Ilina Schileru. Post-american dream în Orașul Îngerilor

Probabil cea mai faimoasă dintre iluziile omenirii, visul american, traversează decade, împrumutând simbolurile vremurilor, de la promisiunea șaizecistă a oportunităților economice nelimitate, șanse egale și mobilitate socială, spre variante contemporane, modelate de valuri de migrație, furtuni geopolitice sau salturi tehnologice. Fostul reper absolut al bunăstării potențiale pare acum nuanțat la infinit de crize de toate tipurile, sanitare, economice, culturale, sociale. Dar poate că visul american a fost întotdeauna un simplu mit, un produs al imaginației colective, o simplă extravaganță pusă în scenă de Scott Fitzgerald pentru The Great Gatsby. Unora ar putea să li se pară mai rezonabilă varianta Angels in America, o poveste dintr-un spațiu al decăderii absolute, îngrădit de definiții iconice: “You do not live in America. No such place exists”.

Text, interviu: Evantia Barca
Foto titlu: Ilina Schileru în-interiorul instalatiei sale The Global Village, Copenhaga-2020

Semnale ale acestui paradis posibil ajung până la noi mai ales sub formă de ecouri culturale. Există o mișcare new-wave? Pentru post-american dreamers, iluzia a devenit fie inaccesibilă, fie de neînțeles, spun unele studii, sceptice în fața fostului imperativ al succesului de unul singur desprins de lecțiile istoriei recente, care prioritizează idealurile comunitare. “Fac parte din generația milenialilor, care a mâncat pe pâine seriale și cinematografie de Hollywood pe filiera protevistă”, spune Ilina Schileru, o artistă din grupul independent E T A J, care și-a propus să examineze Țara Făgăduinței printr-o rezidență itinerantă spre Los Angeles. Va porni la începutul lui august, alături de Mircea Modreanu, Lucian Sandu Milea și Răzvan Năstase, urmărind drumul migranților români spre America prin gări, stații de metrou sau aeroporturi, oriunde s-ar putea ascunde o frântură de viață de pus sub lupă. Este vorba de o cercetare subiectivă asupra celor care pornesc acum spre Lumea Nouă, ale cărei rezultate vor fi expuse în Los Angeles, Cetatea Filmului, un loc la fel de familiar ca Drumul Taberei pentru oricine a urmărit cândva Beverly Hills 90210, Clueless sau Baywatch.

E un drum de inițiere, dar cum o să fie? Palmieri la Santa Monica și Rodeo Drive sau imigranți cu câțiva dolari în buzunar, înfruntând un spațiu al cărui trecut spiritual urmărește prea îndeaproape speranța în succesul economic? Contrastele și confluențele culturale sunt teme interesante pentru Ilina Schileru, care lucrează de mai bine de cinci ani cu refugiați sau migranți din lumea musulmană, oameni a căror promisiune de mai bine a fost, cândva, România. “Am văzut imagini cu copii morți pe plajele Greciei și Italiei. Mă întrebam de atunci ce aș putea face. Între timp, lucrez cu ONG-ul Activ Random, care a recrutat profesori pentru copiii sosiți din Siria. Sunt profă de desen la ActivRandom și Salvați Copiii. Interacțiunea cu acești oameni m-a învățat niște lucruri, despre costuri emoționale sau despre dureri, despre cum este să lași în urmă familie și prieteni și să nu știi dacă îi mai vei găsi în viață. Totodată, am învățat câte ceva și despre ambiție sau despre puterea de adaptare. Am învățat asta de la copii care știau doar arabă și care au învățat limba română la nivel conversațional în doar șase luni”, spune ea.

În drum spre Los Angeles, Ilina Schileru examinează structura liantului societal, poveștile care leagă oamenii într-o comunitate, sensurile și cheile de interpretare ale fondului folcloric prin care grupurile își construiesc propriile definiții, pornind de la cultura orală până la cea documentată și sintetizată în forme alternative de cunoaștere. Ia ca punct de reper copiii, basmele, beletristica ficțională, felul în care oamenii își reformulează realitatea printr-o prismă magică, pentru a realiza apoi un transfer al responsabilității către exterior. Din mici interviuri cu unii călători din avion sau din aeroporturi, discuții despre separare, despărțire, renunțare, vor rezulta lucrări în cărbune, pe hârtie, un colaj de imagini realizat în situ, în spațiul expozițional, ca o însăilare de narațiuni eterogene într-un cadru colectiv.

