel. Ei şi‑au fă­cut corturi. Adică un fel de instalaţii domestice în care jo­curile de rol se materializează nu doar prin costume şi re­plici, ci şi prin mobilier. Sezonul corturilor a debutat cu transformarea patului suprapus într‑o Rulotă. Destinaţii­le şi popasurile au durat câteva zile. A urmat o serie de în­scenări, de la Cortul de plajă şi inundaţia cu apă de mare din dormitorul părinţilor la camparea epică pe balcon cu haine groase şi citit până seara la frontale în Căsuţa din pădure. Casa mare, apogeul corturilor domestice, a fost un proiect atât de ambiţios şi de amplu, încât a schimbat modul de locuire al întregii familii. Au urmat, printre al­tele, Biblioteca pentru mari şi mici, în care programarea a dominat amenajarea, sau thriller‑ul postapocaliptic Pră­pastia fără fund, unde scenografia dezordinii s‑a articulat perfect cu subiectul poveştii. Practici preexistente, cortu­rile şi joaca au crescut spectaculos pe durata izolării, dar s‑au diminuat în scară şi frecvenţă odată cu ridicarea in­terdicţiilor. Unele practici s‑au permanentizat totuşi, cum ar fi balconul cucerit pentru joacă.

În acelaşi timp, corturile şi joaca au fost contem­porane cu lumea din afară care intra în casă prin ferestre­le tehnologice – internet, telefon, radio, TV – împărţind uneori proximităţi spaţiale improbabile. Când în bucătă­rie se discuta despre montajul de film, în camera copiilor se înregistra canalul youtube „Surorile Prietene”, iar când la birou avea loc şedinţa de catedră, peste drum, în toale­tă, avea loc, în şoaptă, experimentul cu glicerină boraxată şi pastă de dinţi.

După o primă perioadă dură de izolare, am înce­put să ieşim pe afară. Strada din faţa blocului a redeve­nit de joacă: gonetă cu biclele, handbal, joaca de‑a turele, ştafeta şi cretă. Aici maşina parcată a devenit un fel de al doilea balcon, folosită pe post de loc de stat, de respirat şi de supravegheat. Odată cu redeschiderea parcurilor, pe stradă a rămas doar reflexul de a da ture cu bicla.

Starea de cort

Corturile de casă pot fi privite ca o încercare de recupera­re ritualică a tot ce s‑a pierdut. Mai precis, tot acel ames­tec de drumuri, destinaţii şi interacţiuni care ne ordonau ziua. În acelaşi timp, corturile materializează memo­ria campărilor familiei la 2 Mai, ca o practică spaţială, un ritm temporal şi un mod de relaţionare în familie. Aici se anulează multe dintre ierarhiile şi determinările func­ţionale generate de viaţa la oraş şi se instituie altele noi, ad‑hoc, mai orizontale, într‑un timp mai fără griji, mai aventuros şi mai liber. Astfel, nevoia de cort nu e doar ex­presia spaţializată a creativităţii anxioase, ci şi o încercare de a reînscena o situaţie ideală: starea de cort.

Lecţii, riscuri şi potenţial

Dar ce am învăţat din toate astea? Am observat că nevoia de spaţiu domestic este mai degrabă calitativă, şi nu can­titativă, cotloanele ajută, iar obiectele şi spaţiile versati­le susţin mai bine locuirea contemporană, imprevizibilă şi dinamică. Corturile au arătat că imaginea excesiv bina­ră a lui de Certeau este mult mai nuanţată la nivelul mo­chetei. Aici nu se confruntă două grupuri distincte, ci mai degrabă îşi schimbă rolurile şi poziţia, împrumutându‑şi din modurile de acţiune. Ordinea şi dezordinea devin mo­duri de relaţionare într‑o practică a locuirii. În plus, carto­grafierea corturilor şi a jocurilor în izolare a ilustrat capa­citatea copiilor de a transforma spaţiul înconjurător prin negociere şi autoorganizare.

Intensificarea corturilor în izolare a fost o con­secinţă a decuplării casei de oraş. Astfel, casa se revendi­că drept parte dintr‑un sistem extins, care cuprinde re­laţii şi schimburi cu spaţii exterioare, fizice şi sociale, ce formează împreună o locuire relaţională. Prin eroizarea excesivă a locuirii creative, riscăm să cădem într‑o altă declinare neoliberală a casei ca un bun de consum, au­tosuficient. Casa‑surogat pentru lume poate să devină o ameninţare pentru oraşul contemporan, deja puternic in­dividualizat şi privatizat.

Un rezultat mai fertil al experimen­tării mai degrabă a lipsei sau a înlocuitorilor îndoielnici, de la şcoala, biblioteca, muzeul şi teatrul de pe net, ca să nu mai zic de joacă, sport ori socializare, a fost că am putut aprecia retroactiv modelele „originale”. Acestea sunt mediate de spaţii fizice şi reproduse printr‑o practică de către o colec­tivitate pe care o întreţin la rândul lor. Aşa că stăm în casă, facem corturi, dar să nu uităm, avem un oraş de locuit!

MULŢUMIRI

Transformarea corturilor de casă, din curiozitate domesti­că în subiect de cercetare, se datorează imboldului şi dis­cuţiilor purtate pe timp de izolare cu Bogdan Iancu. În acelaşi timp, membrii familiei au contribuit cu generozi­tate la documentarea şi reflecţiile cercetării.

Alex Axinte este arhitect, trăieşte şi lucrează în Bucureşti. Acţionează ca un cercetător independent de pe o poziţie intermediară între cercetarea aplicată, designul participa­tiv şi implicarea civică. În prezent, este doctorand şi asis­tent la Sheffield School of Architecture (SSoA), University of Sheffield. Este co‑fondator al studioBASAR.

 

BIBLIOGRAFIE

Abrams J. & Hall P. (eds.) (2006), Else/Where: Mapping. New Cartographies of Networks and Territories. University of Minnesota Design Institute.

Certeau, Michel de (1988), The Practice of Everyday Life. University of California Press, Berkley and Los Angeles, California.

Latour B. (2005), Reassembling the Social: An Introduction to Actor‑Network‑Theory. Oxford: Oxford University Press.

Stevenson, O. & Prout, A. (2013), Space for Play?: Families’ Strategies for Organizing Domestic Space in Homes with Young Children. Home Cultures, 10(2), 135–157.

Tayob, H. (2018), “Subaltern Architectures: Can Draw­ing Tell a Different Story?”, Architecture and Culture, 6(1), 203–222.

 

Note:

[1]  Traducerea autorului. (p.37)

[2] Idem

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:
Skip to content