Arhiva articole publicate de: Nickname

6 – 10 noiembrie 2019 @ Cinema Elvire Popesco & ArCub, București

Anul acesta cea de-a șasea ediție UrbanEye Film Festival se desfășoară între 6 și 10 noiembrie la Cinema Elvire Popesco și ArCub, cu sprijinul Expo Arte. În prim plan sunt filme și evenimente care aduc în discuție relația dintre oraș și natură.

21 – 26 octombrie 2019 @ Fabrica de pensule & Club Gazette, Cluj

Ai o relație cu ringul de dans și în special cu muzica electronică? Ești clubber, raver sau pur și simplu ești interesat/ă să experimentezi starea de transă produsă de muzica electronică (techno, tek, psy, minimal și alte subgenuri cu funcție ritualică produsă de un ritm dictat de BPM)?
TTBB îți propune un atelier la intersecția dintre muzică, dans contemporan și transă.

Marți, 22 octombrie 2019, ora 15.00 @ New Europe College București (NEC)
*Fb event

Stați într-o clădire interbelică sau pur și simplu veche? Sau vă interesează ce se întâmplă cu o parte importantă a Bucureștiului istoric și cu oamenii ce trăiesc în ea?

Expoziție aniversară la MNAR

24 octombrie – 29 noiembrie 2019 @ Sala Rondă și Holul Auditorium, intrarea Știrbei Vodă nr. 1-3, București

Muzeul Național de Artă al României sărbătorește alături de Universitatea Națională de Arte București jumătate de secol de la înființarea primei secții de învățământ superior de design din România.

Interviu de Adriana Ciotău
Traducator: Bogdan Odăgescu

Am povestit cu arhitecții Ana Džokić și Marc Neelen despre modul în care practica lor pune sub semnul întrebării percepția unor principii din jurul economiei și societății pentru a ajunge la o arhitectură distinctă.

IPC – Ilinca Păun Constantinescu
OS –Oana Suciu
RS – Rodica Scafeș

RS: În această casă m-am născut. Bunicii au stat (inițial) pe Lăzureanu cu chirie, într-o casă cu foarte mulți chiriași. Și (în 1913) au cumpărat casa. Din fericire, ce a avut mai bun casa aceasta, în comparație cu alte case de pe Ecoului, a fost curtea destul de generoasă. Noi am putut să avem și o grădina de flori; în fața turnului erau numai butoaie cu flori, leandru, rodiu, filodendron, ficus. Și pe parcela asta erau niște alei făcute. Aici era un liliac. Când s-a demolat casa, în ‘84, am luat două lucruri vii din ea, că nu aveam altceva ce să iau: un pui de liliac și unul de rodiu. Nu ne-au lăsat să luăm sobele, dintre care cel puțin cea de la etaj era de patrimoniu.

*Casa și vecinătățile. Plan reconstituit

Imaginați-vă că lângă peretele de la casă alăturată erau zorele mari cât palma și aici era potecă cu flori de tot felul: petunii, regina nopții. (…) Bunicii îi plăcea să stea în șezlong, surorii mamei îi plăcea să cânte la pianină cu ușa la casă deschisă. Cânta Chopin, nocturne, valsuri, și bunica era în extaz; parfum de petunii, toate stropite proaspăt de bunicul în fiecare seară cu o stropitoare de metal. Asta este atmosfera în care am crescut, cu reminiscențe ale unei lumi apuse, dar care și-a pus amprenta asupra noastră.

Arhiva familiilor Belu, Grigorescu/Scafeş şi Boulescu

Bunicul a făcut o mișcare foarte inteligentă, cam oportunistă, dar și-a salvat familia. În ’45 s-a înscris în PCR. Hodoronc-tronc. Nu făcuse politică niciodată. Și faptul că s-a înscris singur, așa, când era pensionar, deci nu conta deloc, a fost într-un fel modul în care a putut să-și păstreze casa. Casele de obicei ori erau închiriate de ICRAL, ori aveau alți proprietari, care stăteau cu chirie acolo. Și faptul că a putut să-și păstreze casa neîntrerupt, din 1913, când au cumpărat-o, până în ’84, când s-a demolat, a fost un mare succes. Bunicul era în PCR, dar bunica sfida în fiecare ceas al zilei orânduirea comunistă. Așa cum știa ea : când mergea la biserică sau când ieșea din casă cu o cruce mare de sidef, sculptata, la piept. În biserica Spirea Veche, avea strana ei, care era prima din partea stângă, cum te uitai la altar, cu numele ei gravat acolo. Avea un taburet dedesubt, pe care stătea sora mamei, când se duceau acolo. Ea nesmintit a mers înainte. Nu au impresionat-o, nu au speriat-o.

OS: Așadar casa a fost construită în 1913?

RS: Casa a fost cumpărată în 1913, dar nu arăta așa. Asta este o casă modificată (…) În locul acestui semiturn, semicircular, erau niște trepte și era o intrare cu o marchiză. Aici mergea până în spate, în bucătărie, și era o fereastră. Și aici era ușa de acces – intrarea de serviciu. Și aici se intra în beci. Aici era scara de serviciu care urca la etaj.  Iar aici era o bucătărie foarte mare, apoi cămara, aici un sas. Și sufrageria. Dintr-un beci în celălalt se trecea printr-o arcadă. Țineam acolo lemnele, butoiul cu varză. Și aici, era o scară și intrai deasupra beciului, în spălătorie, și ieșeai pe terasă. În camera de aici, era un oberlicht.

IPC: Mi se pare o soluție foarte bună de ocupare a terenului pe colț. Și mi se mai  pare interesant cum s-au raportat la niște elemente medievale: turnurile, crenelurile, care înlocuiau formele clasice. Cred că erați fascinată. Trăiați într-un soi de romantism, un fel de Ev Mediu.

RS: Da. Și avea 6 ferestre. Trei jos și trei la etaj plus turnul. Pe scară, ne jucam, copii fiind. Ne plăcea foarte mult scara din față. Noi am locuit în spate – asta a fost zona noastră de locuire. Aici era sora mamei și la parter erau bunicii.

Arhiva familiilor Belu, Grigorescu/Scafeş şi Boulescu

OS: Cum de s-au gândit să locuiască fix în Uranus?

RS: Nu am să știu niciodată de ce au ales cartierul. Poate pentru că au locuit inițial cu chirie pe Lăzureanu și le-a plăcut zona.

La un moment dat, mama a făcut o demență senilă benignă, care nu a afectat-o enorm ; a rămas așa cum a fost toată viața – blândă, caldă, bună. Doar că pleca, în minte, mereu pe Ecoului 50. Dacă nu erai atent, mergea pe Ecoului. Și spunea “Am fost acasă.” – “Nu aveai cum, mami. Nu mai este Ecoului 50.”

