Willy Prager la Iridescent: „Când ne oprim din transformare, murim”

Lumea se transformă mereu, și noi odată cu ea, căutând și provocând alternative mai bune, ale noastre și ale ei – despre asta vorbește, între altele, a treia ediție Iridescent, festivalul internațional de dans și alte reconfigurări ale sensibilului.

Text: Mihai Ivașcu
Foto: Teodora Simova

Inițiat de Centrul Național al Dansului București – care anul acesta celebrează 20 de ani de existență –, festivalul propune spectacole naționale și internaționale ale căror creatori știu să „potrivească” surpriza și echivocul, manifestul și întrebările deschise, conținerea și extaltarea. Între ei, coregraful și dansatorul Willy Prager, cu care am stat de vorbă înainte de sosirea lui la București.

Mihai Ivașcu: Willy, noi am discutat și anul trecut, când ai fost în Iridescent cu două spectacole în care și jucai, alături de Iva Sveshatorva: Made for Happiness și Shamebox. Anul ăsta de festival, pe 12 noiembrie, bucureștenii vor putea vedea Transformability: Forever [partly musical], un spectacol conceput și coregrafiat de tine în 2012 și interpretat, în versiunea prezentă, de Eva-Maria Danciu, Mariana Gavriciuc, Nelly Georgieva, Sergiu Diță, Alexander Gochev.

Mare parte din cei din urmă sunt absolvenții Academiei de Dans și Performance, program de formare a tinerilor dansatori români și bulgari desfășurat anul trecut la Centrul Național al Dansului București, în parteneriat – între altele – cu Brain Store Project, platformă artistică fondată de tine. Transformability e, deci, unul din rezultatele spectaculare ale demersului de pregătire cu profi & artiști internaționali de care ei, tinerii performeri, au avut parte. În rama acestui context, vreau să ating cu tine două subiecte distincte.

Reactualizând spectacolul, cum simți că a avansat sau că s-a modificat acest fenomen global al spectacularizării societății și, mai cu seamă, cum s-a modulat raportarea ta față de el, între timp? Altfel: cu ce insight-uri asupra „vieții cotidiene ca spectacol” au venit cei 5 interpreți? Mă gândesc că ai putut observa – cum să formulez? – o altă/nouă „încărcătură” a acestui fenomen în corporalitatea lor.

Willy Prager: Să știi că nu sunt de stânga – deși sunt artist și activist cultural. Ce afirmație schizofrenă, nu? Însă da, cu siguranță nu mă fericește capitalismul ăsta global care contaminează tot, chiar și domeniul artelor. Transformability: Forever nu caută să facă propagandă politică, ci doar să ridice întrebări, să pună problemele „conținute” în acest zâmbet insistent al unui corp grotesc…

Să lucrez cu cei 5 interpreți a presupus o totală nouă compoziție; atât că am păstrat 3 elemente din lucrarea inițială: săriturile, zâmbetul continuu și un joc „frontal”, o teatralitate explicită, care se potriveau, de altfel, corporalităților celor 5. Oricum, capitalismul performativ (în care trăim) e ceva ce se reformulează și reinventează constant, drept pentru care asta a fost și metoda mea de lucru… în această reactualizare totală a unui spectacol mai vechi.

M.I.: Observ un fir roșu în mai multe din spectacolele tale: ai un instrumentar expresiv vesel, ironic – îți plac micile butaforii comice (peruci, sticle de șampanie), performerii au ceva clovnesc, inserțiile de text sunt hilare etc. Made for Happines și Shamebox nu făceau excepție. Și da, spectatorii vor râde văzând și Transformability… – eu, urmărind filmarea spectacolului, am făcut-o din plin! Willy, ce e „înainte” de râs și ce e „după” râs?

W.P.: În loc de „ironie”, prefer termenul de „grotesc”. Grotescul, care transformă ironia în imposibilitate, în înșelătorie, în „stoarcerea” umorului până la apariția dramaticului. În și cu această re-creere, ca autor al ei, sunt fericit – pentru că, cum ziceai, am jucat în versiunea inițială a spectacolului și pot să-ți spun că, teoretic și practic… înainte de râs a fost durerea și după râs vine DUREREA.

Durerea e rezultatul; râsul e sub-rezultatul.

M.I.: Sunt două momente în acest spectacol care m-au trimis, indirect, la teoriile psihanalitice ale lui Lacan. La început, când Mariana Gavriciuc stă pe scaun și așteaptă… și așteaptă. Și pentru că nimic nu se întâmplă, decide ea să facă „ceva” – dar acel „ceva” pe care îl face e mai curând o formă zglobie de „nimic”. Și altul, când Eva Danciu apucă o pânză neagră și se ascunde în spatele ei: momentul e construit în așa fel încât crește suspansul, așteptăm să ne facă o surpriză, să dea curând pânza la o parte și să ne arate „ceva”. Ce se întâmplă de fapt e că, din nou, nu e nimic în spatele voalului, iar ea simulează un leșin – ca spunându-ne parcă că, în lipsă de altceva, măcar puțină dramă poate totuși să ne ofere. Te joci mult și seducător pe această dimensiune psiho-culturală de metabolizare a „nimicului”.