Mai doresc tinerii din Europa de Est să emigreze? De la poveștile de demult ale celor care fugeau din țară ascunși prin porumb și sperând să fie primiți în lagărele din Vest, până la speranța actuală de a pleca detașat de o multinațională, care sunt infinitele nuanțe care au trasat devenirea vechii idei de a evada din blocul comunist?

Cu regret, da. Cei care doresc să atingă performanță sau pur si simplu să acceseze niște oportunități absolut firești, de altfel, trebuie de multe ori să emigreze din România. Sau să semi-emigreze. Pentru comunitatea culturală, România este o țară încă ne-conștientă de potențialul pe care îl are. Aici, ori faci artă sub formă de producție care să acopere niște nevoi specifice ale consumatorilor, fie îmbrățișezi condiția de artist independent, susținut de niște granturi mici și pe care se bate toată scena, la care însă se cer performanțe greu de atins în mod real pentru nivelul de finanțare acoperit. România deține încă loc de frunte la emigrare profesională. Există și o nuanțare. După pandemie, Brexit și, mai ales, după izbucnirea conflictului ruso-ucrainean, care a destabilizat lumea, am totuși impresia că românii încep să se retragă acasă.

Au generațiile tinere încă visul american? Până la urmă, este vorba de o marcă lansată prin anii ‘30, care le promitea libertate, drepturi egale și prosperitate bunicilor noștri. Aceștia le-au transmis părinților noștri și probabil că s-a manifestat cel mai puternic după evenimentele din ‘89, când, tot probabil, artiștii incluși în acest proiect nu erau născuți. Cum arată visul american contemporan?

Eu fac parte din generația milenialilor, care a mâncat pe pâine seriale și cinematografie de Hollywood pe filiera protevistă, dar nu numai. Între timp, am mai crescut cu toții – colegii mei de proiect nu sunt cu mult mai mici decât mine, deci cred că undeva ne situăm în asentiment când zic că această bulă s-a cam spart. A rămas o curiozitate legată de trăirea pe propria piele a experienței americilor. Am avut șansa anul trecut, în toamnă, să zbor pentru prima dată peste Ocean, și să văd cu ochii mei New York-ul. Ce am simțit acolo este un post american dream, poți să-i spui așa. Mirajul unei mega-metropole este ademenitor în continuare, dar am simțit că pentru a emigra acolo înseamnă să iei taurul de coarne cu o teribilă ambiție și mult curaj. Eu am început să construiesc în România. Nu exclud o plecare, dar nici nu o mai doresc cu aceeași ardoare ca la douăzeci de ani. Cred că face parte și dintr-o acceptare care vine odată cu pasul spre maturizare. Anticipez că Los Angeles-ul va fi năucitor prin amploarea evenimentelor dată de concentrația mare de creativi și spații pe măsură.

+6

Cât despre sărăcie… suntem în continuare cei mai săraci călători? Sau purtăm această stigmă, cumva, internalizată, deși vremurile, poate, s-au mai schimbat…

Noi glumim, mai mult sau mai puțin, mai ales când mergem în interviuri live, spunând că suntem artiștii săraci. Este o frustrare legată de condiția lucrătorilor culturali din România, care este strict legată de un sistem de legi deficitar gândit. El este gândit să protejeze statul de eventuale fraude, dar ce reușește cu brio în schimb, este să facă viața amară celor care se apucă să gestioneze niște bugete (managerilor culturali), oricât de mici ar fi ele. Printr-o birocrație ieșită din comun, comparativ cu a altor state, coroborată cu un nivel indecent de mic al onorariilor. Da, suntem în continuare unii dinte cei mai săraci artiști ai Europei. În acest sens, reprezentăm cu brio blocul ex-sovietic. Dar cred în continuare că prin efort susținut, și aceste legi se mai pot schimba. Cred într-o decență a mediului cultural, într-un fel sau altul, poate soluția va veni mai repede dinspre entitățile private, mai știi?