Au fost foarte mulți evrei de pe stradă, și aproape toți au plecat. În ’61 s-au golit casele. Aveam o prietenă foarte bună la 51, deci pe partea cealaltă – a plecat în ’61 și parcă văd secvența : pe peronul Gării de Nord, cu lacrimile înnodate în bărbie, ea la geam. Pe ea o chema Paula Rivin. (…) Și alături, la 53, la parter locuia Robert Marcovici – mama lui a murit aici, în România, înainte să plece. A plecat și el, cu tatăl lui. La etaj, locuiau surorile Wafler – erau niște doamne drăguțe. Iar în vale, pe partea dreaptă, mai era o fată – Liana Victor, care era tot evreică și a plecat și ea. Mai era un compozitor, Rubinstein, care locuia în capătul dinspre Uranus al străzii. Era o casă acolo cu parterul îmbrăcat în marmură neagră, în exterior.

IPC: Casele lor fuseseră naționalizate, nu?

OS: Erau proprietari sau erau chiriași?

RS: Cei din familia Rivin erau chiriași. Ei erau din Iași, tatăl Paulei fusese chiar în trenul morții. Era un tip complet albit, la 30 de ani. La numărul 51, intrai, mergeai în spate, urcai la etaj la ei, iar în față, la parter, era doctorul Văleanu. Nu aveau curți.

OS: Dar copiii se jucau pe stradă, nu?

RS: Pe stradă! Nu trecea nici o mașină. Era extraordinar, o plăcere! Era o tihnă vara… ! Pe Ecoului, chiar din dreptul casei noastre, se accentua pantă în jos, era cea mai frumoasă perspectivă către Patriarhie și Adunarea Națională. Și veneau pictorii, își așezau șevaletul pe trotuar, sau chiar pe stradă, și pictau din zona asta. Îi vedeam și era o plăcere. Nu mai spun iarna. Iarna nu ne puteau aduna în acasă de la săniuş. Era o nebunie.

În timpul verii, se făcea întuneric seara, pe la 9, 9 jumate, și ne strigau de la toate porțile să intrăm în casă. Și mai era parfumul ăsta de flori. Mergeam cu copiii. Mergeam la furat liliac. Nu existau frigidere. Apăruseră răcitoarele într-un târziu, dar cine era nebun să care blocuri de gheață, să le spargă, să le bage în pivniță?

OS: Am înțeles că trecea ghețarul …

RS: Trecea. De exemplu, de ziua mea, care e la mijlocul lunii iulie, bunica îmi făcea înghețată de vanilie în șerbetieră și o punea într-o cutie de la masca de gaze. Avea mai multe măști de gaze de pe timpul războiului, în beci. Și bunicul se ducea, aducea blocul de gheață. Îl spărgea, punea în șerbetieră, era ca un butoiaș, învârtea la manivelă. Îmi mai aduc aminte de lăptarul care ne aducea lapte, iar bunicii însemnau cu cretă, pe tocul uşii. Vă dați seama ce relație era între ei, dacă ei trăgeau un băț cu creta ca să știe cât trebuie să-i plătească pe lună laptele.

OS: Era pe încredere.

RS: Era pe încredere. Păi puteau să șteargă din bețele alea, dacă erau niște oameni incorecți, și nu ar fi știut nimeni. Pentru că nu era mașină de spălat rufe încă în anii ’50, venea doamna Maria. Era o doamnă foarte bine făcută, care venea și spăla în spălătorie – exista cazan de rufe, la care se făcea foc, și unde se fierbeau toate rufele, care se spălau de mâna într-o albie de aramă.

Îmi mai amintesc cum bunicul punea murături asortate într-un butoiaș – pepene, măr, castraveți, roșie, varză albă, roșie, de toate – care trebuia plimbat prin soare și eu îl rostogoleam prin curte până la poartă și înapoi. Până zicea el “gata!”

Piesă vestimentară croşetată de Elena P. Truţescu, proprietară a imobilului din str. Ecoului nr. 50. Piesa are cca. 90 de ani vechime şi a fost realizată din aţă de Irlanda (Arhiva familiilor Belu, Grigorescu/Scafeş şi Boulescu)

IPC: Și în cartier cu cine vă jucați?

RS: Cu Paula Rivin. Cu prietena asta a mea care a emigrat și cu care mă văd și acum.

IPC: Și în casa de la 43, cea foarte decorată?

RS: Acolo stătea familia Dudchievici. Lângă, era familia Barcarevici, la numărul 41. Lângă ei, la 49, locuia familia Caporalis. Era o casă cu garaj și, deasupra garajului, cu o terasă cu mușcate. Aici, pe strada Constantin Bosianu, era o librărie la colț. Și aici era magazinul Ferometal, la 109.

La Grădina de vară a cinematografului Coșbuc, era o plăcere să vii să vezi filme. Aici, mai era un magazin, se numea “Meinl” – era pe vremea aia o marca de cafea. Era o bogăție viața pe vremea aia. Urcai pe lângă Fabrica de Bere Bragadiru și, înainte să ajungi la piață, erau numai căruțe cu coviltir pline cu produse.

OS: Și de Paște cum era?

RS: Bunica respecta treaba asta. În Vinerea Mare, nu se dădea drumul la radio. Nu aveai voie să cânți în casă. Era foarte pătrunsă. Se făcea cozonac. Ouăle se înroșeau obligatoriu în Joia Patimilor.

În iarna lui ’54, când a fost jale, săracii bunici au rămas fără lemne. Și au ars gardul de la grădină.  Au ars încălțăminte veche. Au ars scaune. Noi eram la Arad. La Arad, înfloreau migdalii. Bietul tata, s-a urcat în tren și s-a dus la București ca să-i salveze pe bunici. Tata, împreună cu alți nefericiți, au descărcat un vagon de lemne, le-a cărat  pe o săniuță, a făcut nu știu câte drumuri, a apoi a spart lemnele. Că să aibă cu ce se încălzi. În ’55 am revenit de la Arad.

OS: Și câți ani ați avut atunci?

RS: Eram în clasa a 2-a, aveam 8 ani. Și am început școala la Ion Creangă, la 127, în cartier, chiar în capătul străzii Ecoului. Traversam Uranus și era școala. Școlile erau numerotate. 127 era asta, 126 era cea din Salvator. 124 era Romanescu. Și 126 era la Puișor.

IPC: Mergeați pe jos până la liceu?

RS: Nu. Luam tramvaiul nr. 2. Coboram pe Uranus și apoi traversam podul Izvor pe jos.

Arhiva familiilor Belu, Grigorescu/Scafeş şi Boulescu

IPC: Ce vă amintiți de atunci, cu demolarea?

