Rockwool - fabricat in Romania

De vorbă cu Andrei Șerbescu, arhitect și curator al secțiunii de arhitectură a RDW

„Dacă am putea privi orașul prin prisma plusurilor pe care le are, am putea contura mai bine bogăția și specificul Bucureștiului și ne-am preocupa să le protejăm și să le punem în valoare”

Text: Alin Boeru

Romanian Design Week, festivalul multidisciplinar dedicat industriilor creative, organizat de The Institute, prezentat de UniCredit Bank și finanțat de Ministerul Culturii, animă orașul între 24 mai și 2 iunie, sub umbrela temei Unlock the city.

Lel ca în anii trecuți, un spațiu cu o simbolistică deosebită este activat și plasat în centrul activităților de la RDW. Este vorba despre clădirea monument istoric a fostului restaurant CINA (str. Benjamin Franklin, nr. 10), care găzduiește 3 dintre formatele RDW: RDW Exhibition (cele mai bune 200 de proiecte de arhitectură și design realizate în decursul ultimului an de către profesioniștii din categoriile Arhitectură, Design Interior, Design Grafic, Design de Produs, Design Vestimentar și Ilustrație), RDW Young Design (lucrările ale noii generații de designeri și arhitecți) și RDW Design Flags (conținut internațional, printr-o serie de expoziții, proiecte și creativi relevanți în domeniile lor).

Am stat de vorbă cu unul dintre curatorii secțiunii de arhitectură din cadrul RDW Exhibition, Andrei Șerbescu, co-fondator al biroului de arhitectură ADNBA, despre arhitectură, impactul unui astfel de festival multidisciplinar, experiența de curatoriere în cadrul RDW și viitorul arhitecturii în România.

 

 

Care consideri că este impactul unui festival multidisciplinar cum e Romanian Design Week asupra industriilor creative din România și, mai ales, asupra arhitecturii?

Nu pot să aproximez impactul concret pe care îl are asupra acestor industrii, dar RDW este, cu siguranță, un eveniment și unul foarte relevant. Din ce știu, este singurul moment în care industriile creative sunt reunite și, prin aceasta, oferă o deschidere mult mai mare. Pe de o parte, îi aduce în expoziție pe cei interesați în primă instanță de un anumit domeniu, care însă parcurg cu această ocazie toată expoziția. Pe de altă parte, îi aduce și pe cei care nu sunt neapărat interesați de un domeniu anume dintre cele expuse – și care, cel mai probabil, nu ar veni la o expoziție doar de arhitectură sau de design vestimentar, să zicem –, însă sunt atrași de oferta multiplă, bogată, exotică chiar și pentru București, a unui astfel de festival. Cred, deci, că face un mare serviciu tuturor industriilor creative și celor implicați în ele.

În altă ordine de idei, există aici și o bucurie a întâlnirii, care e palpabilă la fiecare ediție. Se simte nevoia acestor momente, a acestei aduceri în față a reușitelor din aceste industrii. Există un public din ce în ce mai larg pentru ele și care e activ, presupun, în momente disparate, orientate către un domeniu anume. Ca în orice astfel de situații, procentul predominant al celor care sunt interesați și participă la momentele festivalului este reprezentat de segmentul tinerilor, iar prezența lor în număr mare aici aduce o anume prospețime de fiecare dată. În plus, este un alt tip de manifestare și întâlnire, față de cele „consacrate”. Spre deosebire de momente fastuoase sau foarte teatrale, RDW propune o atmosferă mult mai degajată; lipsește, de altfel, și crisparea premiilor, căci festivalul propune expunere și dialog, nu și clasamente, premii, diplome. Contează enorm și faptul că expunerea în sine este foarte bună la fiecare ediție, expozițiile sunt bine făcute, arată bine.

Impactul asupra arhitecturii cred că este în creștere, dar aș spune că mai are până să își atingă potențialul pe care un festival ca acesta îl are. Numărul de aplicații ar putea fi mult mai mare și, implicit, nivelul expoziției ar putea astfel să crească. După mine, dacă expunerea s-ar cupla și cu o serie de prezentări publice ale unor reprezentanți (bine aleși) ai acestei industrii – și nu neapărat dintre cei care expun –, succesul și impactul ar fi mai mari.

