Made Expo

Dosar Zeppelin #149 (martie – mai 2018): Modern? Istorie continuă și revoluții cumsecade

Coordonatori dosar: Alexandru Cristian Beșliu, Cosmin O. Gălățianu, Ștefan Ghenciulescu

Introducere
Text: Ștefan Ghenciulescu

 

Despre continuitate

I-am fi putut zice dosarului și „Ceilalți moderni”. Pentru că vorbim de modernii aceia puțin mai altfel, care nu se situează în opoziție fermă, ci oarecum în afara mișcărilor radicale, revoluțiilor, schimbării entuziaste, obsesiei de-a o lua de la capăt complet și cu tot dinadinsul. Nu sunt deloc tradiționaliști, nici nu formează vreun curent sau mișcare. Sunt doar arhitecți însă care cu toții se situează în mod explicit și ferm într-o continuitate cu istoria construirii.

„Modernism temperat” a fost și el un titlu de lucru, dar la fel cu ”Ceilalți moderni / Cealaltă modernitate” are problema majoră de a nu defini mai clar despre ce vorbim. Ceilalți moderni au fost considerați pe rând arhitecții care ieșeau din canonul pur și dur al avangardei – Aalto la un moment dat, dar și mișcările din estul Europei sau de pe alte continente decât America de Nord. Temperat este, în mod evident, și regionalismul critic, cu toate infinitele sale ipostaze.

Ba chiar, așa cum povestesc și colegii mei în introducerile la diferitele birouri prezentate în dosar, dacă privești modernismul nu drept un stil, ci și ca un program hiper-angajat social, cu un program de reformare a lumii prin arhitectură etc., cam puțini sunt azi cei care îți mai pot zice moderniști. Post-moderniști au rămas puțini, post-moderni suntem cam toți.

Noi am vrut însă să vorbim de altceva, de un mod de-a face arhitectură, o ipostază contemporană a unei poziții care are o vârstă venerabilă. Sunt oameni pentru care modernitatea este ceva firesc și necesar, dar și problematic. Demersurile lor sunt extrem de diferite, și variază enorm în funcție de moment și epocă, însă împărtășesc cu toții obsesia continuității pe care o menționam chiar la început. Cu toții cred în existența unor valori fundamentale, ale unor date esențiale care rămân, dincolo de schimbări istorice, mode, revoluții; date universale care nu exclud deloc, ba chiar cer evoluție, progres, adaptare și înscrierea într-un context local.

*Atemporal: reconstrucţia oraşului Le Havre după planurile lui Auguste Perret este una dintre puţinele mari operaţii reuşite din anii ’50; mai mulţi arhitecţi au lucrat în cadrul unei grile absolute cu modulul de 6,24 metri © foto:Ştefan Tuchilă.

 

Un fel de clasicism etern, dacă vreți, și dacă putem despărți clasicismul de capitele și cariatide. Dar un spirit clasic care se referă mai puțin la marile monumente și la grandoare, ci mai degrabă la echilibru, armonie, respect și bună așezare – uneori însă și spectacol și chiar reinventare radicală. Adolf Loos se înscrie foarte bine în această categorie, a revoluționarilor discreți. La fel și Asplund sau Sigurd Lewerentz, mult mai puțin radicali, și despre care putem spune că făceau arhitectură clasică și când lucrau doar cu beton aparent. Dar, aș zice, și Terragni, cu modernismul său mediteranean; Auguste Perret, desigur; Mies, în perioada sa americană, și, normal, Kahn.

*Louis Kahn: Salk Institute, La Jolla, California © foto: Cosmin Caciuc

 

Sunt arhitecți a căror excentritate în raport cu curentele dominante i-a făcut aproape necunoscuți, cum ar fi Dom Hans van der Laan, benedictinul genial căruia ne gândim să îi dedicăm un dosar special.

Mai către vremea noastră ar fi Ungers și cei mai cultivați și mai serioși dintre postmoderniști – Rossi, Grassi, și alții câțiva. Avem însă pe listă și mega-staruri de azi precum David Chipperfield, ce-i drept, foarte izolat acolo sus, printre parametri și arhitecturi de Instagram.

