Strada Berzei. Calcane goale și trafic auto. Pietoni puțini și grăbiți, preocupați să traverseze cât mai repede zona. Doar locuitorii cartierului mai merg agale pe trotuar, dar și ei au aerul că nu-și găsesc locul. Pentru că nu mai recunosc locul. Când bate vântul, rotocoale mari de praf mătură caldarâmul, în timp ce gunoaie apărute de niciunde se plimbă de colo-colo pe asfalt, de parcă strada le-ar aparține. Din când în când, în intersecție apar echipaje de Poliție și atunci știi că urmează să treacă o coloană oficială. Mașinile negre trec în viteză, una după alta, iar peste cartier se lasă iar huruitul monoton al traficului și nelipsitele valuri de praf. Când se lasă seara, calcanele capătă un aer spectral. Doar ele mai spun câte ceva din povestea locului care era cândva una dintre cele mai importante zone comerciale și culturale ale Bucureștiului.
Text: Anca Chimoiu
Foto: Dragoș Lumpan / Platforma Matache
De câteva luni de când lucrez la și de la Daravere (Piața Haralambie Botescu nr. 2), asta se vede în fiecare zi prin vitrină. Poate pentru cei care au apărut de mai puțin timp în peisajul bucureștean ăsta e firescul locului. Pentru cei care știu istoria recentă a orașului, zona Matache-Buzești e doar o fantomă. Fotografii de epocă și oamenii în vârstă povestesc despre o altă istorie a locului – cinematografe, forfota unui piețe, străduțe cochete cu mici ateliere și afaceri de familie. Unii dintre noi își mai amintesc de bună seamă degradarea care, după anii 90, a cuprins treptat unele dintre clădirile din zonă. Dar asta nu avea cum să justifice ceea ce a urmat.
Istoria recentă
În decembrie 2009, municipalitatea reprezentată de Primăria Capitalei, își propune să finalizeze „diametrala Buzești-Berzei-Uranus”, proiect demarat în anii 1980 și al cărui cost a fost dispariția minunatului cartier Uranus de pe hărțile bucureștene – ca să nu mai vorbim de miile de familii cu vieți complet distruse. Abordat ca un culoar de transport, proiectul a măturat tot ce a stat în calea măreței diagonale a orașului, ba chiar și clădiri protejate care nu îi stăteau deloc în drum. În noiembrie 2010, buldozerele intră în zona protejată Matache și culcă la pământ 80 de clădiri, multe fiind clădiri istorice și de patrimoniu. O mie de locatari sunt evacuați în plină iarnă. Acțiunile juridice derulate de societatea civilă sunt câștigate, dar e prea târziu – zona fusese deja distrusă, deși nu existau avizele obligatorii de la Ministerul Culturii, dincolo de alte nereguli.
*Casa de pe Strada Berzei nr. 81 demolată în iunie 2011 încă mai figurează pe lista monumentelor istorice
În iunie 2011, societatea civilă reușește să blocheze în instanță continuarea proiectului și se obține promisiunea formală că Hala Matache va rămâne la locul ei. Cu toate acestea, în noaptea de 25 spre 26 martie 2013, o noapte cu viscol care a urmat unei zile cu lungi dezbateri publice organizate chiar de municipalitate și în timpul cărora participanții și-au exprimat dorința de a rămâne pe poziții (măcar) Hala Matache, simbolul zonei și importantul monument istoric dispare din locul pe care-l ocupase mai bine de 150 de ani.
Arhitectul-șef de atunci al Bucureștiului, Gheorghe Pătrașcu, recunoaște că proiectul finalizării diagonalei de transport a fost gestionat cât se poate de prost, că s-a procedat haotic și chiar ilegal. Procesele intentate municipalității sunt câștigate în totalitate, funcționarii publici împreună cu primarul general sunt cercetați pentru corupție – dar distrugerea rămâne. Calea de transport e finalizată, iar de-a lungul ei mijesc calcanele, gropile de praf și moloz, locuri goale care arată cât de multe case au fost demolate nu doar ilegal, ci și inutil.
