Portret al arhitecților la tinerețe. Maria și Ștefan Cocioabă: cartierul Hipodrom din Brăila (1965-1969)

Text: Cristian Bădescu, Vlad Dumitrescu
Foto: Vlad Dumitrescu, Marius Vasile, Cristian Bădescu, arhiva fam. Cocioabă

Tinerețea orașului nostru¹

Uite am găsit poza cu Fane Cocioabă și cu bunică-tu. O fi din facultate, sau după, de la institut, nu mai știu. În poza pe care mi-o arăta bunica mea erau, alături de alți tineri arhitecți, Sterea Bădescu, bunicul meu, și Ștefan Cocioabă, colegul său de generație. Căutarea pozei era prilejuită de începutul cercetărilor despre cartierul Hipodrom din Brăila.

*O parte din echipa D.S.A.P.C. Galați a anilor 60′. De la stânga la dreapta: Ștefan Cocioabă, necunoscut, Vlad Petri, Stere Bădescu, necunoscut. sursa foto: arhivă personală

De la bun început tot proiectul a fost unul puternic autobiografic, Hipodromul, verde și întortocheat, fiind locul în care mi-am petrecut mare parte din copilărie. Mai mult, deși imaginea bunicului meu aplecat peste planșetă a fost cea care m-a determinat să aleg arhitectura ca profesie, curiozitatea nu mă împinsese niciodată suficient de departe pentru a descoperi ce a însemnat de fapt această meserie pentru el și pentru generația sa.

*Ștefan Cocioabă – Macheta Cartierului Hipodrom, imagine din arhiva familiei Cocioabă

Reconstituirea istoriei cartierului Hipodrom, a poveștii celor care l-au proiectat, Ștefan și Maria Cocioabă dezvăluie și fragmente din istoria practicii arhitecturii în România anilor ’60.

Soții Cocioabă au absolvit Institutul „Ion Mincu” în 1960 și au fost repartizați imediat la D.S.A.P.C.² Galați. La începutul carierei au fost autorii unei serii de proiecte ale institutului, printre care un ansamblu de locuințe în Focșani și Cazinoul Brateș din Galați. Portretul lui Ștefan Cocioabă este conturat de către cunoscuții săi ca un personaj foarte creativ și charismatic cu o importantă afinitate pentru sfera artistică. De aceea îl găsim creditat nu doar pentru obiecte de arhitectură, ci și pentru fântânile din cadrul unui ansamblu de blocuri de pe strada Galați din Brăila, construite în 1964. Alături de arhitectură, a avut o profundă pasiune pentru caricatură, desenele sale fiind publicate în revistele vremii precum Flacăra, România Liberă, Contemporanul şi Urzica.

*Caricatură a lui Ștefan Cocioabă din revista „Urzica”

Fotografiile cu șantierul Hipodromului găsite de Suzana Cocioabă, fiica acestora, ilustrează un personaj cald, pasionat și puternic atașat de munca sa: prezent pe șantier, ambițios și entuziasmat pentru ce urma să se construiască.

*Ștefan Cocioabă pe șantier, imagine din colecția familiei Cocioabă

„Era convins că arta, indiferent de forma în care se manifestă, nu trebuie să demoleze ființa, ci să zidească în lăuntrul ei ca într-un templu frumos și inimitabil”. Descrierea ușor romanțată făcută la moartea sa de către scriitorul Nicolae Grigore Mărășanu în revista Urzica construiește un portret al lui Ștefan Cociobă ce e confirmat de majoritatea cunoscuților săi. Coautor al celor mai multe dintre proiectele semnate de Ștefan Cocioabă este Maria, soția sa, pe spatele imaginilor din arhiva personală a familiei apărând inevitabil mereu sintagma autorii: Maria și Șt. Cocioabă.

*arhiva familiei Cocioabă

Prima lucrare de referință a cuplului Cocioabă este restaurantul „Pescarul”, tot în Galați. Proiectat de la bun început drept un accent pe faleza Dunării, acesta se desprinde de puritatea modernismului funcționalist prezent în primele lucrări ale lor, având mai degrabă o arhitectură cu beton-armat expresiv, texturi și materiale diverse.

*Restaurant „Pescarul”, Galați

Planul este lipsit de constrângerile secțiunilor tip impuse în alte situații precum arhitectura rezidențială. Sunt folosite exclusiv linii curbe, alegere justificată cel puțin formal de autor în Revista Arhitectura prin cerințele programului. După finalizarea construcției, proiectul a primit și recunoaștere la nivel național prin premiul acordat de către Uniunea Arhitecților în 1965. Tot pe atunci începe și proiectarea cartierului Hipodrom și revenirea celor doi în orașul natal, Brăila.