*David Chipperfield Architects, Neues Museum Berlin, Curtea grecească © Stiftung Preußischer Kulturbesitz – David Chipperfield Architects, Foto: Christian Richters

 

Locuri decupate și bucăți de oraș

Gata cu listele. Să vorbim puțin de vremea de acum și de selecția din acest dosar.

Ar fi în primul rând patru birouri europene, fiecare prezent aici cu un sub-dosar. Citiți, vă rog, scurtele texte introductive ale lui Cristian și Cosmin – ele zic foarte pe scurt lucruri importante și pun proiectele într-un context cultural.

Dacă mai era nevoie de argumente pentru cum se naște o varietate enormă pornind de la un spirit (parțial) comun, credem că ele apar de la prima răsfoire. Nu vreau deloc să mă refer aici la obișnuitele clișee – da, clasicism înseamnă altceva în Italia, Germania sau Anglia. Sunt însă interesante corespondențele subtile și asemănările de dincolo de manieră.

*Franco Zermani – Cimitirul din Sansepolcro

 

Astfel, atât Uwe Schröder cât și Franco Zermani par să decupeze, în moduri foarte diferite, lumi ce răspund teritoriului dar care își afirmă autonomia și orientarea către interior. Sunt oaze de calm, fragmente de organizare coerentă așezate în peisaje sau ansambluri existente minunate, dar și în dezvoltări suburbane lipsite de caracter.

 

*Uwe Schröder – Galerie şi casă‑atelier, Bonn

 

La Sergison Bates și Tony Fretton sunt impresionante înscrierea într-un sistem de relații existente și tensiunile între această subordonare față de oraș și viața interioară a casei, relația subtilă între interpretarea tipologică și sensibilitatea contemporană, și, uneori un ludic bine strunit (foarte departe de ironia postmodernă).

*Sergison Bates – Pavilion de grădină, Mereworth, Kent

 

Îmi amintesc cum și-a început Jonathan Sergison conferința de la Mincu: a vorbit despre prieteni arhitecți apropiați ca spirit (printre ei Adam Caruso și Peter Saint John sau Fretton) și apoi a arătat arhitectura care îl inspiră: case, mai ales englezești, din epoca georgiană, de secol XIX, dar și XX, unele minunate, altele banale, dar toate discrete, la scară umană, elemente care compun ansambluri unitare, însă niciodată de fapt omogene. După care a trecut la proiectele biroului și la lupta pentru (falsă) banalitate și sensibilitate respectuoasă. Încet, încet, studenții ușor sceptici (ce e frumos aici, domnule?) începeau să se lase cuceriți de combinația de domesticitate, rigoare și rafinament a caselor prezentate. Calități comune, zicem noi, ale lucrărilor tuturor celor patru birouri.

Ideea de operă ca parte a unui nou strat, parte a unei continuități ce nu exclude contradicțiile e exprimată într-un articol mai aparte. Ștefan Davidovici proiectează, dar și desenează obsesiv arhitecturi imaginare, explorând liber spații ce încă așteaptă să devină realitate.

 

 

O arhitectură civilizată. Și câteva întrebări

Lucrând în acest spirit, e greu să rupi gura târgului sau să faci furori prin reviste și pe rețele sociale. Ceea ce de fapt acești arhitecți nici nu vor. Utilizatorii obișnuiți nu vor cădea pe spate, însă se vor bucura de locuri bune și poate doar inconștient de proporții, dozajul luminii, complexitate, spațială, detalii, materiale și alte asemenea lucruri. Iar cei care se uită mai atent la arhitectură trebuie să remarce la un moment dat eleganța și profunzimea din spatele aparentei banalități. Ce i se reproșează de multe ori acestui tip de demers este mai degrabă o aparentă lipsă de inovație. Da, zic criticii, orașele medievale sau metropolele de secol XIX erau în principal ansambluri de construcții corecte, umane și inteligente, un fond, o bază bună cum azi nu mai reușim să producem. Însă aveau și monumente – temple și catedrale, apoi gări și Turnul Eiffel. Cum împingem arhitectura înainte, cum onorăm noile materiale și tehnologii? Când avem super-computere și super-programe, imprimante 3D și roboți, realitate virtuală și materiale de filme SF mai e cazul să facem case (aproape) ca acum sute de ani? Până la urmă, Loos și Terragni, dar și Mies sau Kahn mai târziu erau pe deplin în stăpânirea tehnologiei și chiar o împingeau mai departe. Și o exprimau ca atare.