RS: Din 1967, a rămas vărul meu, Dumitru (Puiu) Belu, în casă, până în ’84, cu soția și copilul și cu mama lui. Pentru că la demolare au considerat că sunt două familii, le-au dat un apartament cu două camere mătușii și lor un apartament cu trei camere, în Crângași.

Vărul meu poate să va spună mai multe. Am înțeles din poveștile lui că, întrucât demolarea s-a făcut pe etape, au trăit destul de prost în ultima perioadă. O perioadă destul de îndelungată. Și nu li s-a permis să ia nimic din casă.

IPC : Au stat în casă până în ultima clipă.

RS: Da, până când s-a putut. S-a tăiat curentul, s-au tăiat utilitățile – și pe urmă s-au mutat. Pentru ei a fost cel mai greu să lase casa.  Am aflat despre demolare de la vărul meu, care lucrase la niște planuri de proiectare și ne spusese de o zona galbenă. “Acolo o să cadă, o să se ducă tot.” El a știut dinainte, noi tot am crezut că nu o să se întâmple. E păcat de cartierul asta. Avea o istorie…cu pompierii, cu luptele din Dealul Spirii…

OS: Arsenalul Armatei, stadionul….

RS: Așa, despre stadion…Nu multă lume știa că sub tribuna întâi era un bac, unde se antrenau canotorii iarna. Făceam forță acolo, că trăgeam la bac iarna. (…) După ce transpiram serios, coboram pe stadion și făceam ture, alergam. Erau concursuri atletice acolo, care au fost o minunăție, concursuri internaționale, cu sportivi fantastici. Am văzut-o pe viu pe Iolanda Balaci. Am fost legată de sport și de stadionul ăla.

OS: A fost un stadion foarte iubit de bucureșteni.

RS: Da și pentru că era mai intim. Nu era o monstrozitate din asta cu mii de etaje. Era un stadion care își servea scopul.

Stadionul Republicii. Foto: Andrei Bîrsan, anii ’80

Articol conex:

Instalatii in spatiul public

Fabrica de Pensule vă invită joi, 17 octombrie 2019, începând cu ora 18:00, la vernisajul expoziției The Museum Affair. Exerciții de grefare a spațiului muzeal clujean, care va avea loc la Muzeul de Istorie a Transilvaniei. Expoziția prezintă o selecție de lucrări noi și recente ale artiștilor Alina Andrei, Răzvan Anton, Maria Balea, Dragoș Bădiță, Radu Cioca, Teodora Cioca, Duo van der Mixt, Oana Fărcaș, Robert Fekete, Cristina Gagiu, Mihaela Hudrea, Mihai Iepure-Górski, Lucian Indrei, Thea Lazăr, Mirela Moscu, Ciprian Mureșan, Musz, Flaviu Rogojan, Cristian Rusu și Șerban Savu, artiști din comunitatea Fabricii de Pensule.

Dumitru Belu – casa din Ecoului 50

Mircea Stroe – casa din Ion Țăranu 5 / Arionoaiei 35

DB – Dumitru Belu
MS – Mircea Stroe
IPC – Ilinca Păun Constantinescu
OS – Oana Suciu

IPC: Vreau să vă mulțumesc că ați venit. Pentru noi înseamnă mult, cu toate că știm că o să ne întristăm cu toții mult.

DB: Dacă nu ați trăit acolo, tristețea este ușor diminuată. Însă, dacă ați trăit acolo… Mie mi se strânge inima de fiecare dată când trec pe acolo, după 35 de ani, pe terenul viran numit de mine, cu durere-n suflet, „maidanul Academiei”. Am stat acolo și cunosc toată strada, casă de casă, număr cu număr, nume cu nume. Și când zic numele unuia – și nu mă laud – îi văd și figura, atât de mult m-a marcat. Am stat până la 44 de ani. La 6 ani după mutarea în Piața Crângași, am plecat în Franța. Nu am mai putut să locuiesc aici, la bloc.

IPC: Domnule Stroe, dvs. unde ați locuit?

MS: Strada Ion Țăranu 5, colț cu Arionoaia 35. Este denumirea ambelor case, pentru că am făcut alipirea terenurilor. Tata a făcut casa pe Ion Țăranu și bunicii aveau casă pe Arionoaiei.

OS: Când au construit bunicii?

MS: Undeva înainte de 1900, atunci când mama-mare s-a căsătorit cu bunicul, tata-mare. Arghira Grigore Panait era numele bunicii. Pe 5 iulie 1890 s-au mutat la adresa din Arionoaia 18.

OS: Acesta este actul dotal.

MS: Da. Ce a primit: “Subsemnații, părinți legitimi constituind dota fiicei Arghira G. Panait ce trece în legitimă căsătorie cu domnul Ilie Stroe Anghel următoarele: trusoul lingerie, obiecte ale casei valorate toate acestea în suma de lei una mie tocmai. Socrul Grigore Panait – comerțant.” Aici scrie că socrul și soacra au fost domiciliați în Arionoaia numărul 18. “Toate cele de mai sus le-am primit și sunt mulțumit în leii noi 2000.” Socrul semnează și el, domiciliat pe Arionoaia 27. Deci locuiau pe stradă. 18 și 27. “Scris și redactat după voința părților.”

Și unul dintre martori, Todescu, domiciliat pe strada Meteorilor 24.

IPC: Dvs., domnule Belu, ați trăit în Ecoului 50 de când v-ați născut, din 1940.

DB: Acum două săptămâni am fost la primăria de sector să iau un extras al actului meu de naștere. Și într-un registru mare, scos din Arhivă, văd iscălitura bunicului meu de acum 80 de ani.

Sunt întrebat :“La ce oră v-ați născut?” Răspund : “Nu știu. Pe la ora 8?” Sunt corectat : “Ora 16”…

Întrebare: Unde v-ați născut? Răspund: La…  Maternitatea Spitalului Brâncovenesc, probabil… Sunt corectat: „Nu, în strada Ecoului, la nr. 50” adică în casa bunicilor materni Petre și Elena Trutescu…

Casa a fost cumpărată în 1914. Străbunica a murit în 1928 și a fost cumpărat locul de veci la Cimitirul Bellu, actualmente Șerban Vodă. Eu m-am născut în 1940. Părinții mei s-au despărțit cam la doi ani de zile după ce m-am născut. Și am rămas singur cu mama, cu bunicii din partea mamei. Mama avea o soră – mama Rodicăi (Scafes) -, care s-a căsătorit și la un moment dat, în 1950, cred, părinții ei au plecat la Arad. Casa respectivă avea 4 camere. Așa că au venit să bage chiriași. Și prima oară a fost un doctor, evreu. Un om foarte stilat, la vreo 40 și ceva. A zis “Domnule, eu înțeleg foarte bine. Să știți că eu cam am unde să stau.” Nu cred că l-am văzut de două ori pe an.

