Etica, o consolare

Text: Alexandru Cristian Beșliu, Cosmin O. Gălățianu

Ilustrații (1 și 2): Elogiu persistenței: Versailles ar fi putut deveni Paris. Surse: „Plan General de Versailles”, Nicolas de Fer, 1700; ©2017 Cartography Associates

Preambul

Arhitectura curentă pare să sucombe, în numele sustenabilității ca scop etic suprem, în fața a două abordări. Pe pe de-o parte, sedusă de iluzia unui mesianism social și de nostalgia artizanatului prin reciclare, se află „arhitectura participativă”, luarea în posesie a locului, laolaltă, fără arhitect-autor și prin mijloace modeste, o formă de neovernacular efemer pentru care provizoratul devine ideologie. De cealaltă parte a acestui minim intervenționism se află componenta rațională, ușor cuantificabilă și justificabilă a „arhitecturii eco”, autosuficiența energetică, suflul „high-tech” ce poate fi aplicat superficial pentru a face față exigențelor „binelui suprem”.

Este ușor de sesizat cum, în ambele situații menționate anterior, arhitectura, în sensul ei tradițional, ajunge să fie prizonieră și nu devine decât un alt mijloc de a se conforma noului ethos, indiferent în ce fel. În tot acest melanj de miniutopii egalitariste alcătuite ad-hoc și „sisteme inteligente” cu „consum energetic 0”, orice arhitectură devine justificabilă, iar ce nu este „orice arhitectură” devine un capriciu. Mai mult decât atât, netrecută prin acest filtrul moral/etic, orice judecată de valoare asupra arhitecturii poate fi ușor catalogată ca impertinentă, intuiția este coruptă de logica binelui, iar „frumosul” şi „proporția”, alături de orice alt fel de judecată estetică, devin subiecte tabu.

 

SUBTENERE et PERMANENS
Alexandru Cristian Beșliu

În numele capriciului, atât ca „ambiție profesională”, cât și ca procedeu din domeniul picturii (capriccio – pictură sau altă operă de artă care înfățișează o fantezie sau o combinație de caracteristici/trăsături reale și fantastice – Oxford dictionary), o să facem apel acum la „teoria permanenței” artefactelor urbane a lui Aldo Rossi (ROSSI Aldo – The Architecture of the City, The MIT Press, 1982) care se referă la capacitatea arhitecturii de a mijloci devenirea unui loc și permanentizarea lui ca „locus solus” al orașului, ca teatru al anumitor evenimente trecute/prezente/viitoare din oraș. Pare totuși să nu fie vorba despre sustenabilitate în formele general acceptate de breaslă și poate că, dintr-un exces de fidelitate pentru zeitgeist-ul secolului XXI, unii găsesc mai confortabile și mai puțin pasibile de anacronism sintagmele „spații flexibile” sau „refuncționalizare/reconversie”. Însă niciunul dintre acestea nu surprinde complexitatea „permanențelor” despre care vorbește Rossi, a componentelor ce țin de caracterul unui loc și întipărirea lui în memoria colectivă indiferent de context social/politic/economic, prin arhitectură.

Deși studiul lui Rossi despre „permanențe” gravitează, în principal, în jurul noțiunilor de „monument” și „oraș”, acesta dezvăluie lucruri mult mai importante despre capacitatea arhitecturii de a deveni permanentă, chiar în afara discursului despre monumentalitate, patrimoniu și conservare și în afara limitelor orașului; pare banal și de la sine înțeles, însă trebuie menționat că studiul permanențelor are de-a face cu timpul, nu în sensul lui cronologic, ca istorie, ci în sensul lui psihologic, ca memorie.

Așadar, dacă permitem un scurt episod comparativ „pseudo-etimologic” doar pentru a sublinia această pledoarie, putem spune că „teoria permanenței” vorbește despre artefacte, obiecte ale memoriei colective, care au capacitatea de a genera și regenera locuri „pentru a rămâne” (per manere); indiferent de context; aceste artefacte au vocația de a se eterniza ca teatru al evenimentelor trecute/prezente/viitoare, fără a avea nevoie de mecanisme auxiliare care să le justifice, să le ajute, „să le țină de dedesubt” (sub tenere).