De ce Los Angeles și nu New York sau Miami? Există și aici o poveste (în afara eventualelor condiționări de ordin logistic)… ?

Aici e simplu. Am primit invitația de la Durden and Ray, fiind particianți la târgul de artă din Stockholm anul trecut, unde am ajuns cu un sprijin de la ICR Stockholm. Sediul Durden and Ray este în Los Angeles. Adevărul este că, inițial, gândiserăm acest proiect pentru New York, dar nu aveam cum să ratăm această oportunitate, LA-ul fiind unul din punctele noastre pe harta colectivelor artist-run de vizitat neapărat.

Cum translăm toată acestă documentare – sau pur si simplu traumă colectivă resimțită intuitiv – în artă? Care este ideea centrală a acestui proiect?

Eu am folosit documentarea rezultată din activitățile mele cu copii refugiați sau cu migranți din lumea musulmană. Am început această muncă în 2018. Devenisem sensibilă la criza refugiaților văzând, ca mulți alții, imagini cu copii morți pe plajele Greciei și ale Italiei. Mă întrebam de atunci, eu ce aș putea face? Și, într-o zi, văzând un anunț lansat de ONG-ul Activ Random cu privire la recrutarea unor profesori pentru copiii sosiți din Siria, am decis să devin profă de desen la ActivRandom și Salvați Copiii. Interacțiunea cu ei m-a învățat niște lucruri – despre costuri emoționale, despre dureri, cum e să lași în urmă familie și prieteni și să nu știi dacă îi mai cei găsi în viață. Am învățat multe și despre reziliență sau despre ambiție, lucrând cu copii care știau doar arabă și au învățat limba română la nivel conversațional în doar șase luni. Am mai aflat că oamenii aceștia apreciază mai bine decât noi, locuitorii, calitatea Bucureștiului de a fi cea mai sigură capitală din Europa. Am făcut o asociere cu experiența oamenilor care lasă în urmă multe, casă, viață, familie… sau a artiștilor care, pentru promisiunea și speranța unei vieți mai potrivite pentru năzuințele lor, au plecat, renunțând la familie și rețea de susținere și la acest ”acasă”. Desigur, noi ne vom întoarce, dar probabil că experiența asta ne va corecta anumite convingeri stereotipale. Nu știu ce vom afla și care vor fi acele concluzii la întoarcere.

+2

Vorbim despre colaborări cu accent pe proces, adică una dintre cele mai recente viziuni în arta contemporană. Pornind de la ceea ce implică acest proiect, care este valoarea acestei metode?

Partea asta de artă ca proces s-a dovedit a fi o soluție de conjunctură pentru stilul de viață E T A J, în care noi, membrii principali, ne asumăm mai multe roluri. Mircea Modreanu este fondator, dar el și promovează evenimentele pe social media, face fotografii la anumite vernisaje, face programul spațiului, negociază cu toți artiștii. Asta nu e un lucru ușor. Stilul ăsta de viață ne-a alterat și practica artistică, suntem mult mai susceptibili la a ne adapta unor condiții de lucru mai ”pe genunchi”, din mersul trenului sau zborul avionului. Am zis să integram realitatea asta asumat, în proiect. Care e valoarea ei? Adaptabilitatea. Poate foarte puțin se vede din exterior de ce un artist alege un anumit tip de material sau o anumită tehnică ori metodă sau dimensiune – de multe ori asta răspunde limitărilor date de spațiul atelierului, ori de timp și oportunități de lucru.

„iMigrate. The Biology of Transition” – includerea ideii de biologie în titlul acestui performance este o simplă licență poetică sau are o fundamentare?

