Proiect: Brandlhuber+ Emde, Burlon; Muck Petzet Architekten
Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Laurian Ghinițoiu
Proiect finalist, EU Mies van der Rohe Awards, 2019
„Fiecare persoană care folosește un atelier are dreptul la o găină, ce va locui în grădina comunitară, într-un coteț proiectat de către biroul Brandlhuber”. Sincer, nu știu dacă acest extras din manualul de prezentare a clădirii mai e valabil. Însă îmi aduc bine aminte de grădina comunitară și de felul în care Olivia Reynolds, ce conduce acest proiect alături de Elke Falat, ne-a arătat cu mândrie găina ei preferată.
*foto: Ștefan Ghenciulescu
Dintre toate cele 6 lucrări (5 finaliste și școala ce a primit premiul pentru arhitectură emergentă), aceasta este singura investiție privată. Însă una cu totul specială: în locul exploatării fiecărui metru pătrat, investitorii au cerut în mod expres arhitecților să existe cât mai mult spațiu exterior și ca acesta să fie accesibil utilizatorilor și celor din cartier. Densitate și spațiu comun: ceea ce au propus arhitecții interpretează modele existente (în primul rând, locuirea în terasă), însă, de fapt, reinventează relația dintre public și privat.
Locul este un fost maidan, într-o zonă industrială dintr-un cartier relativ periferic, zonă aflată însă la începutul unui proces de renovare urbană și, evident, de gentrificare. Programul este unul mixt: ateliere (inclusiv un birou de arhitectură și unul de design grafic), magazine, galerie de artă, cafenea-restaurant și, în proporție mai mică, locuire. Regulamentul actual nu permite locuirea permanentă, cu excepția unității pentru administrator (deci, apartamentul Oliviei Reynolds, despre care vom vorbi mai încolo). Clienții și arhitecții însă își doresc ca, atunci când se va putea, proporția locuirii să crească.
Are și cum. Proiectul celebrează flexibilitatea: e o construcție de beton aparent, cu platouri mari și deschise, cu fațade complet închise sau complet vitrate, cu nucleele pentru servicii oferite din start și restul la liber.
Casa rezultă din secțiune: platourile sunt suprapuse decalat. Astfel, către stradă, aliniamentul este respectat, dar apare și un fel de nișă cedată spațiului public. Dar, fiind că parterul este și cel mai public nivel, spațiul protejat din fața clădirii chiar funcționează.
În contrapartidă, către spate și sud, se creează terase generoase, de 5–6 metri fiecare.
*secțiune
Gestul nu este atât de simplist cum ar părea la prima vedere, pentru că platourile au adâncimi diferite: la parter, lățimea este de 26 de metri și spațiile sunt, evident, potrivite doar pentru funcțiuni foarte publice – cum ar fi cafeneaua și galeria de artă –, dar și în aceste cazuri doar cu ajutorul unor goluri pe dublă înălțime, care aduc lumina în profunzime.
Adâncimea descrește progresiv, ajungând până la 11 metri la ultimul nivel, deci devenind din ce în ce mai aptă pentru alte funcțiuni, inclusiv locuirea. Spațiul, și nu schema funcțională determină atribuirea. Această diferențiere subtilă este unul dintre lucrurile care despart acest proiect de exemple celebre, cum ar „Muntele” celor de la BIG; alta ar fi că nucleul acoperit cu felii retrase succesive nu este un parking, ci un loc semipublic; și, în fine, schema de circulație: două șuruburi vertical centrale adăpostesc lifturile. Scările însă au fost deliberat amplasate doar la exterior, urmând diferitele retrageri. Astfel ele devin o parte a peisajului artificial și un mod de a-i face pe oameni să se întâlnească.
Amplasarea la cele două extreme rezolvă cerințele de evacuare și acordă mai multă intimitate unităților. Marginea exterioară a terasei rămâne liberă, în rest ocupanții își amenajează curtea din față așa cum doresc. Negocierea între public și privat nu e doar permisă, ci devine și obligatorie.