Poate că, făcând din nou apel la lucrurile enunțate de Rossi („funcțiunea, de una singură, este insuficientă pentru a explica aşadar continuitatea anumitor artefacte… aceasta poate să justifice cu greu fenomenul de supraviețuire…”), ajungem la concluzia că sustenabilitatea arhitecturii (prin ea însăși) rezidă tocmai în capacitatea acesteia de a se constitui ca teatru al experiențelor cotidiene, indiferent de natura lor într-un anumit moment al istoriei; este de înțeles astfel cum de un exemplu de arhitectură eminamente laică a Imperiului Roman (bazilica) a devenit arhetipul spațiului de cult al civilizației occidentale, cum arenele/amfiteatrele au putut deveni ansambluri de locuințe, cum primele fabrici și-au găsit loc în importante spații, deja consacrate, ale orașelor sau cum, mai recent, fabricile, rămase martore ale erei industriale, și-au căutat sau încă își caută o nouă identitate.

Menționam anterior, nu întâmplător, capriciul ca procedeu artistic; mergem un pas mai departe și utilizăm capriciul ca unealtă. Luăm ca precedent palatul lui Dioclețian din Spalatum lat, care, într-un mod contrar dezvoltării voluntare a castrelor romane în așezări, a devenit, după prăbușirea Imperiului, orașul croat medieval Split, precum și metafora reciprocă a lui Alberti despre oraș și casă ca axiomă, în ciuda naivității ei („Orașul este ca o casă mai mare, iar casa este, la rândul ei, un oraș mai mic.”). Devine seducător să ne imaginăm felul în care grădinile palatului Versailles ar fi putut deveni un cartier al Parisului Haussmanian sau cum Villa Hadriana ar fi putut constitui nucleul generator al unei „noi Rome”. Niciuna dintre aceste fantezii nu este conformă noii „agende verzi”, cu atât mai puțin normelor de protejare a patrimoniului, cu toate acestea, ambele vorbesc foarte clar despre o capacitate intrinsecă a arhitecturii de a genera şi permanentiza locuri care transcend granițele obiectului de arhitectură și devine autosuficientă, fără să-și stabilească asta ca scop suprem.

 

*Palatul Împăratului Dioclețian din Spalatum (reconstruirea planului). Sursă: „Spalato, le Palais de Dioclétien”, E. Hébrard and J. Zeiller, Paris, 1912

*Split, Croatia – planul orașului medieval. Sursă: „Spalato, le Palais de Dioclétien”, E. Hébrard and J. Zeiller, Paris, 1912

Chiar dacă ar fi să abandonăm pentru o clipă tot acest delir cu aer vag conservator făcut din refugiul confortabil al teoriei arhitecturii și să tranșăm lucrurile într-un mod mult mai pragmatic, ne-am da seama că, oricât ar părea de reductiv, un obiect de arhitectură care reușește să persiste de-a lungul secolelor, indiferent de exigențe funcționale și/sau contextuale, se dovedește a fi mult mai „environmentally friendly”, „self-sufficient” și „cost efficient” (în ciuda materialelor sau tehnicilor de construcție) decât orice intervenție curentă ce se revendică drept salvatoare a planetei în baza unor stufoase „studii de fezabilitate” sau a unor „tehnologii/materiale inteligente”.

Hiperjustificarea sentimentului de dubiu cu privire la amploarea „fenomenului eco” în arhitectură nu este, în ciuda aparenței, o pledoarie în favoarea preocupării exclusive a arhitecturii strict cu tot ceea ce s-a construit până în momentul de față, și nici o invitație la imaginarea de false scenografii seculare înaintea oricărui gest arhitectural ex novo, ci un exercițiu alternativ, un semn de întrebare cu privire la încorsetarea arhitecturii în numele unui subtenere fundamentat în afara practicii arhitecturale și la desconsiderarea acesteia ca fiind a priori posesoare a vocației pentru permanens.

 

Păpușa cu cheie
Cosmin O. Gălățianu

În sensul capitonării etice amintite în preambul, putem spune că practica recentă scoate la iveală un nou tip de proiect și un nou tip de arhitect. Acest Superarhitect (cum îmi place să-i spun) are un profil asigurator și lucrează sub mottouri de tip Stan Lee (With great power comes great responsability), unde a proiecta (great power) atrage după sine obligația de a preconiza un set de inevitabile consecințe și de a le ameliora dacă nu anihila posibilele efecte dăunătoare (great responsability).

Această preîntâmpinare, fie ea și sub forma unei prudențe sau griji față de resurse și, în definitiv, față de om, reprezintă într-adevăr o virtute a proiectării dacă nu chiar proiectarea însăși, ca anticipare, ca privire înainte. În sensul acesta sustenabilitatea nu e de azi, de ieri, iar salvgardarea a fost dintotdeauna parte a procesului de creație, fie că ne referim la rezervoarele de apă de la Angkor Wat, fie că ne referim la Kuehnis Haus a lui Peter Märkli, unde etajul neîncălzit era asigurat termic de căldura degajată din parter prin micile goluri ale planșeului, de parcă ar fi fost suprapus unui mare radiator locuit.