La asta se poate răspunde că inovația și exprimarea directă și literală a inovației nu se confundă complet. Nici performanța efectivă și imaginea hipermodernă. Multe din lucrările spectaculoase (și din ce în mai greu de diferențiat) de astăzi țin la fel sau mai mult de o estetică neo-barocă cât de posibilitățile tehnologice. Pe de altă parte, e multă tehnologie în proiectele din acest număr, dacă ne uităm bine o tehnologie care își face treaba în mod mai discret, însă indispensabil. Plus că, în fond tocmai asta ar fi și idealul – să existe repere spectaculoase și altele mai discrete, dar și mai multă urbanitate, scară, calitate, umanitate și adecvare; dar și o arhitectură care să permită adaptări și evoluții, fără să își piardă caracterul: adică exact calitățile ce ne lipsesc cel mai mult în orașul de azi.

E un echilibru fragil în aceste proiecte, fragil, riscul banalității sau al repetării de formule fiind, ce-i drept, considerabil. Însă problema majoră mi se pare nu aceasta, ci capacitatea de a genera sau măcar stimula, pornind de la exemple bună, o arhitectură generală mai de calitate. Selectând proiectele, am urmărit, evident, să avem situații, teme și scări cât mai diverse. Bugetul nu a fost un factor, însă, la final, nu mă pot opri să constat că nu este deloc o arhitectură ieftină. Întotdeauna a existat o arhitectură scumpă, însă care și reușea să ridice și o masă de case mult mai modeste, însă în continuare de calitate; cu meșteri onești, câteva standarde minimale, o comandă socială cu pretenții. Cam care este șansa de a duce mai departe și cu mai puțin talent și bani arhitectura cum e cea prezentată aici?

Poate că cei de la Sergison Bates ne arată dacă nu o direcție, măcar că este posibil. Pavilionul mic și teribil de scump din Anglia este însoțit și de un bloc de locuințe sociale, mai modest dar la fel de lipsit de compromisuri esențiale.

Arhitectura civilizată cere, se pare, nu neapărat bani, dar în orice caz grijă.

*Locuinţe sociale şi creşă – Geneva, Elveţia

 

Și România?

Ei bine, dacă în dosare anterioare (ecologie, regionalism critic, locuire etc.), reușeam să avem o contribuție locală consistentă, acum ne-a fost mai greu. Desigur, și pentru că, așa cum se mai întâmplă, un exemplu excepțional și ales de mult – în acest caz, sediul Filialei OAR București proiectat de Starh – a fost întârziat și pur și simplu nu a mai apucat să intre. Însă motivul principal este cel că azi, la noi, clasicismul modern sau modernitatea explicit înscrisă într-o continuitate istorică e destul de slab reprezentată.

 

*Domestic şi radical. Starh, Casa-Turn, Bucureşti, 2013

 

E de înțeles. Aici, cu excepția regiunii de peste Carpați, modernitatea a fost târzie și impură, chiar dacă, ce-i drept, entuziastă. Obsesiile istoriciste s-au concentrat pe reinventări „naționale”, folcloric-bizantine. Stilul neo-românesc a domnit cu autoritate și a fost contrapus chiar modelului european de arhitectură clasică. Au existat însă două momente speciale.

Primul dintre el este parte a modernismului interbelic caracterizat de scrierile dar mai ales de activitatea unor arhitecți profund atașați de spiritul clasic: în primul rând, GM Cantacuzino, Duiliu Marcu și Octav Doicescu. Toți trei, și mai ales Marcu, au produs (și) o arhitectură modernistă excelentă. Aderența lor la schimbări a fost sinceră și dedicată, nu doar o cedare stilistică. Eu unul însă cred și că toți au devenit moderni conform principiilor clasice, cele de dincolo de stil: principii care cereau adecvarea arhitecturii la material, sinceritate, lucrul cu proporții și ierarhii etc. Atitudinea și e îmi sugerează cum ar fi lucrat un arhitect din secolul al XVII-lea, dacă ar fi fost transportat în epoca noastră. Am ales să punem în dosar un text al lui GM Cantacuzion care ilustrează foarte bine acest conservatorism luminat.