*Casa din Ion Țăranu 5

După ce a plecat doctorul, iar au venit și au zis: “Ați rămas iar patru persoane în casa asta? Mai aducem o familie.” și au adus o familie de ardeleni. El era maior de intendență, cu soția și fata de șase ani. Au stat la noi ani buni. În ‘58 bunicul a murit și atunci am rămas eu, maică-mea și bunică-mea până în ‘64 când m-am căsătorit și a venit soția. În ‘69 a murit bunica. Demolarea așa ne-a prins: eu, soția și mama. Eu am plecat să lucrez consultant la un proiect în Algeria. Am semnat un contract pe patru ani de zile. După primul an, Ceaușescu a zis “Toți copiii cooperanților trebuie să-și facă studiile în țară.” Copilul era la școala americana din Alger. “Cooperanții” erau cei plecați în afară să lucreze pe contract: doctori, profesori, ingineri etc. Ne-au obligat să trimitem copilul în țară. Atunci am decis să închei contractul. Am venit în România după un an de zile. Pe 2 mai, când ne-am întors, era buldozerul la poartă, aștepta să intre. Cei care mă trimiseseră, de la partid, m-au întrebat “Băiete, te întorci?” Bineînțeles că mă întorc! Maică-mea este acolo speriată”. Și atunci au așteptat cu demolarea până când am ajuns. Am apucat să fac o poză de pe ruina casei de la numărul 47. Între timp, maică-mea cu mătușă-mea scoseseră din casă mobila. De la Institut ne trimiseseră un camion să mutăm mobila în apartamentul din Crângași. Și în trei zile nu a mai fost. Am încuiat casa. Am lăsat presărată pe jos toată colecția de Magazin Istoric în dormitorul de la stradă, nu am mai putut să o iau cu mine, deși țineam la ea. Am dat cheia la responsabilul străzii. Și asta a fost tot. Din clipa în care am dat cheile, nu am mai vrut să vin să mai văd. Mă gândeam cu groază că vor demola și Biserica Antim și Școala Primară Poenărescu. Și nu am mai trecut pe acolo. Am înțeles că fundațiile din beton armat ale Bisericii Spirea Nouă, din strada Uranus, care erau de la începutul secolului, au fost dinamitate.

*Arhiva familiilor Belu, Grigorescu/Scafeş şi Boulescu

(…). Când am plecat prima oară, în 1983, era colegul meu de proiectare arhitectul Mihai Enescu care lucra și la Trustul Carpați. Și l-am întrebat “Pot să plec liniștit pe o perioadă de 4 ani de zile?” S-a dus și s-a interesat și mi-a spus: “Da, pleacă, fiindcă se opresc demolările la strada Cazărmii.”

Nu știam de dimensiunea finală (a proiectului). Știam de pildă despre casa tatei de pe Strada Fonteriei, cea care cobora de la Statuia Pompierilor spre Mihai Vodă; tata fusese deja mutat în vederea demolării.

MS: În ‘83 au început propriu-zis.

DB: Am plecat în ‘83,  în martie și am întrebat din nou. “Măi, nu sunt șanse să demoleze.”Am plecat liniștit, ca după un an de zile să mi se spună…

MS: În ‘84 a venit în cartierul nostru.

DB: Exact. În 84 când am ajuns eu, în mai, demolaseră deja acolo.

MS: Tu ai avut o oarecare șansă, că nu ai mai stat în casă. Eu am mai stat încă 5 zile după ce venise ordinul de demolare.

Cred că în mai ‘84 (a venit). Și a trebuit să stau în casă, pentru că nu veniseră să ne preia cheia. Am stat în casă 5 zile, jos, la parter, în camera părinților. Acoperișul fusese luat. Asta era metoda de a te scoate din casă. Veneau cu macaraua și iți scoteau acoperișul. Îți închideau apa, electricitatea, tot, și de frică să nu ni se ia lucrurile – aveam o faianță foarte frumoasă și niște mozaic și soba de teracotă – am stat 5 zile pe un pat pliant și cu toporișca lânga mine.

OS: Câți ani aveați atunci?

MS: 41 de ani. După 5 zile am predat casa, dar am trăit și fără acoperiș deasupra capului. (…)

Aici, în timpul războiului, a căzut o bombă. Norocul nostru că bomba incendiară a căzut într-un butoi cu apă imens. Că adunam apa de ploaie ca sa spălam rufele, să ne spălăm pe cap. Și o chestiune, mai nostimă: în spate era tăierea, așa spuneau bunicii, adică acolo tăiau porcii, alte animale. Pe unul dintre porci îl chema Stalin. Bineînțeles că asta ne-a atras niște reproșuri. Și acolo a fost punctul de incendiere. În 1940, tata a construit casa de la colț, pentru că urma să se căsătorească. Parterul a fost la început prăvălie, cârciumă de cartier. Veneau acolo și luau câte o cinzeacă.

DB: La “Amărâtul Vesel”. Așa i se spunea. Bunicul mergea acolo.

A ținut până după ‘47 când s-a naționalizat. Și atunci a rămas acolo totuși un cârciumar, Adrian. La recensământ ne-au băgat niște militari. La fel cum ți-au băgat și ție – o familie Chitic, cu care am avut mari necazuri.

Ne duceam la școală cu nașul Vasile când era frig și zăpadă multă. El se ducea înainte și făcea cărarea și ne ținea pe frate-miu și pe mine unul după altul. De pe Arionoaia veneam pe Ecoului, ca să scurtăm puțin. Coboram pe Arionoaia, ajungeam pe Antim și apoi o luam pe strada Muzeului și apoi era școala. În fața Bisericii Antim era o platformă betonată pe care ne jucam după ce ieșeam de la școala (Școala Poenărescu sau Școala Nr. 3).

MS: S-a numit Trei Băieți după aceea, dar numai șapte clase. Am o poză în fața intrării principale, în care suntem cei clasa a IV-a, cu profesorul Georgescu și cu directorul Fotache. Iar pe geamul din spatele nostru era o poză cu ajutor pentru copiii coreeni. Pentru ca atunci era un război crunt și nu aveau nimic de mâncare. Sloganul era “Sunt eu Wu Wing al tău cel mic. Mi-e foame și mi-e frig” – ca sa le donăm. Când m-am căsătorit, am stat la etaj și le-am amenajat părinților parterul.