*Cartierul Hipodrom – Imagine generală, colectia familiei Cocioabă

În numai câțiva ani aici s-a ridicat un mic orășel

Cartierul Hipodrom a fost primul cartier de mari dimensiuni al Brăilei din perioada socialistă. Până în acel moment construcția de noi clădiri se concentrase punctual în zone reprezentative ale țesutului vechi. Conform presei locale, acesta trebuia să găzduiască la finalul lucrărilor o șeptime din populația totală a orașului din acel moment³. Dincolo de cifre, imaginea cartierului – fie în construcție, fie cu blocurile reprezentative terminate – era publicată constant în paginile ziarului local Înainte.

*Imagine din șantier, sursa ziarul „Înainte” august 1966

În perioada 1965–1970 am găsit 70 de imagini, articole sau mențiuni asupra stadiului cartierului, de multe ori amplasate aproape advertorial, fără legătură cu restul conținutului din numărul respectiv.

*privind către Școala Mihai Eminescu. Sursă imagine: Ziarul „Înainte”, august 1968

Contextul în care și-au început cariera tinerii arhitecți ai anilor ’60 era unul de deschidere socială și schimbare de direcție față de deceniul precedent. Realismul socialist era deja consumat și arhitecții începuseră să recupereze principiile modernismului. Toate acestea se suprapuneau peste marele avânt al construcțiilor din perioadă – țara devenise un mare șantier. Deși proiectul a trecut printr-o serie de reproiectări și îndesiri, regăsim intențiile sale urbanistice inițiale în imaginile cu macheta și planul publicate în Revista Arhitectura⁴. Terenul aproape liber al fostului Hipodrom pe care a început construcția a permis un proiect ce urmărește îndeaproape principiile urbanismului liber, cu largi spații verzi, compoziție a volumelor în plan și o prezență foarte redusă a traseelor auto.

Deși majoritatea ansamblurilor de locuințe construite în perioada comunistă ilustrează astăzi imaginea unor cartiere ale clasei muncitoare, cu suprafețe minimale și o economie a resurselor, Hipodromul pare să se numere printre puținele cartiere ce s-a adresat unei anumite forme de „clasă de mijloc” a perioadei, primind astfel o mai mare atenție și alocare de resurse. Absolvenți și absolvente de inginerie și medicină, profesori și profesoare, toți au fost repartizați în cartier, de multe ori fără voia sau acordul lor.

Profilul social al primilor locuitori este confirmat și de primul director al școlii din cartier care spune cu mândrie că în primii ani (școala a fost inaugurată în a doua jumătate a anilor ’60) cea mai mare parte dintre elevi aveau părinți cu studii superioare.

Puterea proiectanților este totuși limitată, planurile apartamentelor fiind tip, primite de la I.P.C.T⁵. Influența lor este vizibilă mai degrabă la nivel de detaliu, unde sunt repetate unele teme și intenții deja testate la „Pescarul”. La majoritatea clădirilor se folosește mult mozaic viu colorat și mici rupturi de plan în fațadă, pentru a crea ritm, varietate și identitate într-o alăturare de clădiri ce repetă în esență același tronson de plan.

*Bloc de garsoniere, foto: Cristi Badescu

Experiența cartierului nu este însă legată de detaliul de arhitectură, ci mai degrabă de amploarea impresionantă a spațiului verde. Generozitatea distanței dintre blocurile ce nu depășesc P+4 a afundat sistemul de alei unduitoare într-o abundență de verde.

*Detalii cartier, foto de Vlad Dumitrescu

Ca adult este unul dintre cele mai labirintice și confuze cartiere ale orașului. În copilărie însă cartierul părea în același timp enorm și enigmatic cu zone descoperite pe măsură ce te îndepărtezi de blocul tău. Mozaicul era mai valoros mai degrabă desprins de pe fațade, fiind colecționat și folosit pentru jocuri.

*detalii Cartier, foto de Vlad Dumitrescu

În marea masă de blocuri și spații verzi se desprind două categorii de repere unde detașarea față de proiectarea și construcția tipizată, specifică vremii, este cu adevărat semnificativă. Prima este reprezentată cea a intrărilor de la blocurile de garsoniere, primele clădiri construite în cartier, amplasate pe strada cu cea mai mare vizibilitate și cele mai prezente în toate fotografiile din ziare. Fiecare dintre cele cinci blocuri are un mozaic de autor unicat și dedică momentului scării și a intrării mult mai mulți metri pătrați decât ar fi dictat orice criteriu de „economicitate”.