Lobe Block definește un fel de grad 0 al arhitecturii. E departe de minimalismul luxos și care ascunde în spatele purității tot felul de complicățenii. Nu e nici brutalistă, în sensul mișcării clasice obsedate de texturi, articulări și complexitate. E brută, în adevăratul sens al cuvântului, reducând la esență peste tot și păstrând ce e obligatoriu: betonul, izolația termică (pusă la interior), balustrade unde trebuie, suprafețe vitrate generale, perdele pentru protecție solară și intimitate. Lipsesc multe dintre detaliile obișnuite, cum ar fi streșini și burlane la terase. Acestea sunt înclinate și fiecare curge peste cea de dedesubt.
Ei da, nu e chiar pentru oricine această clădire. Cu siguranță nu e pentru oamenii foarte teritoriali sau pur și simplu obsedați de protecție și intimitate. La fața locului ne-a plăcut mai mult decât din poze. În primul rând, chiar e mare, și asta îi dă o anumită monumentalitate aprigă și o generozitate a spațiilor, apropiate de cele ale lucrărilor de infrastructură sau ale unei fabrici bine gândite și făcute.
Vin apoi lucrurile care se văd mai puțin din poze, și anume proporțiile frumoase, execuția, calitatea luminii care înnobilează suprafețele și interioarele austere. Și, lucru enorm de important, inovația tipologică și negocierea chiar funcționează. Clădirea e destul de neutră pentru a permite scenarii foarte diferite și destul de puternică pentru a defini un cadru clar și bun, fără de care libertatea se transformă rapid în haos și conflict.
*cafeteria
Am vizitat atât galeria de artă și cafeneaua, cât și biroul de arhitectură și cel mai privat spațiu de până acum: apartamentul Oliviei, umplut de lucruri și umplut bine, dovada clară că betonul și domesticitatea pot conviețui. Olivia a proiectat chiar ea camera fetiței ei, după dorințele acesteia: un cocon sau un cuib, sau o cabină de corabie, dacă vreți, din lemn, un spațiu protejat în mijlocul casei.
*Apartamentul Oliviei Reynolds
La exterior, artiștii și ceilalți locatari au început să își umple terasele cu plante, iar scenariul din imaginile 3D de prezentare, în care betonul dispare sub vegetație, pare acum destul de realist.
Atmosfera de pe aceste terase e deja magnifică, chiar dacă eu, unul, am avut o mică jenă să trec pe lângă ferestre sau pe lângă oamenii care stăteau în grădina lor. Ei nu aveau nicio problemă. Grădina comunitară despre care vorbeam la început e o contrapondere bună la radicalitatea clădirii. Pariul trecerii lente de la oraș la unitatea proprie și lipsa limitelor ferme par a fi câștigat deocamdată.
Lucrurile funcționează și datorită integrării parcursului cu diferențierile de adâncime despre care vorbeam mai devreme, ceea ce determină în mod natural o accesibilitate mai redusă și o protecție crescută, precum și datorită traseului stratificat suplimentar: ca să ajungi la scări, treci printr-un gang (singurul spațiu închis noaptea) și apoi prin curtea comună din spate.
Olivia ne-a spus că, odată plătit creditul (peste niște zeci de ani), vrea să transfere clădirea unei fundații, care să permită diferite nivele de accesibilitate pentru chiriași, în funcție de nevoi, de posibilități, de evoluția comunității. Am însă de gând să mă întorc la Lobe Block ceva mai devreme pentru a vedea cum evoluează lucrurile.
*Planuri: nivel 0; 0,5; 1; 2; 3; 4; 5
Info & credite
DE PROIECTE
Numele proiectului: Terrassenhaus Berlin
Perioadă: 2016-2018
Birouri: Brandlhuber+ Emde, Burlon; Muck Petzet Architekten
Autori: Arno Brandlhuber; Thomas Burlon, Markus Emde, Muck Petzet
Arie desfășurată: 2086 m2
Client: Lobe Block / Olivia Reynolds & Elke Falat