Perspectivă istorică
În 1887, primăria a investit 58 de milioane de franci pentru ridicarea unei hale cu beciuri generoase, pentru păstrarea mărfurilor. Construită în proximitatea gării, cum îi ședea bine oricărei urbe moderne pentru vremurile acelea și pentru orice vremuri, hala a înglobat prăvălia lui Matache Măcelarul – și avea să-i poarte pentru totdeauna numele. Cum zonele comerciale au fost întotdeauna o marcă a prosperității fără de care nu e posibil nici un act cultural (unde mai pui că piața în sine reprezintă un loc cultural prin excelență și asta e valabil pentru orice colț din lume), în jurul Halei Matache au apărut vile cochete, hoteluri, ateliere, cinematografe, mici afaceri de familie. Fotografiile de epocă povestesc despre forfota pestriță a locului. Zona a supraviețuit, cu pitorescul ei, celor două Războaie Mondiale, a prosperat sub patru regi și avea să supraviețuiască chiar și regimului comunist – activitatea a continuat într-o bună parte din locuri, chiar dacă foștii proprietari de prăvălii au devenit angajați ai statului. Cei care s-au opus naționalizării din 1948 au umplut beciurile pușcăriilor, iar poveștile familiilor au fost aproape complet șterse din cărțile de istorie, așa cum s-a întâmplat cu (mai) toți cei care nu s-au supus noii orânduiri politice.
Perspectivă subiectivă
Cândva prin anul 2010 am fost pentru prima oară la Varșovia într-o deplasare de serviciu. Două lucruri m-au impresionat atunci la capitala Poloniei – străzile bine asfaltate (pentru o țară fostă comunistă) și centrul vechi. „O să aveți și voi străzi după ce intrați în Europa”, mi-a spus colega mea poloneză. Despre centrul vechi nu era nevoie să-mi spună nimic: știam deja că fusese reconstruit cărămidă cu cărămidă în anii ‘50, după ce fusese distrus odată cu întregul oraș în bombardamentele armatei germane din Al Doilea Război Mondial. Poate nu e destul de clar: în Polonia anilor 50, în plin regim comunist, se reconstruia istoria de dinainte de comunism a țării. Probabil că motivația reconstrucției e mai mare atunci când un alt popor îți distruge patrimoniul național. Când îl distrugi tu însuți, prin conducătorii tăi, lucrurile devin puțin mai dificile. Că avem o istorie comunistă mai complicată decât a celorlalte popoare din Estul Europei, acesta e deja un adevăr istoric recunoscut – cel puțin de către cei care înțeleg ce a însemnat comunismul în România și de ce ne-a fost, ne este încă atât de greu să ne revenim: istoria comunistă a României este una a distrugerii înverșunate și consecvente a valorilor, fie ele umane sau culturale. Iar modelul de putere s-a perpetuat și în anii de după revoluție, fapt vizibil în mai toate domeniile, fără o legătură directă cu apartenența în structurile comuniste sau cu implicarea ideologică a persoanelor devenite peste timp factori de decizie. Suntem în continuare, la mai mult de 30 de ani de la revoluție, cantonați în acest model comportamental – a distruge ceea ce au făcut cei care au avut puterea înaintea ta pare a fi forma supremă de exercitare a puterii.
Am făcut această lungă paranteză ca să înțeleg (cât de cât) ceea ce s-a întâmplat în anii 2010 în zona Matache-Buzești, când bucureștenii au avut nefericita șansă să retrăiască istoria comunistă a anilor ‘80. Atunci, cartierul Uranus a fost ras din geografia bucureșteană pentru a face loc Casei Poporului. Când spui că a dispărut un cartier te gândești în primul rând la case și poate mai puțin la oamenii care au trăit acolo – sau nu în primul rând. Relatată la rece și cât se poate de obiectiv, istoria recentă a zonei Matache-Buzești sună așa: în perioada 2011-2013, peste 80 de imobile, dintre care unele cu valoare istorică și de patrimoniu au fost dărâmate pentru lărgirea Străzii Berzei. Peste 1000 de oameni au fost evacuați din case lor în plină iarnă. Punctul maxim: 25 spre 26 martie 2013, Hala Matache, monument istoric construit de primăria Bucureștiului în secolul al XIX-lea, a dispărut la propriu într-o noapte cu cod portocaliu de viscol. Autoritățile au motivat acțiunea prin necesitatea continuării lucrărilor de lărgire a străzii Berzei și au promis readucerea monumentului în zonă după ce lucrările se vor fi terminat. La mai mult de zece ani, Hala Matache se află desfăcută în bucăți într-un depozit din sectorul 4 – depozit al cărui interior a fost declarat zonă protejată (aici mai că te umflă râsul-plânsul). De la consultanți Unesco și până la experți în patrimoniul național toată lumea a fost de acord că „demontarea” unui asemenea edificiu într-un timp atât de scurt nu avea cum să asigure dezasamblarea în siguranță a elementelor monumentului istoric. Cât despre acțiunea în sine, organizată de Primăria Capitalei în timpul mandatului Oprescu, s-a desfășurat fără autorizație de la Primăria Sectorului 1, în perimetrul căruia se afla monumentul, și fără avizul Ministerului Culturii, obligatoriu în cazul unei clădiri de patrimoniu care mai e pe deasupra și monument istoric. Lista neregulilor procedurale nu s-a oprit aici – iar asta a făcut obiectul unui lung șir de procese între ONG-urile de profil (Salvați Bucureștiul și ProDoMo) și Primăria Capitalei.
