Călătorie într-o sobă care arde albastru – o instalație imersivă la Brukenthal

Plecând inițial de la serii de fotografie artistică ce surprind ancestralul fragil al caselor de pământ, romantismul ruinei, masa aglomerată a unui deal de lut și albastrul cursiv al orizontului, Anca Coller și invitatul său Iulian Gospodin și-au extins parametrii de cercetare vizuală, ajungând să clădească instalația imersivă „Călătorie într-o sobă care arde albastru”. Proiectul transformă o parte din spațiul Muzeului de Artă Contemporană din cadrul Muzeului Brukenthal din Sibiu într-un univers atemporal. Sala de expunere a devenit un laborator pentru examinarea viitorului impasibil, în centrul căruia se află o sobă reinterpretată, întoarsă parcă pe dos: un cuptor de pământ la exterior și o matrice de lumină albastră, clădită din cahle și piese tridimensionale fluorescente, la interior.

Text, proiect: Anca Coller

Foto: Daniel Farcașiu, Anca Coller, Iulian Gospodin
Artist invitat: Iulian Gospodin
Curator: Alexandra Runcan
Expo: 21 iunie – 29 septembrie 2024 @ Muzeul de Artă Contemporană din cadrul Muzeului Brukenthal (Str. Tribunei nr. 6, Sibiu)

”Groapa asta comună unde așteptăm cu toții să înflorim și să ne reproducem. Ceva între o seră și un laborator de inseminare. ” – Radu Vancu, Kaddish

Poveste

”Călătorie într-o sobă albastră” este o expoziție-călătorie cu multe izvoare, curge în paralel cu energia fiecărui privitor. Propune imagini-radiografie, stări aflate la graniță între real și fantastic, astfel încât să ne putem mișca cu ușurință în propriul imaginar fără a pierde punctele de ancorare. Cum spunea Salman Rushdie în cartea sa ”Harun și marea de povești”, poveștile noi se nasc din cele vechi și este foarte important să nu se piardă conexiunea cu sursa, să nu fie alterate poveștile cu cât înaintezi înapoi, către izvoare. În această expoziție ancestralul și proiecția viitorului merg mână în mână, ca fațete ale aceleiași monede, discutând echilibrul nostru atât de fragil.

Există povestea sobei, povestea interiorului sobei, povestea din exteriorul sobei, povestea focului, povestea luminii albastre, povestea căldurii albastre, povești cu pământ, povești cu cer, povești cu orizonturi și povești din laborator.

Bazată pe fapte reale

Aprilie 2022 – Descoperirea unor cahle de sobă, semiîngropate și acoperite de mușchi verde, pe malul unui râu. Am văzut imediat cele mai frumoase rame privind interiorul lor. Nu este ceva nou să recuperez lucruri abandonate cărora să le ofer un nou context. Tematic erau aproape de cercetarea mea artistică – tema focului este încă prezentă. După incendiul nefericit care mi-a distrus atelierul în vara anului 2021 am construit o instalație de mari dimensiuni cu fragmentele recuperate aproape arheologic din masa amorfă de cenușă, majoritatea fiind fragmente ceramice, ca într-un sit neolitic.

Acel moment mi-a oferit multe perspective noi asupra dialogului cu materia efemeră în continuă transformare, fie ea operă de artă, având un destin independent de cel proiectat de creator.

Tema memoriei și a transformării erau deja pe lista preocupărilor mele. Cahlele de sobă păstrează și dau mai departe căldura, le-am luat, evident.

Rama-minibuncăr

Am început o serie de lucrări în care spatele cahlelor de sobă a devenit incintă. Tema era ”protecție efemeră”, deoarece ne aflam în perioada izbucnirii războiului din Ucraina, când nu intuiam deloc cum vom fi afectați de proximitatea unui incident atât de grav. Cahlele au ceva brut și greoi, aproape medieval. Am tratat interioarele lor ca pe niște mini-buncăre în care am plasat fărâme de real, de materie și mame cu copii.

