Made Expo 2021

Bucureștiul lui Mircea Eliade. Un film documentar

Andreea Răsuceanu – scriitoare, autoare a cărții „Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară“, Sorin Alexandrescu – profesor universitar la Universitatea București și fondator CESI și Eugen Ciurtin – istoric al religiilor și co-fondator al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române ne invită să călătorim prin Bucureștiul interbelic într-un video-tur ghidat, în 4 episoade, ca preambul al expoziției “Bucureștiul lui Mircea Eliade”, de la Muzeul Național al Literaturii Române.

În cele 4 episoade parcurgem Străzile Melodiei – Plăcerei – Sfinților – Bolintineanu-Domniței & Liceul Spiru Haret, mitologica Stradă Mântuleasa, Bucureștiul lui Eliade și al familiei lui, Institutul de Istorie a Religiilor – Strada Palade nr. 43 – Biblioteca Academiei Române – Restaurantul Monte Carlo din Cișmigiu.

Un proiect al Muzeului Național al Literaturii Române (MNLR) în parteneriat cu Ordinul Arhitecților din România, Filiala București (OAR București)

Curator: Cosmina Goagea
Creative director: Constantin Goagea
Film documentar: Andreea Răsuceanu, Sorin Alexandrescu și Eugen Ciurtin
Camera. sunet și editare video: Cristina Baciu

Episodul 1: Străzile Melodiei – Plăcerei – Sfinților – Bolintineanu – Domniței & Liceul Spiru Haret

Eugen Ciurtin:

„Strada pe care ne aflăm este strada Melodiei. La începutul secolului al XX-lea, această stradă, colț cu strada Sfinților și cu strada Bolintineanu găzduia o casă cu un cat, care a fost demolată în 1934-35, și pe locul căreia s-a ridicat acest bloc unde a apărut, la centenarul nașterii lui Mircea Eliade, o placă comemorativă cu două greșeli „de tipar“: „filosof al religiilor“, în loc de „istoric al religiilor“, și 9 martie 1907 – când data lui de naștere, știm astăzi, este 13 martie stil nou. Mansarda, însă, nu era aici. Mansarda lui, care e cunoscută în toate limbile astăzi, pentru că memoriile lui au fost traduse pe toate continentele, era de fapt plasată la intersecția Melodiei cu Bolintineanu. Strada Melodiei venea la marginea mahalalei Scaune colț cu mahalaua Caimatei. În această parte a micii străzi exista etajul unde Mircea Eliade a început să studieze istoria religiilor și chiar să fie fumător. În această zonă, chiar în acest spațiu exista o grădină cu liliac alb și mansarda era undeva la etaj. În aerul acesta, între 1914 și 1925, tânărul Mircea Eliade, copilul și adolescentul putea învăța să cânte la pian anumite sonate de Beethoven, pe care, cum vom vedea peste drum, la Liceul Spiru Haret, le va executa în anumite concerte împreună cu fratele lui. În acest spațiu, totul în cartier avea nu mai mult de un cat. Casa fusese moștenită de mama sa, Jeana Eliade, la începutul secolului XX, tatăl lui stătuse undeva în preajma Cișmigiului. În această casă Eliade începe să studieze alchimia occidentală, nu doar furnicile, începe să studieze tantrismul, istoria generală și comparată a religiilor, pentru că de-aici, Melodiei nr. 1, îi scrie lui Raffaele Pettazzoni, în Roma, la începutul anului 1925.(…)

 

 

Frumusețea e că, fiind tot din cartier, dar venind din cartierul evreiesc, de la Calea Călărașilor spre Dudești, Nicu Steinhardt este cel care avea să-l corecteze pe Eliade, atunci când avea să-și publice memoriile și nu localizează exact poziția mansardei: nu era la intersecția Bolintineanu cu Melodiei și cu Calea Călărași ci cu Sfinților, ceea ce colegul lui de liceu la Spiru Haret avea să-i scrie într-o scrisoare la Chicago. Deloc întâmplător trebuie observat că foarte multă lume citează după memoriile lui Eliade, crezând că el s-ar fi născut într-o casă la intersecția cu Calea Călărași care, cum am văzut, este mult mai departe, e dincolo de Sfinților și de capătul Bulevardului Domniței, dincolo de arealul mahalalei Scaune unde el s-a născut. (…)“

 

Episodul 2: Strada Mântuleasa, în centrul mitologiei bucureștene a lui Mircea Eliade

Andreea Răsuceanu:

„Mircea Eliade reușește să impună în literatura română cea mai puternică, și cred că cea mai convingătoare mitologie urbană, mitologie bucureșteană. E vorba, în primul rând, despre un București mitic, în mijlocul căruia ne și aflăm, în triunghiul străzilor Mântuleasa – Popa Soare – Pache Protopopescu, dar și despre un altfel de București, un București modernist, sau despre un București violent, despre care exegeții au vorbit mai puțin. Expoziția care poate fi văzută la Muzeul Național al Literaturii Române, lângă Calea Victoriei, în mansarda de acolo, poartă numele „Bucureștiul lui Mircea Eliade“, ca și cartea pe care am scris-o în urmă cu 8 ani, „Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară“, și va încerca să reconstituie o bună parte din Bucureștiul interbelic așa cum îl știm din proza lui Mircea Eliade și memorialistica sa, prin intermediul lumii virtuale și al instalațiilor. Vorbim în primul rând despre un București mitic, sau un București fantastic, atunci când ne referim la Bucureștiul lui Eliade, dar aceasta va fi doar una dintre cele șapte teme pe care le are expoziția, și care vin cumva în siajul temelor de cercetare din cartea mea și capitolelor pe care le-am dedicat Bucureștiului lui Eliade. În primul rând, echipa proiectului a documentat vizual, a încercat o cartografiere și o documentare vizuală a unui București care încearcă să adune laolaltă adresele reale la care a locuit Mircea Eliade. (…) Un al doilea nucleu al expoziției este Bucureștiul modernist, o parte din geografia literară a lui Mircea Eliade despre care s-a vorbit mai puțin. (…) Al treilea București, care decurge poate cumva din acesta, e Bucureștiul violent, Bucureștiul nemulțumirilor sociale din anii 30. (…) Există, totodată, și un București al caselor și al grădinilor, care firește că se referă în primul rând la adresele mitice care apar în proza lui Mircea Eliade (…) Există și un București al tramvaielor, fie că vorbim de adevăratele tramvaie care au străbătut la un moment dat Bucureștiul, și mai ales de prima linie electrificată, linia tramvaiului 14, care și trasează prin București un fel de axă, împărțindu-l în două zone și, implicit, în două categorii sociale foarte mari, e vorba de zona în care trăiește protipendada – în cartierul Cotroceni – și de partea cealaltă, periferică, din fundătura Mătăsari (…) Există și un București senzorial, despre care s-a vorbit mai puțin, e un București al senzațiilor auditive, sonore, vizuale, tactile, începând cu Bucureștiul zăpezilor nesfârșite și al focurilor de lemne și încheind cu Bucureștiul verii, cu arșița aceea care topește totul în jur, așa cum se-ntâmplă în „Pe strada Mântuleasa“ dar și în „La Țigănci“. Nu în ultimul rând vorbim despre Bucureștiul acesta mitic, în care ne aflăm, și care are drept centru acest triunghi magic: Mântuleasa – Popa Soare – Pache Protopopescu. E un fel de triunghi inițiatic, de traseu inițiatic al semnelor eliadești.

 

 

Suntem chiar pe strada Mântuleasa, undeva în spate se văd castanii despre care vorbește Mircea Eliade în memoriile sale, care se aflau în dreptul Școlii Mântuleasa, Școala Mântuleasa care nu mai există de la începutul anilor 2000, a fost demolată în mod abuziv, cum se întâmplă cu multe dintre clădirile cu valoare istorică ale Bucureștiului. Suntem, de fapt, chiar în centrul mitologiei bucureștene a lui Mircea Eliade, în centrul geografiei sentimentale, sau interioare – cum spune unul dintre personajele sale – sau în ceea ce Julien Gracq (scriitor și geograf care seamănă mult cu Mircea Eliade în privința felului în care se raportează la spațiu) numește celula germinală. El zice că inima orașului generează în jurul ei un adevărat labirint, și că acesta poate fi parcurs în funcție de niște semne și niște indicii pe care nu le cunoaște decât cel care a trăit în locul respectiv și a avut acces la geografia aceasta (…)“

 

Episodul 3: În casa construită de Marcel Iancu lângă Foișorul de Foc, despre Bucureștiul lui Eliade și al familiei lui

Sorin Alexandrescu, în dialog cu Cosmina Goagea:

 „Ne aflăm în fosta casă a părinților mei, actualmente casa mea, construită de Marcel Iancu. În urma diverselor evenimente istorice a fost luată de stat, după aceea am recuperat-o eu. La parter, unde ne aflăm acum, m-am născut și eu și am locuit ca tânăr; acest apartament l-am pus la dispoziția Universității pentru cursuri cu masterii și doctoranzii. E pus la dispoziție gratuit, eu nu percep niciun fel de chirie, căldura și lumina tot eu le plătesc. Ideea asta mi-a venit pentru că am suferit când eram tânăr și statul comunist a luat această casă, a naționalizat-o. Eram de față când a venit la mama, care era proprietar, cineva de la primărie însoțit de un militar, cu arma la picior și cu baioneta pusă la armă. Mai ales baioneta asta nu pot s-o uit. Adică dacă refuzam ce se-ntâmpla, ne tăia cu baioneta? În sfârșit, sigur că nici vorbă să refuzăm, am tăcut și tăcerea a fost considerată acord. (…) Mircea nu a locuit aici niciodată, a locuit numai mama mea, sau sora lui, singura dată când a venit în această casă, pe cât știu, a fost în 1942, când a fost și ultima lui venire în România, a venit de la Lisabona, a stat numai două sau trei săptămâni, și cu acea ocazie a fost făcută și o fotografie, pe o terasă a casei, în care apare și Mircea fotografiat de tatăl meu, alături de mama mea. Eu nu apar în fotografie, pentru că aveam numai vreo 5 ani (…)