Cel de-al doilea moment se leagă tot de o perioadă de schimbări și anume de trecerea de la stalinismul pur și dur la un (foarte relativ) liberalism și reintroducerea modernismului. Cam între anii ’55 și ’65 a avut loc o perioadă de incertitudine și tranziție. Exemple pur moderne conviețuiesc cu clădiri care oscilează între un clasicism epurat de decorații și un modernism cu referințe clasice. O arhitectură care duce mai departe stilul oficial al anilor ’30: clădiri armonioase, uneori chiar onirice prin amestecul de clasicism cu stilul OZN, și mult mai urbane decât cele ce aveau să le urmeze.

*De la modernism la realism socialist şi înapoi. Casa Radiofoniei, Bucureşti, şef de proiect: Tiberiu Ricci. Desenul este o perspectivă din articolul lui Marcel Locar „Pe drumul unei noi arhitecturi în RPR” (revista Arhitectura, nr. 2/1952) în care se menţionează cum arhitecţii au fost mustraţi pentru un proiect prea modern şi prea simplu pentru canonul stalinist, şi l-au modificat „pe linia moştenirii clasice”. În timpul şantierului a avut însă loc dezgheţul politic şi arhitectural, iar autorii au repornit la un atac discret (şi nedocumentat) şi au eliminat din nou ornamentele, obţinând o clădire raţionalistă pe linia arhitecturii oficiale interbelice (la care contribuiseră ca tineri arhitecţi). Fotografia prezintă construcţia realizată (Arhitectura, nr. 1/1960)

 

Din păcate, recuperea istoriei în anii ’80 a luat forme totalitare: mai întâi, cu impunerea elementelor „naționale” peste o arhitectură în fond modern și apoi prin demonicele proiecte de distrugere (ale Bucureștiului, în special), și prin exemplul monstruos, și de tristă celebritate, al Casei Poporului.

Acesta a avut după 1989 un dublu efect: pe de o parte o popularitate enormă în societate, pe de alta, o discreditare durabilă în rândul arhitecților.

În ultimii ani, entuziasmul modernizării s-a mai domolit (mai ales după efectele unei dezvoltări sălbatice) iar valoarea de model și nu doar istorică (și în nici un caz stilistică) a arhitecturii mai vechi a început să fie conștientizată. Excesele atrag după ele nevoia de cumințire.

*Coloane toscane din beton aparent la Casa D din Bucureşti: Şerban Sturdza şi al său birou Prodid nu pot fi legaţi ferm de vreo categorie: continuarea poetică a tradiţiei şi tensiunile acceptate cu modernitatea sunt elemente care se regăsesc în toate lucrările.

 

Nu există acum un curent în acest sens, ci mai degrabă opere izolate și contextualizate, practici care se revendică de la o continuare a tradiției sau cei care au redescoperit acea tradiție și o folsoesc drept punct de plecare pentru o practică poetică și originală. Vă propunem aici un articol despre o clădire nouă de învățâmânt la Oradea, o casă amplasată excelent, clar modernă, dar și foarte, foarte de-a locului.

*Locuinţă de vacanţă, Moltenia; Proiect: Anca Mihaela Constantin, Ionuţ Constantin

 

Sumarul complet al ediției de primăvară, aici.

Vă mulțumim că ne sunteți alături și ne ajutați să rămânem la înălțime.

Revista Zeppelin #149 (martie – mai 2018), acum într-un format mai generos, de 224 de pagini, este disponibilă în librăriile Cărturești, librăriile Humanitas, Inmedio și Relay sau poate fi comandată online chiar aici, la prețul de 28 de lei, la care se adaugă transportul prin curier în valoare de 12 lei.

Sau puteți opta pentru un abonament extrem de avantajos, aici.

1