*Arhiva familiilor Belu, Grigorescu/Scafeş şi Boulescu

(…) (Iarna) făceam pe trotuar derdelușul, adică patinam pe acolo. Bineînțeles că vecinii erau oripilați că alunecau pe acolo și atunci veneau și aruncau cu cenușă sau cu sare. Iar când a fost iarna aia grozavă în ‘53, am făcut în casa curții din Arionoaia un maldăr, pentru că bunica n-a putut să iasă din casă. Casele bătrânești erau foarte joase și ușile erau acoperite cu zăpadă.Și noi, eu și cu frate-miu, ne-am aruncat de la etaj și am făcut tunel de ieșire. Toată zăpada aceea din curte am dus-o afară, la poartă, unde am făcut un fel de cazemată. Ne-am urcat sus acolo cu un mic crenel ca să nu ne vadă și aruncam bulgări de zăpadă în capetele oamenilor care se uitau, nu se lămureau și apoi ziceau: “Băi, ăștia sunt ăia ai lui Stroe.”

DB: Știți cum era derdelușul? Toate străzile erau în pantă: Salvatorului, Arionoaiei, Meteorilor, Ecoului, Lăzureanu, Cazărmii… Și plecam de sus, pentru că ăsta a fost un deal de vii. De asta se chema Șoseaua Viilor. Plecam la vale, de multe ori făceam trenul de sănii, cel din față își punea patine și mergeam șnur. Norocul străzii noastre era că nu ducea panta până în Antim, unde circulau mașinile; se stingea ușor. Părinții nu aveau teamă că ieșim la derdeluș. Ne prindea seara, ora 9, 10, pentru că strada era luminată. Era o competiție între străzi. Fiecare susținea că strada lui era cea mai bună pentru derdelușul din cartier.

MS: Pe Minotaurului erau meciuri de fotbal între deal și vale. Că erau Răzvan și Dan Ionescu și Bucal Wendel, care stăteau sus și ei făceau fiecare câte o echipă. (…)

IPC: Dar ce gașcă erați? Câți copii mergeați la săniuș? Ce străzi erau prietene?

MS: Nu era pe străzi. Eram frate-miu și cu mine. Mai jos era Dan Perry. Și Ciufi. Dan Liviu era mai sus și mai mare, deci nu venea. Mai era Radu Ștefan (Arionaia 60) cu care ne adunam la Ciufi, la Mihai Catargiu, pe Arionoaia 48. Aveau o curte superbă cu niște trepte…Și acolo sus ne adunam și învățam pentru intrarea la liceu.

DB: Era și sifonăria din Arionoaiei 44! Se încărcau sifoanele la Katz. Era și tutungeria din colț cu Meteorilor. Mai era una și între Minotaurului și Ecoului. Arhitectul Mircea Ochinciuc a locuit pe strada Ecoului la nr. 6, iar taică-său a avut bodega pe Uranus, colț cu Ecoului. Tutungeria din colțul Meteorului era deținută de un invalid de război.

Cunoșteam bine zona până în Uranus și către parcul Carol, unde mergeam cu copilul în cărucior când era mic. Limita era partea de jos din Uranus. Știam și de la școală încolo. Dar pentru mine Uranusul era cartierul meu. Uranus – Antim. Fiindcă Antim era drumul către Școala Poenărescu, Liceul Eminescu pe care l-am urmat mai târziu.

MS: Cartierul Izvor, care se împarte în jos cu Școala Romanescu a fost prima zona demolată. Partea de jos unde cobora Uranus înainte de Podul Izvor și unde erau o unitate militară și Teatrul Militar. S-a început cu garnizoanele, în partea de jos de la Mihai Vodă.

DB: În sus, urcând până la statuia pompierilor, în partea stângă era Teatrul Armatei și în partea dreaptă era zona de garnizoane și de închisoare politică. Unchiul meu, Garabet Avachian, era profesor la Conservator și i s-a înscenat o chestie politică. Fiindcă el era cel care trebuia sa devină șef de catedră pentru vioară la Conservator. A fost o înscenare politică. Era armean de origine. A fost închis aici în această garnizoană.

DB: Casa de la nr. 50 a fost dărâmată pe 5 mai. Când am intrat pe Ecoului, găsisem casele deja demolate.

MS: Începuseră să demoleze pe diverse ICRAL-uri. Pe partea noastra, a numerelor fără soț, era un ICRAL și pe partea cealaltă, unde stătea Radu, vis-à-vis de mine, alt ICRAL. Din acest motiv, repartiția a fost pe diverse sectoare. (…) Noi am crezut că noi, prietenii, vom putea sta cel puțin în același cartier, dacă nu în același bloc. Am încercat prin Emil, fratele lui Ștefan Radu, unul dintre cei cu care ne adunam în curte la Arionoaia 48, la Mihai Catargiu, să vorbim cu responsabilii cu demolarea ca să ne pună repartiția măcar în aceeași zonă. Am vrut să ne adunăm toții, să ne dea casă împreună. Emil s-a dus și nu știu cu cine a vorbit, cu un om cu o funcție mai deosebită, și i s-a spus: “Dar ce vrei? Să vă reunim găștile? Nu pot să vă ajut cu nimic.” Și ce găști eram? Că făceam niciun fel de subversiune. Și așa ne-am dispersat. Pe mine m-au dat pe Olteniței. (…)

DB: Chiar că ne-au împrăștiat. Cu “bune” intenții.

MS: Pe unul l-au trimis în sectorul 3, pe unul în sectorul 5, pe altul în sectorul 2 ș.a.m.d. Ne-au împrăștiat, deși nu aveam niciun fel de agrement în curtea casei de la 48, doar învățam împreună. Mă rog, mai făceam noi și altele……ne mai pupam cu fetele, acolo pe sub nucul ăla.

DB: Prima generație mixată, ha ha.

MS: Da. Pentru că soțiile noastre: a mea, a fratelui, a lui Radu Ștefan, au fost în același liceu. Deci am fost împreună. Și așa ne petreceam timpul. Noi ne cunoșteam, eu cu soția mea, din clasa a IX-a. La fel și ceilalți. Radu Ștefan cu Adriana tot din clasa a IX-a și fratele meu, Radu, cu Angela de mai devreme chiar. Ei s-au căsătorit când frate-miu era în facultate. Angela nu terminase liceul.

Cartierul a însemnat copilăria noastră, pentru că acolo ne-am petrecut-o, inclusiv soțiile noastre, care erau tot de acolo din zonă. Iar atunci când s-a demolat, parcă s-a rupt ceva din noi. Aceasta a fost senzația. Am mai fost pe acolo în perioada aceasta, când ne-au pus sa ne împrejmuim terenul recuperat, am revăzut și iarăși am avut un sentiment de strângere de inimă. Am revăzut caldarâmul, cred că era pe Meteorilor sau pe Arionoaia. Erau niște pietre de granit, pătrate așa, și există câteva locuri în care acest caldarâm se vede. Chiar pe strada noastră, pe Arionoaia, se mai vad, dacă îți mai aduci aminte de blocul acela de la numărul 29, vis-à-vis de Dan Mutu. Cred ca au fost niște boxe de beton pentru că, acum când m-am dus să împrejmuiesc terenul, am revăzut acele boxe.