Mama și copilul – celula continuității, maxim de vulnerabilitate dar și de determinare în a rezista. Mama nu are chip, se sublimează la o ”funcție”, se depersonalizează canalizându-și energia către a proteja și sprijini copilul = viitorul. Am înlocuit chipurile mamelor cu cristale șlefuite. Translucide, permisive, prețioase, fără particularități evidente.

Lucrând un timp cu aceste interioare de cahlă, am conștientizat că oamenii nu știu cum arată interiorul acestor module de sobă, toți le știm exteriorul decorat și glazurat. Atunci mi-a venit ideea de a invita oamenii să intre în interiorul unei sobe, ca în burta balenei, o călătorie mitică, inițiatică – un interior matricial, un spațiu de multiplicare, de replicare, de creație, în prezența căldurii care susține viața.

Vânători de sobe

De la idee la concretizare sunt pași materiali importanți. Am devenit vânători de sobe demolate. Cum mergeam la fotografiat împreună cu Iulian Gospodin, a fost absorbit fără voie în proiectul meu și a devenit omul de bază cu care am putut să concretizez această lucrare. După ce am cărat trei sobe, am primit întrebări firești: cam câte cahle ți-ar trebui? Sunt grele… cum le prinzi? – Știam aceste întrebări, amânam răspunsul lor… am făcut un calcul pentru o incintă în care să intre neclaustrofob minim trei oameni… greu, mult. Orice dilemă cercetată suficient vine cu o soluție. Un prieten sculptor, auzind impasul meu, a privit o cahlă și a zis: vrei tu să fie originale? Astea le poți face ușor, cu tot cu sistem de prindere. Da, am făcut matrițe și am turnat cahle vreo lună, două. Le patinam diferit, ne bucuram de micile diferențe sau defecte de fabricație, le stivuiam, le număram, mai turnam o serie, perfecționând procesul sau posibilele sisteme de prindere.

Pe măsură ce depășisem această etapă, am început să îmi imaginez ce experiență ar trebui să avem în sobă.

Universul luminii albastre ultima sursă de căldură vitală

Am văzut soba ca proiecție a unui laborator vital, incubator în care păstrăm căldura, respectiv viața. Un interior matricial în care se repetă obsesiv pătratul aproximativ al cahlei în care am plasat fragmente de homunculi ce se repetă la rândul lor – încercare de perfecționare a unui individ, amintind de eforturile ingineriei genetice. Le-am imaginat purtând o lumină interioară, precum cărbunii încinși, dar lumină albastră, jar albastru, spectru pe care nu suntem obișnuiți să îl asociem căldurii. Albastrul ne este predat la școală drept culoare rece, căldura familiară e galbenă, orange, roșie, albă… Știm că există flăcări foarte puternice care sunt albastre, dar nu asociem intuitiv albastrul cu căldura.

Am dorit să deschid un spațiu meditativ, un spațiu de reculegere, în care să activăm resursele de responsabilitate care există în noi. Homunculii vin din haos, sunt amorfi la baza sobei și se cizelează și ordonează către registrele superioare. Dorința de perfecționare care vrea să conducă spre evoluție conține mereu lumina încercărilor și pericolul accidentului, deși eforturile noastre sunt tocmai, către control și evitarea eșecului.

O coajă ancestrală stabilă pentru un viitor care licărește cu speranță incertă

Am intuit destul de repede cum voiam să arate exteriorul sobei mele. Mi-am dorit să semene cu un cuptor țărănesc din pământ. Acest înveliș ancestral și rudimentar, greoi, este în antiteză cu conținutul sobei. El reprezintă stabilitatea, încrederea pe care o putem avea în lucrurile testate secole la rând, forța de susținere a lucrurilor simple. Legătura cu pământul este una dintre temele care traversează parcursul expoziției în diverse interpretări.

Iulian Gospodin a construit soba. După câteva discuții și sugestii generale a creat un obiect foarte aproape de imaginea pe care o aveam în minte. Soba, făcută bucăți și transportată la Sibiu a fost rezidită și modificată încă o dată din dorința de a cizela și mai mult forma exterioară.