 

 

Marcel Iancu era foarte bun prieten al lui Mircea, și în această calitate Mircea l-a recomandat maică-mii să-i construiască această casă. (…) Ca pictor, a pictat o mulțime de case, care toate arătau extrem de șubrede, gata să se prăbușească, și printre ele o pictură absolut extraordinară, cum totul se prăbușește în fundalul spațiului din imagine, în timp ce cineva, inclusiv privitorul, este în afară. A vrut să arate un dezastru iminent. (…) Acest sentiment de sfârșit al unei lumi este la amândoi prezent, și ar fi foarte interesant de comparat acest lucru. Marcel Iancu a pictat blocuri care se dărâmau, dar care semănau cu blocurile lui care nu se dărâmau, cum nu s-a dărâmat nici ăsta, a rămas în picioare. Ce anume se dărâma și ce anume rezista? (…) Mă bucur că suntem acum într-una din casele lui care au rămas, care au rezistat istoriei (…)“

 

Episodul 4: Institutul de Istorie a Religiilor – Strada Palade nr. 43 – Biblioteca Academiei Române – Restaurantul Monte Carlo din Cișmigiu

Eugen Ciurtin:

„Ultima dată în Bucureștiul lui, Eliade a venit – pentru trei săptămâni – în iulie 1942, în plin război. Din nefericire a venit prin Berlin, unde l-a văzut pe Carl Schmitt. Aceasta este casa unde a locuit începând cu 1935: strada Palade 43, acum Bd. Dacia 141. Și iată ce spunea cea care-a venit să-i ia ultimul interviu câtă vreme el trăia în București, scriitoarea Anișoara Odeanu: „Nu am la mine o listă de întrebări, în după-amiaza asta când merg agale pe strada Palade numărând 35, 37, 39, 41, 43. Iată, am ajuns. O grădină cu flori dincolo de grilaj. O alee asfaltată, casa e în fund. Sun. De sus, de la un balcon, aud o voce pe care o recunosc, caldă, melodioasă. E Mircea Eliade care mă anunță: „cobor acum“!

 

 

E un apartament pe care-l iubește lumina. Am ajuns sus. E un apartament mic, dar care pare însă mare. Ușile între camere sunt deschise, lumina vine din toate părțile de la ferestrele mari, dintr-o cameră-ntr-alta, făcând să strălucească proaspăt culorile mobilei moderne, puține, confortabile, de o culoare deschisă. Florile strălucesc în glastre. E foarte tineresc apartamentul acesta, din care marile ferestre sunt fiecare câte-un vast panou pe care este zugrăvit un cer albastru de vară peste dantelăria unor copaci înverziți, totul cu o grație și atmosferă de nesfârșire calmă și plăcută în sine, ca a tablourilor japoneze“ (…)

 

Expoziția „Bucureștiul lui Mircea Eliade“ este deschisă la mansarda Muzeului Național al Literaturii Române, Strada Nicolae Crețulescu 8, București

 

Info & credite

Proiect organizat de:
Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) în parteneriat cu Ordinul Arhitecților din România, Filiala București (OAR București)
Director MNLR: Ioan Cristescu
Autor cercetare, consultant științific: Andreea Răsuceanu
Curator: Cosmina Goagea
Creative director: Constantin Goagea
Studiu arhitectură, design expozițional, ilustrații, texte, sunet, interactivitate: Zeppelin Design / Cristina Ginara, Ioana Naniș, Alexandru Voicu, Alexandru Ivanof, Emanuel Birtea, Andrei Angelescu, Maria Mora
Documentare foto: Andreea Cel Mare
Film documentar: Andreea Răsuceanu, Sorin Alexandrescu, Eugen Ciurtin
Comunicare: Mugur Grosu
Coordonator expoziție și evenimente MNLR: Gabriela Toma, Olimpia Novicov
Traduceri: Ana-Maria Parfenie
Producție: Atelier SET / Emanuel Birtea, Andrei Angelescu și Q Group Proiect
Editare video: Cristina Baciu
Printuri: AZERO, The Plot, Print Design Advertising, Promotas Advertising

Mulțumiri prof. Sorin Alexandrescu pentru permisiunea de a reproduce texte din opera literară a lui Mircea Eliade în cadrul expoziției

Proiect susținut de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de arhitectură
Proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național – AFCN
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administraţiei Fondului Cultural Naţional. AFCN nu este responsabilă de conţinutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanţării.

Credite fotografice:
Fotografiile istorice din capitolele „Orașul lui Eliade“ și „București modernist“ provin din cartea Andreei Răsuceanu, „Bucureștiul lui Mircea Eliade“
Fotografiile istorice din capitolul „București violent“ provin din Arhivele Naționale prin amabilitatea Memorialului Inchisorii Pitești și Fototeca online a comunismului românesc.

Articol conex:

Bucureștiul lui Mircea Eliade. O expozție în mansarda MNLR

 

Sari la conținut