 

 

Tema de anul acesta, Unlock the city, poate rezona diferit în fiecare – din punct de vedere arhitectural, cum crezi că poate fi unlocked un oraș ca Bucureștiul?

Întrebarea poate fi înțeleasă în două feluri: fie la nivel curatorial, ca temă de discuție pentru un astfel de festival, fie ca intenție ori chemare pentru un anumit mod de a practica arhitectura. Mă voi referi doar la acesta din urmă și văd și aici două posibile direcții.

Pe de o parte, așa cum spuneam și în alte discuții recente, mi se pare că Bucureștiul are nevoie de proiecte care să lege, să coasă – care să recupereze sau să continue ceva. Iar asta se poate face în mai multe feluri, dar în toate e necesară o anumită înțelegere – nu neapărat aceeași – a ceea ce Bucureștiul deține și oferă. Poate că dacă am putea privi orașul nu prin prisma lipsurilor sale față de orașul occidental pe care ni-l dăm adesea cu toții ca model, ci, din contră, prin prisma diferențelor și plusurilor pe care le are față de acesta, am putea sesiza și contura mai bine bogăția și specificul Bucureștiului și ne-am preocupa să le protejăm, să le creștem și să le punem în valoare.

Ar fi, sunt convins, un mod de a descătușa un potențial enorm, bazat pe trăsături pe care cei mai mulți dintre noi le ratăm acum, fie dintr-o proximitate prea mare – privim zi de zi orașul prea de aproape și doar ne luptăm cu el, fie pur și simplu pentru că nu suntem capabili, nu avem sensibilitatea necesară pentru a decanta așa ceva, dacă nu ne este atrasă atenția de altcineva care poate „să vadă”. Chiar și atunci când un astfel de glas apare, de cele mai multe ori suntem fie indiferenți, fie prea aroganți pentru a-i da ascultare. Așadar, Bucureștiul poate fi dezlegat și printr-o astfel de încercare de a îi (re)descoperi farmecul său aparte, discret și de a lucra în acea direcție, nu împotriva ei. Acest lucru se poate face prin proiecte care lucrează cu orașul, care îl caută și țin cont de el, care îl respectă. Doar că pentru mulți – inclusiv mulți dintre noi, arhitecții –, acesta este doar un slogan, fără nimic solid în spate.

În același timp, Bucureștiul – dar și noi, cu toții –, avem nevoie de proiecte care să se deschidă, oricât de puțin, spre exterior, spre stradă, spre oraș, spre acel spațiu public pe care toți ni-l dorim și de care nu dispunem. Orice gest cred că e binevenit: orice decupaj, pasaj, gang, alveolă sau curte deschisă către stradă, orice colț retras, fiecare magazin sau prăvălie la parter, fiecare piațetă (sau poate, deocamdată, doar o retragere, un pliu care ar vorbi despre posibilitatea unui astfel de loc în viitor), orice poartă retrasă câțiva metri din trotuar, orice banchetă, jardinieră sau petec de grădină oferite străzii contează. Mi se pare că sunt toate feluri în care se poate lucra și de care Bucureștiul are mare nevoie. Este tot un mod de a descătușa orașul, de a-l ajuta să respire și, prin asta, de a ne ajuta pe noi.

 

 

Din ipostaza de curator al secțiunii de arhitectură din cadrul Romanian Design Week 2024, care ai spune că sunt principalele 3 proiecte de arhitectură pe care niciun vizitator al festivalului nu ar trebui să le rateze?

Dacă întrebarea se referă la contactul vizitatorilor cu aceste proiecte în cadrul expoziției, mi se pare bine ca toate proiectele să fie văzute, mai ales că acestea sunt prezentate relativ succint. Dar dacă se referă la contactul direct cu clădirile sau spațiile respective, cred că e mai complicat. E vorba de proiecte din diverse locuri din țară, iar unele sunt clădiri private, deci sunt inaccesibile. În orice caz, m-aș abține să nominalizez niște proiecte, pentru că ar putea echivala cu crearea unui clasament sau podium, ceea ce RDW nu și-a propus să facă, iar selecția noastră a încercat să evite.