W.P.: Da, îmi place mult să lucrez cu momentul expectativei. Să creezi o așteptare și să nu te temi de dezamăgirea că ce aștepți nu s-a întâmplat, că a eșuat. Mereu mi s-a părut că dezamăgirea, rușinea și eșecul sunt toate foarte performative. Ca privitor, îmi place să văd spectacole cu performeri puternici care-și asumă riscuri, pe care-i putem vedea dezbrăcați în „profesionalismul” lor, adică care se lasă văzuți până la capăt. Scena cu Eva Danciu jucându-se cu o pânză neagră pe muzica atât de expresivă și de antrenantă pe care a compus-o Tian Rotteveel e exact genul ăla de moment în care așteptăm „descărcarea puștii” – și nu se întâmplă.

M.I.: Lucrezi adesea cu Iva Sveshtarova, lucrezi în echipe (mă gândesc la echipele cu care organizezi festivalul de dans Antistatic sau Nomad Dance Academy), dar ai și proiecte individuale. În Transformability… grupul de performeri e compact (se mișcă mult la unison, se completează în gesturi și mențin aceeași privire obsesiv-optimistă), până la punctul în care, deși în mod insistent prezentați ca diferiți unul față de ceilalți, par versiuni ușor adaptate ale aceluiași om sau brațe ale unui organism colectiv. Poți să-mi menționezi, te rog, un episod din cariera ta (sau nu numai) în care ai decis (sau ți s-a demonstrat) că e mai bine singur? E singurătatea azi și un mecanism de protecție în fața uniformizării, ce zici?

W.P.: Singurătatea e ceva de care mi-a fost mereu frică, mă terifia, mă speria – în toate felurile. După ce am pierdut-o pe mama acum 4 ani, singurătatea a devenit un mod de viață. (Stai liniștit, n-am să continui mai dramatic de-atât! – n.r. râde). Treptat a-nceput să mă bucure să fiu singur, să gândesc în singurătate, să plâng și să râd singur, să iau decizii singur, să mă culc și să mă trezesc singur, să beau singur, să cheltui bani singur… singurul lucru pe care nu pot să-l învăț e să fac artă de unul singur sau pentru mine. Iubesc să intru în legătură cu alți artiști, iubesc să fiu partener cu publicul, cu instituțiile…

M.I.: Fără să dai sau să dau prea multe spoilere, în acest spectacol se… sare mult. E atât de simplă și de magnetică această mișcare care, prin repetiție, îți dă impresia nesfârșirii, dar și a egalizării între lucruri. Performerii execută acțiunile scenice sărind și zâmbind. E ca și cum ni se face cu ochiul, spunându-ni-se: „vedeți, totul merge ceas, nu există rău, neprevăzut, accidente – iar dacă ceva rău se întâmplă, fiți liniștiți, e doar de dragul plot-ului”. Te-ai surprins vreodată făcând lucruri (în afara scenei) din nevoia de a spectaculariza viața? Adică nu din rațiuni logice, utilitariste, ci din considerente… estetice, dramatice. Povestește-ne. În altă ordine de idei (sau aceeași, poate), care erau jocurile tale preferate în copilărie și pe unde se mai „văd” ele în Willy matur?

W.P.: Hmmm… Când eram mic nu prea aveam timp să mă joc, aveam de mers la școală, la înot, să învăț germana și să cânt la vioară (n.r. surâde). Da, adoram să inventez povești sau să adaug încă puțină dramă întâmplărilor adevărate atunci când le povesteam sau să fac pe clovnul. Țin minte când mi-am petrecut vacanța de vară la Marea Neagră cu bunicii că îmi făcusem linii telefonice imaginare și puteam să sun pe oricine voiam. Chiar și azi mai fac asta uneori (n.r. surâde). Apropo, îmi plăcea la nebunie să mă duc la casting-uri pentru emisiuni TV, filme, spectacole…, așa am ajuns la cursurile de teatru experimental 4xS din Sofia. Îmi plăcea chestia asta de a prezenta lucruri unui „juriu” și de a aștepta evaluarea lui. Așa, tot mergând la casting-uri și probe, am intrat în contact și cu noile semnificații a unor propoziții simple precum „Tu poți să te ridici”, „Tu stai jos”, „Tu poți să pleci” etc. (n.r. râde). Pe de altă parte, m-au interesat și jocurile de grup, când trebuia să-ți faci o echipă, de fapt o „lume” care concura cu o alta. Și continui jocul ăsta azi cu Dansul Contemporan! Artistul român Eduard Gabia a zis acum mulți ani ceva ce mi-a plăcut: „Partidul meu politic e dansul contemporan”. Cam așa și eu.

M.I.: Să ne imaginăm că trebuie să dai acest spectacol într-un context privat. Ai voie să chemi în sală 5 oameni – 5 oameni la care, în mod normal, nu ai avea acces. Poti fi persoane cu nume și prenume sau persoane reprezentând entități (ca CEO-ul unei corporații anume). Treaba e că vrei să faci 5 oameni cu putere de influență macro să râdă și să se gândească la ce au văzut în Transformability… Cine-s ei?