* foto: Vlad Dumitrescu

Mai mult, scara este vitrată complet, caracteristică ce a scăpat în mare parte neatinsă de modificări și eficientizări energetice până în ziua de azi. Chiar unii locatari ne-au împărtășit entuziasmul pe care l-au avut când au ajuns prima dată la noile apartamente, niște blocuri care arătau ca la mare.

*foto: Marius Vasile

A doua categorie de repere este oarecum surprinzătoare, având în vedere că sunt legate de o funcție utilitară. Pentru a satisface nevoile de încălzire ale întregului cartier de locuințe au fost construite patru centrale termice mai mici. Cu toate acestea, mai degrabă decât să-și îndeplinească pur și simplu cerințele funcționale, arhitecții au ales să le transforme în structuri iconice.

*Centrală termică. Arhiva familiei Cocioabă

Nevoia lor de un coș de fum a devenit oportunitatea perfectă pentru a crea patru elemente arhitecturale monumentale care au fost integrate cu pricepere ca elemente integrante ale peisajului urban. Cu o înălțime dublă în comparație cu blocurile de 4 etaje din jur, acestea au fost plasate în capete de perspectivă, iar în timp au devenit repere pentru rezidenți.

*© Marius Vasile

Nu este clar dacă aceste mici divagări și colaborări cu artiști reprezintă o disidență declarată, așa cum s-a întâmplat în epocă atât în țări din Blocul de est cât și țările din Vest, de multe ori ca o reacție la constrângerile politice sau la liniile arhitecturii moderniste. Colaborarea cu cei 5 artiști – Gheorghe și Viorica Iacob, Pia și Napoleon Costescu și Mihai Horea – a venit mai degrabă ca o consecință a unor relații de prietenie decât a unui manifest comun. Mai mult, există și posibilitatea unei disidențe tolerate. Charisma mai sus-menționată a lui Ștefan Cocioabă l-a pus de la bun început în relații bune cu decidenții politici, ajungând șeful Institutului de proiectare nou-înființat la Brăila, poziție ce a fost ulterior preluată de soția sa.

*Ștefan Cocioabă pe șantier, imagine din arhiva familiei Cocioabă

Cu puțin timp în urmă, aici pulsa munca constructorilor

După această primă etapă „pură” proiectul inițial a suferit modificări, reproiectări și îndesiri, planul original aglomerându-se pe măsură ce avansa construcția. O relatare anecdotică a vremii, de la un participant din delegația de întâmpinare de la Brăila, spune că, văzând clădirile, Ceaușescu a zis: Ce construim noi, tovarăși, cartiere muncitorești sau vile în parcuri? Burghezia se mutase la bloc și cartierul devenise neîncăpător. Borderoul de îndesire 239 / 968 indică o creștere a capacității cartierului până la 15 000 locuitori. Deși semnat de Ștefan Cocioabă, nu putem ști atitudinea reală a arhitectului față de acest proces de îndesire. Poate un indiciu este în modul în care a fost publicat proiectul în Revista Arhitectura, cu planul și macheta originale, lipsite de noile blocuri adăugate. Miezul inițial al cartierului este conservat destul de bine din punct de vedere urbanistic, intervențiile postdecembriste afectând mai degrabă balcoane, finisaje și mozaicuri. Totuși, prin vegetația ce a crescut aproape necontrolat în ultimii 60 de ani, cartierul a reușit în mod paradoxal să împlinească, cel puțin parțial, idealul modernist: clădiri libere într-un spațiu verde generos.

Tocmai aceste trăsături actuale și trecute împreună cu poveștile din spatele cartierului ne-au alimentat constant cercetarea. Pe de-o parte, povestea cuplului Cocioabă este una care care umanizează pozele alb-negru și încărcătura politică a informațiilor găsite la arhive. Este frumos să ne imaginăm un tânăr cuplu de arhitecți privind cu entuziasm la macheta viitorului lor proiect, proiect ce doar fusese îmbogățit cu o serie de mozaicuri după o șuetă între prieteni. La doar 30 de ani, plasați într-un context istoric cu particularitățile sale economice, sociale și culturale, cei doi arhitecți au reușit generarea unui fragment urban cu calități ce sunt prezente și astăzi, precum generozitatea față de spațiul public și buna măsură a locuirii, calități aproape de negăsit în noile dezvoltări imobiliare.

Dincolo de privirile nostalgice, studiul unui cartier precum Hipodromul și altele similare ridică multe probleme despre calitatea locuirii și a spațiului public astăzi. Poate, la 60 de ani de la construirea sa, am reușit să căpătăm suficientă distanță față de epoca în care a fost construit pentru a putea trece peste interminabila discuție a neajunsurilor ansamblurilor socialiste și începem să ne uităm mai degrabă la resursele pe care le ofereau și pe care încă le oferă.

Note:

Mai multe articole