Totuși, multe dintre proiectele atât de vehiculate astăzi care se asociază cu sustenabilitatea sau cu arhitectura eco riscă denaturarea și cad în capcana falsificării termenilor, profitând de mediatizare și înlocuind, aparent cu mare succes, macheta cu randările „verzi” și planurile sau secțiunile cu diagramele de tip circuitul apei în natură. Totodată, clădirile sunt, mai nou, încadrate în șabloane ale eficienței, notate și cotate în consecință, toate aceste lucruri făcând arhitectura hiperexplicită și împingând-o, în mod fatal, spre redundanță. Această suită de cedări și renunțări asigurate (vai!) de legea avantajului unui viitor mai bun, dictată de arbitri incerți pentru mine, nu facilitează, ci, paradoxal, conferă un caracter mai cu seamă reductiv arhitecturii.

Bunăoară, când lucra pentru Biblioteca Sainte-Geneviève, Henri Labrouste și-ar fi dorit și o grădină care să o preceadă. Ar fi fost, așadar, casă cu grădină, artificial cu natural și o secvență în plus până la raftul cu cărți. Cum spațiu suficient pentru ambele nu era, astăzi avem doar casa, una dintre cele mai importante de altfel. Clădirea consumă locul prin umplere aproape până la refuz, astfel încât ceea ce se numește în mod consacrat „aparat de intrare” se întâmplă în grosimea zidului. Trei trepte, o ușă minimă în economia maximei fațade și ești înăuntru după probabil una dintre cele mai modeste și mai „cu cârlig” căi de acces. Spun acestea, pentru că vreau să atrag atenția asupra unui tip de renunțare complet opus celei menționate mai sus. Labrouste nu a făcut în acest caz nici o concesie în favoarea pământului, a vegetalului, nici o retragere sau reverență în fața naturii, ci, constrâns de loc, dar (și îmi place să cred) mai ales de proiect, abandonează tocmai grădina, închipuită drept pandant al bibliotecii, pe care o postează ca frescă pe pereții salonului de intrare. *Biblioteca Sainte-Geneviève din Paris. Secțiune și plan. Sursă: „Handbuch der Architektur”, Josef Durm, Eduard Schmitt and Heinrich Wagner, Stuttgart, 1905

Această redobândire a ei ca footnote 2D color nu spune povestea unui neajuns, ci, mai degrabă, a unei resurse inepuizabile, proiectul nealterat care se instalează într-un prezent continuu și se va regenera mereu din sine; impropriu spus regenerare doar pentru că aceasta pare să se fi consacrat drept unul dintre refrenele cunoscute ale sustenabilității însă, în cazul Bibliotecii Sainte-Geneviève, nu putem vorbi despre segmente care se rotesc ciclic și nimic nu „se ia de la capăt”.

De fapt, a gândi în perspectiva regenerării pare a fi un instrument bolnăvicios pentru că lucrează cu sentimentul că ceea ce proiectezi este din capul locului epuizabil, deci anticipat deja ca nemaifiind. Cu alte cuvinte, anumite părți sunt cu bună știință a priori confecționate spre a fi schimbate sau remaniate, lucru care împiedică învederarea unui întreg.

În acest sens, afirmația „It’s just more total” a lui Valerio Olgiati revendică, paradoxal, betonul, material căruia îi este profund loial, ca fiind o resursă sustenabilă în mod fundamental, sprijinindu-se pe durabilitatea și avantajul acestuia de a putea fi turnat în orice formă, lucru care îl face un garant al întregului, al singularității.

Așadar, vizavi de înțelegerea îndoielnică a sustenabilității ca regenerare, propunem o analogie: dacă superarhitectul ar fi păpușar, preocuparea lui principală ar fi să pună cheie operelor pentru ca, prin răsuciri recurente, acestea să se poată recompune din sine la nesfârșit. Acest corp străin riscă însă malformația, lezând structura fundamentală a obiectului și divizând întregul în două părți interdependente, dar fundamental diferite: păpușa cu cheie.

*

Ochiul critic aruncat asupra sustenabilității, odată dintr-o perspectivă ușor teoretică/istoristă, iar apoi dintr-un punct de vedere mai bine ancorat în practica recentă, nu își propune să desființeze ceea ce se revendică astăzi drept arhitectură sustenabilă și să caute soluții alternative bine fundamentate și universal valabile, ci, mai degrabă, să ridice un semn de întrebare vizavi de ușurința cu care o astfel de etichetă, aplicată mai mult sau mai puțin superficial, devine un apendice justificator al proiectului.

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:
BIBLIOTECA
DE PROIECTE
Sari la conținut