Cum a fost experiența de lucru în echipa curatorială a categoriei de arhitectură, alături de Irene Pérez și Jaume Mayol, de la TEd’A Arquitectes și cum a decurs procesul de selecție?

A fost o experiență nemaipomenit de bună, în primul rând pentru că am avut șansa să discut cu niște oameni pe care îi admir foarte mult ca arhitecți și, prin asta, am avut șansa să îi cunosc, măcar puțin, și de aproape. Nu știu câtă lume îi cunoaște, dar mie mi se pare că sunt unii dintre cei mai buni arhitecți în acest moment. Ei formează, alături de alte câteva birouri, vârful unui val foarte puternic și valoros al arhitecturii spaniole, arhitectură care era deja în ansamblul ei la un nivel foarte ridicat. Iar selecția lor inițială pentru expoziție a fost de doar 5 sau 6 proiecte, ceea ce spune deja foarte mult. Am discutat apoi despre natura acestei expoziții, despre rolul său pentru profesie, dar și despre rolul său public în afara profesiei, despre cât de strictă ar trebui să fie o astfel de selecție și în ce măsură trebuie sau nu să fie adaptate local criteriile selecției.

Au fost niște discuții foarte bune, iar una dintre concluzii a fost că e bine ca lentila unei astfel de expoziții să fie mai permisivă și să fie incluse în expoziție, de exemplu, și proiecte de clădiri și spații publice, sau proiecte care caută o anumită relație cu orașul, ori proiecte de restaurare sau proiecte realizate cu resurse minime, pentru că reprezintă subiecte importante și direcții necesare pentru arhitectura din România în acest moment, chiar dacă anumite aspecte din felul în care au fost gândite ori realizate acele proiecte pot fi puse în discuție. Adică ni s-a părut important, în final, ca această expoziție să fie conturată prin raportarea la nevoile, încercările și reușitele de astăzi, într-o societate încă relativ puțin închegată din punct de vedere al culturii de arhitectură. Nu înseamnă că proiectele care nu au fost selectate sunt lipsite de calități, sigur că nu. Există lucruri bune în multe din proiectele evaluate. Dar, spre exemplu, Jaume și Irene au fost foarte reținuți față de situațiile care li s-au părut a fi mai degrabă doar operațiuni imobiliare, care nu păreau să ridice și o altă miză, chiar dacă proiectele erau, aparent, corect rezolvate și construite.

Fiind în contact permanent în ultimii 22 de ani cu studenții de la arhitectură, cum vezi evoluția tinerelor generații de arhitecți, în România? Putem vorbi deja de niște direcții comune sau tendințe clare?

Nu îmi dau seama cât sunt de obiectiv răspunzând acestei întrebări, pentru că, în 22 de ani, și eu m-am schimbat și am învățat foarte mult lucrând cu studenții. Sunt, la rândul meu, foarte diferit față de cel care eram acum 22 de ani și chiar acum 12 ani, de când lucrez cu anul I.

Pe scurt, mi se pare că felul în care se discută lucrurile și se lucrează proiectele în facultate este, în cele mai multe dintre ateliere, mult mai bun decât atunci. Studenții sunt deci expuși unui mod de lucru superior, ceea ce, desigur, îi face pe mulți dintre ei să fie niște studenți mai buni. Iar unii dintre ei, câțiva în fiecare an, sunt excepționali. Mulțumită deschiderii către orice fel de resurse și informații, de care noi, de exemplu, nu dispuneam ca studenți, aceia dintre ei care sunt cu adevărat curioși și pasionați cred că se formează ca arhitecți foarte buni, iar valoarea lor stă în picioare în fața criteriilor oricăror sisteme, școli sau birouri (bune) din lume. Dar, ca de fiecare dată, acest lucru depinde și de întâlnirile de care au parte (sau nu) în timpul facultății; mă refer, desigur, la întâlnirile cu acei profesori capabili să schimbe sau să deschidă ceva în ei. Iar școala noastră a avut de-a lungul acestei perioade câțiva astfel de profesori, sau încă îi are. De la ei au avut mulți studenți de învățat, direct sau indirect, la fel cum am avut și încă avem și noi, pentru că acei profesori au forța să iradieze în afara atelierelor proprii. Mai ales datorită lor pot spune că da, există o evoluție clară a studenților buni din generațiile tinere de arhitecți.