Mergeam la stadion pentru că, la un moment dat, împreuna cu frate-miu, am făcut un echipaj de schif (canotaj). Am mers și pe Herăstrău, dar antrenamentul iarna îl făceam acolo, sub gradenele de la stadionul ANEF, la tribuna întâi. Mergeam în Uranus și din Uranus ieșeam, mergeam până aproape de statuia pompierilor și acolo făceam la stânga pe strada Maior Ene. Iar în dreapta era strada aia în panta.(Pelerinilor/ Scăricica). De acolo coboram pe stradă, era o pantă foarte abruptă. Iarna era o plăcere pentru că alunecam. Stăteam la coadă pentru pâine. Era raționalizată în anii ’50… nu numai pâinea. Până și hainele (erau) pe puncte. Ne duceam acolo cu un bonuleț și până acasă înjumătățeam pâinea. “Ce ați făcut, mă? Iar ați mâncat pâinea!”

DB: În cartierul Uranus, pe strada Puțul cu apă rece era Fabrica de Pâine “Otto Gagel” și mai era și Șampania Mott; din strada Maior Ene cobora o stradă foarte abruptă numită Pelerinilor. Fabrica de Pâine “Otto Gagel” era în colț cu Puțul cu Apă Rece.

MS: Mott, care s-a transformat în Zarea, era la ieșirea Pelerinilor în stradă, în curbă. Iar pe Arionoaiei 48, în casa lui Mihai Catargiu (Ciufi), locuiau și cele două mătuși, Didona, profesoara de pian la școala din Giurgiu, și Tanța, Constanța Ionescu, după numele părinților ei. Tatăl lor fusese comandor. Noi aveam în holul casei din Ion Țăranu un tablou mare cu un vapor al liniilor olandeze. Și prima dată când au venit aceste două doamne la noi în casă, la o zi de onomastică, au rămas uimite și au spus: “Uite! Tatăl nostru a fost comandor pe acest vas.” Nu știau ca noi îl aveam. “Holland America Lijn”.

DB: Știți ce mi-a rămas mie de nerecuperat din cartier? Fabrica de Bere Bragadiru. Din când în când, la ora prânzului, suna sirena fabricii, anunțând pauza de masă la muncitori. O aud parcă din când în când cum pornea, fix la ora 12, cum se oprea. A doua amintire de suflet, vara, zborul libelulelor în asfințit, în lungul străzii, către strada Uranus. N-am mai văzut libelule de atunci nicăieri și am fost de multe ori prin țară. Erau așa de mari. Așa în roi, urcau pe strada Ecoului către apus. A treia amintire, țârâitul greierilor noaptea. Eu nu am mai auzit greieri de atunci nicăieri. Și licuricii, când ieșeam în grădina de cinema de pe Calea Rahovei… Erau și trei cinematografe, toate cu grădinile lor. Când ieșeam de la cinematograf, vedeam cum zburau licuricii. Nu era Bucureștiul la fel de luminat cum e acum. Și tot de la Fabrica Bragadiru era mirosul acela de melasa; când scoteau să transporte, venea mirosul în cartier. Acestea sunt lucrurile pe care le-am pierdut pentru totdeauna. Obișnuiam să scot șezlongul în curte. Parcă și văd…în spate erau florile bunicii (leandru, ficus, rodiu). Și puneam șezlongul, vedeam luna cum trece peste terasa imobilului, uneori deschideam geamul la sufragerie unde era pianul și maică-mea cânta la pian. Ne-au rămas doar partiturile, care sunt la o verișoară, Miruna Boulescu, sora Rodichii Scafeș.

Din toate acestea, ne-au rămas doar amintirile unei strânse legături (…) Legătura prin case, prin clase în școală, era foarte puternică. Școala Poenărescu a fost una dintre singurele trei școli care au rămas în picioare. Înființate în 1864, odată cu legea dată pentru restructurarea învățământului primar. Cu ocazia aceasta, s-au înființat școlile Poenărescu, Cuibul cu Barză și Școala de la Maidanul Dulapului de pe Șerban Vodă. Cele trei școli atestate de 150 de ani. Avea un parfum extraordinar cartierul ăsta.

Cred că nicăieri în București nu se vedea Dealul Patriarhiei așa ca de pe Ecoului. Acum, cu noile blocuri construite peste vechiul cartier, se vede doar de pe prelungirea actuala a Căii 13 Septembrie. Cartierul acesta al meu care și acum poartă în mine memoria libelulelor, greierilor, mirosul de la Fabrica Bragadiru, licuricii, avea un parfum deosebit. Îmi aduc aminte de el cu nostalgie, fără să sufăr. Mă bucur că am ținut în mine aceste senzații. Acolo m-am născut. Acolo s-a născut mătușa mea. Acolo s-a născut mama mea. Această casă a fost cumpărată în 1914. Mama s-a născut în 1919, mătușa mea în 1926. Am fost botezați și cununați la aceeași biserică, cea demolată din intersecția străzilor Uranus cu Cazărmii. Sunt amintiri formidabile.

Mi-aș dori să se construiască în jurul Casei Poporului un parc, în care aleile să fie exact aliniamentele fostelor străzi demolate din Cartierul Uranus, cu indicarea numelor fostelor străzi : aleea Ecoului, aleea Minotaurului, aleea Arionoaiei, aleea Lăzureanu . . . . Și dacă tot ziceți de plan și machetă, nu ar fi exclus că din loc în loc, în acest parc, să se pună poze cu fostele case demolate.

Instalatii in spatiul public Dumitru Belu – Ecoului 50 + Mircea Stroe – Ion Țăranu

O casă, un spirit bun

Crenguța Roșu (n. Câmpian), despre blocul din strada Mihai Vodă nr. 55

INTRO

Crenguța și-a petrecut copilăria și adolescența în cartier: a locuit împreună cu familia într-un apartament în blocul de la numărul 55, pe strada Mihai Vodă. Până la începutul anilor 1970, Câmpianii au împărțit apartamentul cu o altă familie, cu doi copii.   În vara anului 1983, în timp ce era studentă în anul al doilea la Politehnică, familia a fost notificată să elibereze locuința în 3 zile. Era în plină sesiune, astfel că tatăl a putut să negocieze amânarea evacuării cu exact două săptămâni, în mod excepțional. Mutarea s-a petrecut într-o singură zi. Apartamentul cu 5 camere a fost primit în chirie de bunicul Crenguței, la revenirea de pe front.