A fost o idee desprinsă din faptul că eu văd această experiență ca pe un proces cu mare potențial de alterare (în sensul de schimbare), care poate să se abată de la ce ne-am propus inițial, pentru că sunt multe necunoscute care pot influența traseul. Poate că ne întoarcem cu o cu totul altă idee decât ne-am imaginat atunci când am pornit acest proiect. Asta e și biologia tranziției – eu cred că va fi o experiență formativă, și ne va oferi niște răspunsuri legate de poziționarea noastră în marea asta de oportunități și limitări ale lumii artei, prin contactul cu un nod precum L.A.-ul. Și după câte am observat, după o astfel de călătorie și cel mai posibil, un șoc cultural, ni se reașază ideile, poate chiar sistemul de referințe. Biologia cercetează trecerea, metamorfoza, evoluția. De-asta a simțit nevoia să introduc chiar în titlul proiectului termenul.

Dincolo de conceptele generale, demersul vizează promovarea și creșterea vizibilității culturii române în context internațional, schimbul de experiență și consolidarea relațiilor între operatori culturali autohtoni și de peste ocean, cu profiluri artistice și preocupări similare. Ne poți vorbi despre parteneriatele, colaborările, întâlnirile pe care le implică?

În primul rând ne referim la colaborarea cu cei patru artiști americani, care fac parte din colectivul Durden and Ray. Vom negocia la fața loclui, în galerie, cum și ce expunem, deși cu toții avem un plan individual pentru propria contribuție. Este un prim contact coaborativ atât de direct cu un alt grup omonim cu E T A J. Ce mi-a plăcut din prima este ca Durden and Ray lucrează cu artiști de etnii variate și cred că acest mix cultural nu poate fi decât benefic. Sperăm ca la vernisaj să cunoaștem și mai mulți artiști și oameni din scena de acolo și poate să identificăm la fața locului alte oportunități de colaborare. Galeria unde vom avea expoziua este situată la etajul al optulea dintr-o clădire cu mai multe alte galerii, deci aterizăm în mijlocul unei comunități mai extinse. Asta e foarte provocator pentru noi, ne place explorarea.

Care este contribuția ta în acest proiect? Ce ai gândit pentru Los Angeles?

Voi face desen în cărbune, un tablou narativ compus din câteva tablouri narate de oameni pe care îi abordez în avion în drum spre LA. Intenția mea este să socializez cu câteva persoane la întâmplare, lucru care se întâmplă des pentru mine atunci când călătoresc, pe care să-i provoc la discuție despre pierderea a ceva drag, renunțare, lăsare în urmă – pornind de la tema migrației. Cred orice individ a trăit pierderea într-o formă ori alta, de-a lungul vieții. Le explic pentru ce le cer aceste date. Când ajung la galerie încep un mic maraton de cinci zile de desenat fix în galerie, poate chair pe pretele pe care urmează să expun. Pun în imagini amalgamul de informație adunat pe drum încolo. Ca o procesare la cald a tot ce receptez în relație cu acest loc și cu toată agitația pe care o a presupune zborul cu avionul și intâlnirea cu metropola aia de care toți spun că îl vom resimți ca pe un mix atipic pentru stilul nostru de viață.

+5

Ești parte din acest grup independent deosebit de creativ și experimental, E T A J, care, de-a lungul timpului, a umblat din loc în loc, la nivel internațional sau național, pentru a propune diverse teme de meditație sau pentru a construi spații de gândire critică. Ne poți vorbi de cele mai importante dintre ele?

Ca teme, cred că atacăm cu predilecție concepte ce țin de identitate. Și ne-am dus cu variațiuni pe tema asta la târgurile de artă la care am început să participăm din 2020. Am început cu o primă ediție a Târgului Juxtapose în orașul danez Aarhus, apoi la Supermarket Art Fair în Stockholm, în Suedia, apoi la Art Market Budapest, un târg micuț în Madrid în spațiul unui hotel, Un(fair)Milano. Ne-am tot plimbat. Din fiecare astfel de experiment am învățat multe și am explorat medii noi și ne-am cunoscut pe noi înșine totdată, individual, dar și ca echipă. Acum mergem să avem o expoziție de grup, e un pas mai sus. Și a fost greu până aici – drumuri lungi și obositoare, ne-am învins încet-încet teama de necunoscut sau de eșec, așadar ce urmează acum e pentru noi firesc dar aș zice, și merituos.

Program:

Interviu