Pe de altă parte, există și multă mediocritate. Iar ultimii ani par să aducă, progresiv, nuanțe vizibile de comoditate, lipsă de motivare, indiferență. Poate că fac o conexiune nepotrivită aici, dar uneori mi se pare că o creștere (evidentă) a nivelului de trai a avut efectul invers asupra motivării multora dintre studenți. Deși probabil că nu la genul acesta de tendințe vă refereați voi…

 

 

Cât de optimist ești în ce privește viitorul arhitecturii în România?

Dacă îl raportez la trecutul recent, adică ultimii 30-40 de ani, sunt optimist. Venim de departe și eu, cel puțin, nu am realizat cu adevărat acest lucru decât recent. Mă refer acum atât la calitatea arhitecturii în sine, adică proiecte și clădiri reușite, dar mai ales la practica de arhitectură ca activitate liberală, cele două fiind inevitabil strâns legate. Multă vreme nu am realizat că, de fapt, nu e normal să te zbați atât pentru a clarifica – ție sau altora – ce anume trebuie să faci ca arhitect sau ca birou de arhitectură. În alte locuri acestea sunt lucruri bine știute, rânduite în același mod de mai multe generații. A avea un birou de arhitectură acolo înseamnă în primul rând să încerci să îți faci treaba cât de bine poți, ori aici a însemnat multă vreme și încă înseamnă, pe lângă asta, și să te dumirești care e treaba ta, cum se face treaba asta, cum organizezi un proiect, o echipă, un contract, care îți sunt atribuțiile și care nu ș.a.m.d.

Pentru noi, în ADNBA, cred că peste jumătate din timpul investit în birou de-a lungul acestor 20 de ani a fost consumat cu acest tip de lucruri. Lucruri cu care încă ne luptăm, pentru că totul e schimbător în jurul nostru – oameni, legislație, reglementări, structuri administrative, politici fiscale etc. Din această perspectivă, privesc viitorul arhitecturii locale cu optimism, pentru că o maturizare trebuie să existe deja. Sigur că, chiar și așa, în lipsa unor politici și administrații coerente, nu se va schimba mare lucru cu privire la calitatea arhitecturii. Vom avea în continuare unele cazuri izolate de practică exemplară, ca și până acum, vom fi mai bine organizați, dar nu vom depăși nivelul mediocru de azi.

În acest punct mi se pare că (re)devine esențială discuția despre școală. Nu e locul aici pentru a dezvolta această discuție, dar aș adăuga doar că un alt motiv de optimism sunt tinerii. Cum spuneam și mai devreme, unii dintre studenții pe care i-am întâlnit în anii de atelier la facultate sau cu care am lucrat la noi în birou sunt foarte buni, nemaipomenit de buni. Chiar și dacă pleacă din țară, îmi imaginez că într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, ei vor ajunge să conteze din punct de vedere profesional și aici. Dar e important să reziste, să își păstreze atât curiozitatea, cât și discernământul. Într-o lume care nu mai pune mare preț pe etică e foarte ușor să te rătăcești.

***
Biletele pentru Festivalul Romanian Design Week 2024 pot fi achiziționate de pe site-ul romaniandesignweek.ro. Elevii, studenții și pensionarii au acces gratuit, iar deținătorii de card UniCredit de la Mastercard beneficiază de un discount de 50% la achiziția biletelor, reducere aplicabilă în pasul de plată.

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:
BIBLIOTECA
DE PROIECTE

 

 

Sari la conținut