Infinitul la o privire distanță

Holul prin care pătrundem în expoziție propune de la început tema multiplicării. Caleidoscoapele ne introduc în spațiul clonării fără sfârșit și știm că infinitul ne este accesibil, cel puțin la nivel intuitiv, dar resimțim și limitările care ne împiedică să îl accesăm. Pare un joc, e bine să pregătim orice temă mai serioasă cu o iluzie a facilului. Ne jucăm serios, ca niște copii, ne pregătim să avem mintea deschisă și curioasă.

Povești în jurul sobei

Soba este piesa centrală a expoziției – grea, cărată la propriu din atelierul de la București unde a fost expusă prima dată în cadrul RDW. La cărat au participat toți oamenii disponibili ai muzeului, de la director la curator, restauratori, muzeografi. Sunt o echipă mică dar entuziastă, obișnuiți să își depășească atribuțiile stricte – genul nostru de oameni. Directorul Muzeului Brukenthal, Alexandru Chituță, persoană energică și plină de inițiativă a susținut acest proiect greu la propriu și la figurat. Fără încredere, ar fi fost foarte greu să reușim ceea ce ne-am propus.

Împreună cu Alexandra Runcan, curatoarea expoziției, am încercat să gândesc și cel mai bun ambient pentru anturarea sobei. Din multiplele propuneri pe care le aveam în atelier, în final, pe lângă anumite alegeri care erau clare și au rămas astfel până la final, am creat special pentru Sibiu o serie de lucrări noi. Motivația mea a fost tocmai drumul către lumină pe care voiam să îl asociez expoziției. Astfel, poveștile din jurul sobei merg pe cele două coordonate universale care ne definesc, ”legătura cu pământul” și ”verticalitatea ca tendință de a accesa cerul și lumina”. Le vom resimți fizic și emoțional, ca ființe care negociem permanent plasarea pe un orizont dintre cer și pământ – mereu în schimbare, mereu recognoscibil.

”Ăsta-i Paradisul, mă gândeam, …, vis și joc, dorință înaltă a inimii, care iubește pământul și-l preface în cer, beție ușoară a viermelui minții, care prinde aripi și se reîntoarce în patria lui, în aer, fluture. …. Nici brută, nici nor; om.” (”Ascensiunea, Nikos Kazantzakis)

”Portret sarcofag cu doamnă”

De la început i-am spus lui Iulian că aș dori să expun față în față cu intrarea în sobă o fotografie realizată de el în Dobrogea, unde a portretizat o femeie – ”doamna din sarcofag” îi spune el – în golul intrării într-o casă de pământ foarte specială, cu o arhitectură mai atipică ce amintește arhitectura din Maroc sau alte zone africane. Surpriza este faptul că această casă există și este locuită în zilele noastre într-un sat din Dobrogea. Simțim gesturile mâinilor care au construit zidurile, ca o mângâiere, efortul permanent de a o consolida, felul în care este o construcție vie, încă în transformare. Cei care locuiesc aici păstrează o legătură cu pământul mult mai concretă și organică față de cea pe care reușim să o avem noi ca orășeni.

Casa este vopsită cu albastru și pare desprinsă dintr-o poveste care de fapt încă se scrie. Femeia aceasta, surprinsă între două lumi, este o ilustrare foarte adecvată a condiției noastre duale, care ne surprinde în permanență în acest echilibru interior-exterior în care balansăm energiile noastre. După discuții și ezitări am decis să facem intrarea în sobă inspirându-ne de la intrarea în această casă de pământ.

Există trei fotografii cu femeia în pragul casei. Una color – fotografia referință – realizată în 2019 cu un aparat digital, păstrată ca atare, color, și alte două fotografii pe film negativ alb-negru, realizate doi sau trei ani mai târziu, după pandemie, arătând aceeași femeie și aceeași casă aproape neatinse de trecerea timpului. Acestea ultimele am ales să le păstrăm în formă de negativ, ca niște radiografii ale realului, din mai multe motive: pe imaginea negativă golul ușii devenea lumină în spatele personajului iar lumina este una dintre coordonatele expoziției, o condiție a omului și a vieții;

imaginea negativă este o interpretare a realității, păstrând date sugestive dar desprinzându-le de ilustrativul direct pe care nu l-am țintit – tot conținutul expoziției vizează o universalitate desprinsă de realism și cu direcție spirituală; în prima fotografie alb-negru, care demarează parcursul din jurul sobei, mâinile femeii erau în lumină, iar în imaginea negativă ele sunt negre, foarte prezente, au multă greutate, aproape înlocuiesc portretul ca importanță.