W.P.: Marina Abramović, Mark Zuckerberg, Kim Jong-un, Madonna, Boyan Manchev.

M.I.: Transformability: Forever [partly musical]. Dacă citim titlul dezlegat, în două unități separate, deducem un contrast simpatic (și spectacolul e plin de contraste, multe discrete, implicite): pui în conjuncție „transformarea”, care denotă curgere, continuitate, și acest „pentru totdeauna”, care pe mine unul mă duce la „împământenire”, la chestiuni fixe. De câte ori și cum te-ai transformat până la vârsta asta, Willy, ca artist?

W.P.: De nenumărate noi. Să reformulez fapte „date” sau artefacte și în felul ăsta să creez lucruri noi, ale mele, e principala mea metodă artistică și stilul meu de viață. Reformulările constante duc la transformări de viață. Așa rămânem mereu în proces, adică păstrăm deschisă posibilitatea unei vieți interesante, provocatoare, pline de surprize. Când ne oprim din transformare, murim.

M.I.: Corpul e primul și poate cel mai adânc, labirintic purtător al identității noastre, și deci al felului în care alegem să o exhibăm. Iar identitatea e și ea cumul de predeterminări, de mediu. Dăm „în afară” interiorul nostru, dar interiorul nostru, în orice moment am alege să-l manifestăm alterității, are deja înscrisă și asimilată o cantitate de exterioritate. Dintre artiști, performerii/dansatorii lucrează cel mai mult cu corpul, și îndeosebi cu funcția asta exhibativă a corpului. Ce ai sesizat că primește cel mai ușor corpul unui artist din „afară”, din societate? Dar cel mai greu?

W.P.: Cele mai grele și cele mai ușoare lucruri de primit din „afară” sunt aceleași: discuții, admirații și critică – adică să fii văzut, pe scurt.

Corpul îmbătrânește – tocmai când devine, să zicem, „perfect”, imediat după apare și schimbarea, transformarea, și corpul începe să dea „mai departe” sau „în afară” nu numai experiența și informațiile pe care le-a stocat, ci și „aura” îmbătrânirii. E sexy să vezi corpuri tinere pe scenă, dar cât e de poetic să privești corpuri mature, corpuri care se dezintegrează văzând cu ochii.

M.I.: Personajele spectacolului: Maria, câinele, Alice, Jesus, Tony. Fă-le un mic cadou cititorilor acestui interviu și spune-ne, despre fiecare, 2-3 vorbe în plus față de lucrurile pe care o să le aflăm despre ei pe 12 noiembrie, în sala de spectacol.

W.P.: Maria – femeie androgin, diva spectacolului, foarte anorganică (artificială), vrea să fie om, vrea să rămână însărcinată. N-a vorbit cu nimeni despre asta, așa că încearcă să se comporte normal. E mereu expansivă, cu un zâmbet larg pe față.

Câinele – un mic exemplar din rasa Collie-cu-păr-lung, sexual, articulează verbal greu. Suflă sclipici din palma deschisă a naturii umane ca să se salveze de capitalism.

Alice – mișcătoare și gânditoare, uneori vorbăreață. Îi place mâncarea vegană, dar când o mănâncă începe să dispară. Pasionată de dans, dar îi e jenă să poarte peruci, costume și machiaj.

Jesus – păpușă queer, încercând să aibă un corp perfect, face acțiuni într-o manieră mecanică și productivă. E o jucătoare, îi place să se ia la joacă cu viața și moartea.

Tony – libido accentuat, și el articulează verbal greu, îi place să asculte ordine, dar nu și să le execute. Independent, precis, arogant. Poate (va) deveni altcineva într-o zi.

M.I.: Îmi spuneai în dialogul nostru trecut că, referindu-te la niște spectacole lucrate alături de Iva, un profesor ți-a descris o dată munca ca „un grotesc în straturi, cu o notă de cabaret”. Cum ți-ai descrie tu… nu munca, dar pauzele, momentele de respiro? Fiindcă Transformability punctează, pe undeva, și lipsa tot mai frustrantă a timpului necolonizat de consumerism.

W.P.: Iubesc marea. S-o privesc și să intru-n ea. O „consum”. Îmi „consum” și prietenii, dar îmi place să-mi facă și ei la fel, să mă mănânce, să mă înghită. Cred că viața e o masă delicioasă pe care o poți mânca doar dacă ești de acord să devii tu însuți mâncarea altcuiva.

M.I.: Am propus acest interviu ca o continuare a discuției de data trecută, așa că hai ca ultima întrebare să fie aceeași. Ziceai în Iridescent 2023 că în seara spectacolului Made for Happiness, înainte de a urca pe scenă, îți va veni în minte piesa lui Armstrong – What a Wonderful World. La ce cântec te vei gândi anul acesta, pe 12 noiembrie 2024, ora 19:25, cu cinci minute înainte ca artiștii să înceapă… „să (se) transforme pentru totdeauna”?

W.P.: Aram Ilyich Khachaturian: Sabre Dance.

M.I.: Mulțumesc, Willy. Ne vedem pe 12 noiembrie, în Iridescent.

Program:

Interviu