– omagiu bunicului meu, Antonie Beșliu (30.09.1935 -06.05.2018) –

Text: Alexandru Cristian Beșliu / Imagini: Arhiva Antonie Beșliu

Acest articol e prilejuit de Dosarul Ceilalți Arhitecți, din Zeppelin #150, cu referire la non-arhitecții consacrați prin practică drept arhitecți sau, de ce nu, viceversa. Trebuie să recunosc că, deși mă găsesc de foarte puțină vreme sub titulatura de „arhitect”, m-am considerat și mă voi considera întotdeauna ca fiind mai degrabă celălalt arhitect, asta pentru că întâiul „tekton” a fost mai cu seamă bunicul meu. Deși nu a absolvit vreo facultate de profil, faptul că a avut o formare cel puțin tangentă arhitecturii l-a făcut să se angreneze, după pensionare (1990), în întocmirea de nenumărate documentații pentru autorizarea construcției de locuințe, anexe gospodărești, spații comerciale, școli/grădinițe etc… acesta a fost, în fapt, primul meu contact cu arhitectura, primul filon de referințe și raportări. Îmi place să cred că, deși poate părea absurd, există anumite borne genealogice, anumite lucruri ce preexistă și te îndrumă către ceva.

În ultimii zece ani am început să arhivez atent documentațiile desenate și întocmite de bunicul meu și, dacă în primă fază am fost doar copleșit de cantitatea mare de dosare (aproximativ 2000 la număr), de curând am început să-mi conturez un punct de vedere mai critic, mai pătrunzător, asupra acestora. Documentele adunate laolaltă într-una din încăperile din casa de la sat sunt o radiografie excepțională a fondului construit rural din zona Olteniei și un martor fidel al istoriei destul de vagi a profesiei și breslei arhitecților de după revoluție (chiar cu mult timp înainte de înființarea Ordinului Arhitecților din România). Poți urmări aproape ca pe o axă temporală dinamica arhitecturii satului oltenesc, tipologiile vechi și noi, „moda” și chiar modificările rigorilor legislative. Pe fondul acestui dinamism catalizat și de lipsa de implicare a breslei arhitecților, s-a produs o dezvoltare scăpată de sub control. Trebuie însă să spunem și că distrugerile majore de case vechi și explozia construcțiilor uriașe corespund zonelor și mai ales perioadelor cu resurse financiare mari. Generalizarea unui model pseudo-urban, obsesia dimensiunilor, a inoxului și a tencuielilor portocalii sunt ceva mai recente la țară / și de multe ori poartă semnătura (de obicei formală) a unui arhitect.

În perioada mai timpurie și în zona în care a activat bunicul meu, lucrurile erau mult mai așezate și țineau de decența unui alt tip de situare în societate, sau vatră. Poate că cel mai însemnat lucru de menționat ține de problematica autoratului și de atitudinea arhitectului non-arhitect în perioada de tranziție menționată (falia dintre desființarea institutelor de proiectare/serviciilor de sistematizare și liberalizarea profesiei/înființarea OAR). Am fost uluit de reflexul absolut firesc al bunicului de a pune laolaltă, pe de-o parte, bagajul tehnic pe care l-a adunat de-a lungul vieții, iar pe de alta, lucrurile mărunte ce descriau viața de zi cu zi din propria-i ogradă… am recunoscut în multe dintre planurile lui „sala” (prispa închisă unde-și „ascundea” biroul), cămara și baia anexate bucătăriei, sau odaia de la drum. Ceva din firescul acestor lucruri este atât de împământenit în modul de a locui al oamenilor de la sat încât nimeni nu a interogat vreodată faptul că, spre exemplu, „odăile” primesc lumină prin „sală”, un dormitor are acces prin bucătărie, sau etajul este accesibil exclusiv printr-o scară exterioară (lucruri care acum pot părea absurde). Astfel de concesii ale unei case erau banalități trecute cu vederea, arhitectura nu epata prin derogări de la orânduirea ei seculară, iar arhitectul nu făcea decât să perpetueze un fel natural de a fi al lucrurilor, trecând în planul doi. Este interesant de urmărit cum, chiar și atunci când proiectele de provincie păreau învăluite de un aer modern „de la oraș”, ele păstrau anumite caracteristici specifice locuirii la sat, o oarecare decență vizavi de implantarea într-un loc… ai putea fi sedus să crezi că este vorba despre „regionalism critic”, sau de o oarecare rezistență a „localului”, însă nimic din toate acestea nu urmează vreun canon, vreo ideologie, sau vreun filon de teorie a arhitecturii; lucrurile sunt, pur și simplu, pe cât de profane, pe atât de firești, iar de cele mai multe ori, în mediul rural, se află la mila hazardului.

Așadar, celălalt arhitect nu poate decât să se uite în continuare cu uimire la miile de file de documentații încercând să înțeleagă cum, în această zonă gri a istoriei arhitecturii românești, o istorie care mai degrabă parcă n-a fost, un fost tehnician/diriginte de șantier livra anual, la termen, sute de documentații trase în tuș și cum, de cealaltă parte, în sate, se ridicau cât se poate de natural sute de case ce nu aveau nevoie de hiper-proiectarea curentă (PT, DDE, etc.), ci poate doar de o mână de meșteri de prin împrejurimi.

+4

Legende foto galerie:
1. Documentație pentru construirea unei locuințe unifamiliale – plan
2. Documentație pentru extinderea unei locuințe unifamiliale tip casă vagon
3. Documentație pentru construirea unei locuințe unifamiliale – fațadă
4. Detaliu de fundație pentru o extindere a unei case din lemn
5. Schițe tipologice – continuitate: casă-vagon, odăi cu sala închisă
6. Schițe tipologice –„Modernitate”: casă tip ‘vilă’ cu plan pătrat, cu o masă densă de încăperi
7. Portret Antonie Beșliu

Antonie Beșliu (30.09.1935 -06.05.2018)

1935 – s-a născut în satul Braneț, jud. Olt, într-o familie de țărani, Marin și Elena, care mai aveau încă cinci fete. Marin Beșliu era meșter zidar renumit în sat.
1947 – a absolvit școala primară din satul natal
1952 – a absolvit liceul la Colegiu Național „Radu Greceanu” din Slatina
1954 – a absolvit Școala Tehnică de Drumuri și Poduri, după care a lucrat ca diriginte de șantier pentru două poduri de pe ruta Craiova-Calafat
1958 – a finalizat stagiul militar la Unitatea de Hidroavioane de la Palazu Mare, Constanța
1966 – a lucrat pentru șantierul barajului „Porțile de Fier 2”, în timpul exproprierilor de pe insula Ada-Kaleh, de unde a rămas cu foarte multe amintiri plăcute
1967 – a fost numit șef al serviciului de sistematizare și arhitectură al Raionului Balș
1968 – după desființarea raioanelor, s-a angajat ca tehnician principal constructor la IOB Balș
1977 – după cutremur, a întocmit documentații de consolidare pentru aproximativ 50 de biserici din jud. Olt
1990 – s-a pensionat din poziția deținută la IOB Balș și s-a orientat către întocmirea de documentații în vederea obținerii autorizațiilor de construire (locuințe, anexe gospodărești, spații comerciale, instituții pentru învățământ sau administrație, etc.), activitate pe care a întreprins-o cu succes până spre finalul anului 2017
2018 – s-a stins în casa părintească din satul natal

*Antonie Beșliu la biroul din „capul sălii”, iulie 2017