Casa și vecinătatea (reconstituire)

CR: În apartamentul ăsta care avea 5 camere, împărțirea era așa: trei camere separate de un hol, în capătul holului aveai bucătăria – care era comună, o toaletă, separată de baie, care era în partea astalaltă, și încă două camere. Casa avea, practic, 6 apartamente. Intrările principale aveau câte două, câte două, câte două apartamente: nivelul 1 și nivelul 2, respectiv hochparterurile, care aveau, în oglindă, două. La intrarea din spate – pe acolo ieșea toată lumea, uși aveai la toate nivelurile, tot așa, câte două – întâlneai pe toți vecinii. Când mă duceam la colindat, nu mă duceam niciodată pe partea [din față], ci mă duceam pe partea asta, că îi prindeam pe toți vecinii. (…) Intrarea [în casă] era în laterală, aici era un vestibul, aici aveam o mică cămară, întotdeauna plină cu bunătăți făcută de mama, aici se intra într-un hol, aici era o cameră – camera cea mai mare, iar aici era acea cămăruță miculuță. Și așa se delimita primul apartament [NR: în perioada când familiile Câmpian și Nesthemeier împărțeau același apartament]; aici aveam ușă, aici aveam ușă, și aici era hol. Și în holul ăsta aveai ușă, baie, ușă, loc de toaletă, pentru că aveai baia separat. Aici stătea frigiderul… aici era bucătăria, care avea ieșire pe scara cealaltă, aceea comună.

Schița apartamentului (Crenguța Roșu)

Înăuntru era o curticică, destul de îngustă, urmărea amprenta casei, avea zid, acolo se țineau mașinile, acolo ne jucam noi, de acolo ne mai goneau vecinii, era un dud, ne suiam în dud să mâncăm dude.

De sărbători veneau prieteni și casa noastră a fost adesea centru de întâlnire pentru comunitățile de prieteni diverși. Se stătea foarte mult în sufragerie, și holul era super mare, lat și destul de lung. Încăpea masa, din aia care se extindea, din lemn de nuc, 1,80 metri, super masivă și cu scaune. Avea 6 scaune de jur-împrejur, scaune din lemn de nuc, zdravene, făcute de străbunicul. [Masa] încă e acum la mama în cameră; am și zis, orice s-ar întâmpla, aia nu se va da ever din familie.

Super geam la bucătărie! Și acolo, în geamul ăla, construiam cu bunicul case pentru păsărele, le dădeam de mâncare. (…) Era o casă foarte bunuță, foarte bunuță, un spirit bun, așa… Cred că e o energie a casei pe care o simți că e primitoare, că e apropiată… cred că vine dintr-un confort pe de-o parte, adică îți sunt la îndemână lucrurile și simți că e cu tine, acolo.

Îmi mai amintesc ceva foarte tare: cei cu care stăteam noi în comun mâncau pâine intermediară de 3,25 lei. Și mama nu lua niciodată pâine intermediară, mama lua pâine albă de aia de 2,20 sau franzelă București. Am cerut și eu odată o felie de pâine din aia – și mi se părea genială. Pâinea aia intermediară, ceva grozav, era mult mai bună decât aia albă.

La doamna Bobeș, croitoreasa

Tot cartierul mergea (…) la doamna Bobeș. [Casa de la intersecția străzilor Fonteriei și Puțul cu apă rece] era super ciudată. Intrai și era genul de bou-vagon – casa era suuuper lungă: până ajungeai la locul unde era camera doamnei Bobeș, unde de fapt lucra, mergeai muuult, prin spații care nu erau numai ale ei, pentru că mai stătea cu alți oameni în casă. Și la doamna Bobeș intrai pe ușița mică.

Plimbările de sărbători

Deja ne apropiem de partea cu demolarea, care a bântuit cartierul cu 10 ani înainte de a fi demolat, pentru că idei au tot venit, veneau și plecau, ca valurile, ideea că e posibil să ne demoleze. Și ăsta mi se pare că e într-un an în care am luat-o frumos, în toată zona veche a cartierului până sus la Puișor și încă în sus, pe la Arsenal, zona către stadion.

Venim de pe Fonteriei, suntem la colțul casei noastre. E una din plimbările pe care le făceam de sărbători, fie de Crăciun, fie de Paște – în a doua zi, când se pleca la plimbări.

Asta era întotdeauna în a doua zi de sărbătoare ; în prima zi de sărbătoare acasă, masa în familie, lenevit, strâns, nu știu ce, jucat; întotdeauna jucam jocuri, și știu că asta e tradițională din since forever. Jucam poker eu cu băieții; eu cu tata jucam poker, mama gospodărea, făcea lucruri, și eu jucam poker. De la băieții familiei am învățat poker. Sau betlee, ăsta e un joc cu cărți din alea ungurești.

Demolările și atmosfera din cartier

Spre finalul anilor 1970, după cutremur, încep să circule zvonurile privind demolările masive. Se întâmplă, nu se întâmplă. Plutea incertitudinea, veștile erau diverse, iar când casele încep să fie dărâmate, rezidenții trăiesc cu speranța că linia demolărilor se va opri cu ultima casă distrusă. La începutul anilor 1980, bunicul Crenguței nu mai rezistă rumorilor și hotărăște să se mute, într-o garsonieră în Rahova. Imobilul din str. Mihai Vodă nr. 55 este demontat și golit la începutul verii anului 1988 și, nereușind să îl demoleze, este lăsat să cadă, câteva luni mai târziu, sub propria greutate.

CR: Asta era intrarea în casă. Și scara era frumoasă. Era cu feronerie și la fel era și scara interioară, era în melcuț, dar un melcuț mai relaxat, nu din ăla [abrupt], și toată partea de balustradă era cu feronerie din asta, din aceeași culoare neagră și cu niște [ornamente], destul de elegantă, așa. Și cu lemn. Țin minte, când au venit să ne demoleze, primul lucru pe care l-au făcut a fost să scoată lemnul de la balustradă. (…) Scoteau parchetul, scoteau bucățile… noi eram încă în casă și ne mutam.

Vreți să vă spun și legenda familiei despre casa noastră, micuța de ea? După ce au dat cu de toate în ea, cu mașini, cu din aia s-o dărâme și nu s-a dărâmat, au lăsat-o să cadă sub propria greutate, pentru că nu puteau să o dea jos. Tata e singurul care s-a mai dus să îi facă vizite până a căzut, pentru că eu și mama nu ne-am simțit în stare. Și tata s-a dus să îi mai facă vizite și el ne-a spus această legendă.