În ”osuarul” sobei am evitat folosirea fragmentelor de mâini, după ce am reflectat un timp. Mâna este un principiu activ cu multă personalitate și inerție, ori ființele care populează soba sunt proiecte nefinalizate, inerte, ce conțin lumină interioară slabă. Mâinile ar fi adus prea multă neliniște și dinamism. Avem portrete și picioare: așezarea, stabilitatea și sediul gândirii și al viselor, desprinderea – cele două direcții ale ”proiectului uman”.

Pe lângă câteva dintre cahlele originale cu mame și copii din seria protecție efemeră, am ales ca toate fotografiile expuse în jurul sobei să fie cutii luminoase, ca ferestre către lume, exterioare pline de lumină. Majoritatea fotografiilor, atât ale lui Iulian cât și ale mele, sunt din zona Dobrogei. Toate urmăresc cele două coordonate, cerul și pământul, ca principii fundamentale care ne guvernează existența.

Avem case părăsite în care crește iarbă și s-au rostogolit pietre, avem pereți care pulsează de viață și parcă respiră, încă însuflețiți de energia încastrată de fiecare bulgăre de pământ presat de cineva în timpul zidirii.

Avem cubul ca formă elementară ce poate defini o casă, pietre funerare la limita recognoscibilului, care cu greu mai vorbesc despre comunități aproape dispărute, avem mesageri care trec de pe pământ în cer și invers, avem omul legat de pământ prin corp și umbră, legat de lumină prin spirit și determinare și avem laborator de idei.

Transparența proiecțiilor care se încarcă de lumină.

Ultima lucrare, rafturile de laborator, create special pentru expoziția de la Sibiu, am dorit să se desprindă de corporalitate și excesul de greutate materială încastrat în construcția sobei. Mi-am imaginat fragmentele de fetuși dar și fragmente vegetale în stadiul de proiect, ca niște schițe ale unor posibile forme de viață pe care un artist demiurg le-a imaginat.

Toate aceste forme-idee sunt transparente, translucide, asemănătoare sticlei, prezentând o lume în formare de la fluid la solid, încastrând lumina existentă în jur. Practic ideile și încercările noastre se umplu de lumină păstrând picături ale sevei ancestrale neînchegate și negociind propria reușită în raport cu lumea. Așa arată fragilitatea și curajul nostru în lumină. Ne apropiem cu grijă, dar și plini de curiozitate, cum nici o formă nu se dezvăluie foarte precis, fiind o noutate a speciei sale. O invitație de a contempla noutatea autentică și vulnerabilă în afara fluxului mediatic de false noutăți. Nu știm exact cum va arăta lumea și acest lucru ne sperie și ne bucură deopotrivă.

Totem cu cristal

Cei care vor face traseul expoziției în sensul ei firesc, vor încheia cu o lucrare mică și prețioasă, un totem transgenerațional pe latură feminină, îmbrățișarea și protecția mamei pentru fiica sa, darul prețios pe care i-l oferă, preluat de la mamele anterioare, bătrânele pe umerii cărora ne sprijinim toți de la începuturile lumii.

Vă dorim călătorie și ardere plăcută, în corp și în iubire! Toate în loc umbrit și răcoros la Muzeul de Artă Contemporană din cadrul Muzeului Brukenthal, strada Tribunei nr. 6, Sibiu.
Ofertă valabilă până la 29 septembrie!

Pe 21 septembrie, de la ora 18, ne bucurăm de compania poeziei și muzicii printr-un performance oferit de tandemul „indisciplinar” 111invers1 (Lumi Mihai și Mugur Grosu).

Mai multe articole