Cum se pot recupera (şi deturna) o construcţie existentă, o tipologie tradiţională, un material umil şi imperfecţiunile construcţiei în România de tranziţie
Proiect: Andreas Heierle, Cristina Trofin
Text & foto: Andrei Mărgulescu
Reciclarea şi dezvoltarea tipologică
Tema: o locuinţă modestă şi discretă la Galaţi, care să păstreze contactul cu solul şi curtea şi să preia scara casei precedente şi a celor din vecinătate.
Casa veche
Noua casă a familiei alcătuite din mamă și două surori (media de vârstă fiind de peste 50 de ani) se dezvoltă doar la parter pe un teren îngust şi adânc, urmând trama structurală a construcţiei preexistente ai cărei pereţi portanţi îi păstrează.
Construcţia se extinde transversal cu spaţiul de zi al locuinţei, ocupând întreaga lăţime a terenului. Pereții portanți ai casei inițiale determină o împărțire celulară, în timp ce extinderea utilizează o structură din lemn ce permite un spațiu fluid.
* planul casei vechi
Corpul mai solid corespunzător casei iniţiale adăposteşte spaţiile intime şi pe cele utilitare. Extinderea laterală nu alterează transparenţa longitudinală a parcelei, deoarece zona de zi este unitară şi vitrată integral pe laturile scurte, legând astfel vizual curtea din fața și cea din spate. 
*plan după intervenție
Spaţiul extinderii nu are însă o calitate constantă de-a lungul său. Linearitatea sa este nuanţată transversal, excluzând totuşi dispunerea unor limite construite. Arhitecţii utilizează în acest scop ritmul acoperirii a cărui geometrie corespunde tramei structurale iniţiale.
*Secțiuni longitudinale
De asemenea deschiderea mediană către curtea interioară defineşte un ax spaţial perpendicular pe direcţia zonei de zi. Aceasta a treia curte articulează dormitoarele şi spaţiul diurn şi preia conturul fostului hol de acces. Toate curţile locuinţei capătă o emfază urbană datorită pavajului cu piatră cubică şi a unei vegetaţii punctuale.
Despre o tradiţie ignorată şi remarcabilul potenţial al imperfecţiunilor
Materialitatea exterioară confirmă întregul demers al abstractizării şi al relaţiei creative cu o preexistenţă. Tabla zincată este de vreo 150 de ani materialul prin excelenţă al învelitorilor din România extracarpatică. Pe acoperişurile gălățene este omniprezentă, produsă fiind la combinatul local. În acest proiect ea depăşeşte limitele acoperirii şi îmbracă tot volumul. Distincţiile dintre elementele constituive ale unei case (soclu, pereţi, acoperire) sunt şterse în favoarea unei piei metalice totale.
Montajul artizanal al acestei învelitori îşi afirmă imperfecţiunile datorate atât materialului în sine – care se ondulează necontrolat datorită grosimii de doar 0,3 mm -, cât şi manoperei locale. În ansamblul său şi sub un soare puternic, volumul se percepe rece, chiar cristalin sub o iluminare solară directă. Perceput însă la scări mai mici, începe să vibreze tocmai din cauza imperfecţiunilor care diversifică raportul materialului cu lumina. Aceleaşi incertitudini de montaj (suprafeţe concave, lipsa paralelismelor riguroase) conferă metalului pereţilor o anumită scară compatibilă cu cea umană şi un caracter apropiabil. De fapt, materialitatea exterioară este mult mai „volatilă” plastic (în sensul diversităţii) decât materialele specifice pereţilor (tencuiala, piatra, ceramica etc) sau decât cele montate perfect. Casa îşi schimbă mai uşor aspectul în funcţie de momentele zilei, de calitatea sezonieră a luminii şi de distanţa de la care este percepută.
Imaginea de depozit (o interpretare foarte frecventă) este asumată de arhitecți, care vorbesc de un comentariu ironic la omniprezența unei funcțiuni ce ar trebui să lipsească într-o zonă rezidențială.
Materialitatea interioară mizează pe economia mijloacelor expresive. Materialele se exprimă prin ceea ce sunt, dar nu sunt lăsate întru totul aparente. Aproape întotdeauna intervine o peliculă fină de finisaj – lăcuirea OSB-ului, tinciul văruit al zidăriei sau o pigmentare care deturnează posibilul brutalism către un rezultat mai subtil. Sinceritatea și tactilitatea se înscriu într-o logică a unei „tradiţii moderne”.
De acolo. Şi din secolul 21. Un prototip de densificare a unui ţesut tradiţional
Raportată la context, casa este atât străină (datorită continuității spațiale şi a abstracţiei morfologice şi texturale), cât şi familiară. Din acest ultim punct de vedere, proiectul recuperează un sentiment al locuirii tradiţionale; o face evident într-o cheie contemporană, fără citate sau prelucrări stilistice. Geometria acoperirii în două ape este repetată în adâncimea parcelei, determinând secvenţe spaţiale ale interiorului.
Fiecare secvenţă este asimilabilă unei „case”, iar efectul variază în funcţie de zona de noapte unde camera este propria ta „casă” sau de zona de zi alcătuită din suma „caselor” individuale.
Tranziţia dinspre public către privat se face treptat, utilizând atât curţile, cât şi dispozitivele interne. Spre exemplu, între cele două corpuri ale casei (cel de pe amprenta vechii locuinţe şi cel al extinderii) există o limită adâncă: peretele-mobilier prin grosimea căruia treci dintr-un spaţiu în altul.
Sinceritatea și tactilitatea se înscrie într-o logică a unei «tradiţii moderne».
Soluţia arhitecturală este contextualizată în specificul locuirii galatene, însă perfect plauzibilă ca prototip contemporan pentru ţesutul urban central bucureştean. Terenurile înguste şi adânci generând locuinţe tip „vagon”, precum şi o recunoscută incertitudine a regulilor care guvernează alcătuirile morfologice, texturale şi spaţiale sunt elemente comune atât Galaţiului, cât şi Capitalei. Gândirea arhitecţilor ar fi binevenită şi în contextul bucureştean în care, nu de puţine ori, neînţelegerea potenţialului spaţial al ţesutului conduce chiar şi astăzi la dispariţia acestuia.
Info, credite
DE PROIECTE
Proiect: 2009-2012
Realizare: 2011-2012
Client: N. Ciobanu, V. Ciobanu
Arhitecți: Andreas Heierle, Cristina Trofin
HVAC: HAM Group – Andrei Handolescu
Construcție lemn: Holz & Stein – Gernot Prade
Construcție masivă: Trans-P.E.C
Tâmplărie: Samuel Prest– Radu Șuteu