Mie mi se mai întâmplă să visez detalii din casă. Am avut un vis: pe ușa de la cămara cu bunătăți se crăpase la un moment dat vopseaua. Avea un soi de model; am visat ușa aia o dată sau de două ori. O chestie pe care, dacă mă întrebi altfel, nu mi-aș aminti-o… nu știu ce înseamnă dezrădăcinarea asta, că e o dezrădăcinare. Și nu știu ce înseamnă asta pentru colectivitatea respectivă, nu îmi dau seama.

(…) Lumea suferea cumplit și era toată lumea așa… starea aia a babei care stă în poartă. Nu știu decât de drama unei familii care s-a sinucis, care avea o casă pe [strada] Orăscu, și avea o casă care era absolut splendidă, cu niște coloane din astea brâncovonesco – art nouveau, între ca stil, făcută din bazalt legat cu ciment, deci niște oameni care investiseră everything în casa aia și care s-au sinucis. Era o legendă a locului și, cumva, după un astfel de gest, toată lumea a asumat faptul că e nasol când se produce asta, când se produce o mutare, lumea era pur și simplu devastată de ideea că oamenii ăia și-au luat viața. Dar nu li se părea anormal. Da, nene, sigur! Au investit în casa aia, era viața lor, le-au luat viața. Și ei la fel.

[Să vă povestesc] cum a căzut în glorie casa din str. Mihai Vodă  nr. 56, cea frumoasă, într-un stil d-ăsta neo-românesc absolut splendid, absolut splendidă, deci era un vis! Pur și simplu, era casa frumoasă. Nu era casa mea, dar îmi plăcea grozav. Eram în sesiune și au adus zdrăngănelele s-o dărâme, au început să intre [cu buldozerele] și mi s-a părut atât de groaznic și de imens și nu am știut ce să fac decât că, într-un gest d-ăsta de nebunie, mi-am scos casetofonul afară și am dat drumul la un pasaj din concertul de pian nr. 2 de Rachmaninoff, care e favoritul meu și e iubitul meu și e faza aia cu ta-ra-ra-ra… eh, așa a murit casa aia, că am scos asta, am dat cât am putut de tare – plângeam, de fapt, dar nu un plâns din ăla isteric, pur și simplu îmi curgeau lacrimile. Știi, sunt forme care îți exprimă cumva că fugeai de suferința chestiei, dar ea era, cumva, acolo.

Mutarea. Acasă în noua casă?

Aceeași structura de stat însărcinată cu demolarea era responsabilă și de repartiția unei noi locuințe. Familia Câmpian ar fi trebuit să se mute în cartierul Crângași, însă, din motive ce țineau de sănătatea mamei și a accesului la mijloacele de transport în comun, a putut obține o repartiție în Ghencea, pe Aleea Meseriașilor. În același imobil au regăsit vecini din fostul bloc și din cartier. Fără niciun sprijin logistic din partea statului, mutarea propriu-zisă s-a petrecut într-o singură zi, la începutul verii anului 1988.

 Sunt niște chestii care s-au întâmplat înainte de momentul „trebuie să vă mutați în două săptămâni”. Plutea deasupra capului faptul că ar trebui să ne mutăm. Mai mult de atât, aflasem unde ne mutăm, că tata se luptase să ne mutăm undeva. Problema era când se întâmplă the actual movement. (…) Eu n-am crezut, de fapt n-am întregistrat informația că urmează o demolare și că asta înseamnă o relocare; până când, într-o zi – eram în sesiunea din anul 2 – au venit și ne-au spus „trebuie să vă mutați săptămâna viitoare”. (…) Și tata a negociat cu ei, pentru că eram în mijlocul sesiunii, să ne mutăm cum închei sesiunea.

În 3 zile trebuia să ne mutăm, era ceva absolut imposibil. Și îmi aduc [aminte]… lucrurile erau deja puse în cutii; atunci m-am calificat la calificativul „băiețelul lui tata”, întrucât în ziua respectivă tata a vorbit cu un domn cu un camion, a venit cu camionul, eu cu tata am mutat tot mobilierul din casă, toate cutiile, în camion, am încărcat camionul, am ajuns în strada Aleea Meseriașilor nr. 3, unde ne-am mutat. Pe geam, eu cu tata am mutat mobilierul în casă, nu aveam balcon, atunci a venit camionul, încă se construia în jur. Și de acolo eu cu tata am mutat tot mobilierul și am terminat într-o zi toată mutarea – care era deja împachetată și pregătită de mama: tot ce însemna împachetat, vase, cărți, haine, totul era deja pus în cutii și într-o zi s-a produs chestia asta și am ajuns în casa nouă.

Țin minte foarte tare pustietatea din noua casă, deși era deja plină cu toate piesele. Și aveam așa o nerăbdare încât, a doua zi, ai mei s-au dus la serviciu – a fost într-o duminică [mutarea] – și eu de capul meu am început să trag de mobilier, să îl așez pe poziție prin casă și să încep să pun cărțile. (…) Erau geamurile cu vopsea încă pe ele, o dădeai cu lama jos, pe linoleumul de jos tot așa, pete de vopsea, pe care le dădeam jos cu toluen și cu tot felul de chestii. (…) Mi s-a părut extrem de pustiu și îmi amintesc momentul când mi s-a părut că mai devine casă – mi-a fost extrem de străină la început – când am pus tablourile de pe pereți. Deci când am ajuns să scoatem tablourile, o parte din ele erau făcute de bunicul, (…) și când am început să le văd – că astea trebuia împușcate, trebuia să vină cineva să împuște, nu le puteai bate tu – pusese mama semne pe unde ar trebui și după aia la un moment dat, pac! Deci a durat un timp, o săptămână, poate două săptămâni, timp în care am început să așezăm lucrurile. Și ăla a fost un moment în care am simțit: okei… hai că e mai acasă, cumva.

Interviu realizat la The Ark, București, 16 iulie 2019
Discuție moderată de Iris Șerban și Dorothee Hasnaș
Înregistrare și montaj audio-video: Alexandru Păun
Imagini: Cercetare în cadrul proiectului „Uranus Acum”, Arhiva Crenguța Roșu

Instalatii in spatiul public Crenguța Roșu despre Casa din Mihai Vodă 55

1 noiembrie 2019 – Arad, Sala Filarmonicii de Stat
2 noiembrie – Timișoara, Sala Filarmonicii „Banatul“
3 noiembrie – București, Sala Radio

Un nou ansamblu orchestral, înființat la inițiativa directorilor săi artistici, violonistul Alexandru Tomescu și violistul Ladislau Cristian Andriș, Romanian Chamber Orchestra