La zece ani după acțiunea care a reprezentat, fără nicio îndoială, unul dintre cele mai dureroase abuzuri comise de autorități împotriva patrimoniului cultural al Capitalei, în zona Matache bate la propriu praful. Unele dintre magazine au fost relocate într-o clădire cu aspect improvizat, în care termopanul alb e omniprezent, altele au dispărut ori s-au mutat în zone mai sigure. În locul propus pentru relocarea Halei Matache se află o parcare plină de gropi – unele cu aspect de crater. Pe strada Berzei, acum semnificativ lărgită, traficul își vede de drumul lui, iar peste toate se așterne un strat gros de praf. Strat de praf irespirabil, pe care îl inhalează în fiecare zi locuitorii din zonă și din cauza căruia se îmbolnăvesc.
Calea Patrimoniului
Monica Lovinescu spunea că ne confruntăm cu riscul de a ne uita istoria chiar înainte de a ne-o aminti – consemnez asta acum și aici, că tot se încheie anul centenar dedicat vocii memoriei noastre colective. Cred că încă mai trăim cu acest risc – memoria locurilor și a oamenilor care au făcut istorie în România de dinainte de comunism a fost în mare parte distrusă. Există un mare număr de case de patrimoniu pe care nu le revendică nimeni. Proprietarii nu mai există, urmașii lor poate nici nu știu că le aparțin de drept, chiar dacă nu de fapt. În niciuna dintre țările foste comuniste din Europa de Est distrugerea valorilor și mistificarea istoriei nu a fost atât de brutală. Dacă ne gândim numai la cărțile și manuscrisele care au ars în decembrie 1989, știm deja că o bună parte a istoriei noastre nu mai poate fi complet recuperată. Ce se întâmplă atunci cu patrimoniul cultural și mai ales de ce avem nevoie de el? Pun întrebarea asta care poate suna retoric pentru că mulți, prea mulți dintre noi nu înțelegem (încă) care-i treaba cu patrimoniul – și nu mă refer aici la arhitecți sau oameni de cultură. Pare că, în bună tradiție balcanic-românească, ne-am consolat cu gândul că într-un fel sau altul oricum se alege praful de toate, la ce bun să ne mai obosim… Și totuși, cred că nu e niciodată prea târziu să schimbi perspectiva: reconstrucția (fie și parțială) chiar e posibilă, nu doar de dorit. Istoria culturii universale e plină de momente în care bunuri ale patrimoniului au fost distruse sau mutilate – dacă ne gândim numai la picturile lui Michelangelo, considerate prea dezbrăcate pentru Capela Sixtină și care au fost restaurate la o formă apropiată de cea inițială abia în secolul XX. Sau la centrul reconstruit al Varșoviei – piatră cu piatră, inclusiv refacerea picturilor originale ale lui Canaletto. Deseori bunurile de patrimoniu nu supraviețuiesc în integralitatea originală de-a lungul istoriei – spiritul acestora însă rămâne viu. Dacă în sensul juridic patrimoniul se referă la bunuri cu valoare economică, la bunuri materiale, atunci, prin sensul extins, acesta are în vedere bunuri cu valoare culturală și spirituală care aparțin întregii omeniri. Ne chinuim de atâta vreme să aducem Bucureștiul pe harta turistică a Europei și putem investi milioane de euro în campanii de promovare, în logo-uri cu sau fără frunză (ca frescele lui Michelangelo), în linii de transport gratuit pentru turiști – din perspectiva unei construcții de branding solide, ca la carte, lucrurile stau fix așa: până nu vom reconsidera potențialul inclusiv economic al edificiilor de patrimoniu, campaniile de promovare vor fi cât se poate de ineficiente. Și asta dintr-un motiv de maxim bun simț: orice turist e interesat de siturile cu valoare istorică unică în lume tocmai prin apartenența (irepetabilă în altă parte) la cultura locului. Altfel spus, recunoști Londra prin Big Ben sau Parisul pentru Turnul Eiffel. Fiecare oraș are un edificiu-emblemă, cu care aproape se confundă în comunicare. Hala Matache a fost și este în spiritul ei un asemenea edificiu-emblemă al zonei, dacă nu chiar al întregului București. Iar readucerea acesteia în cartierul căruia i-a dat numele (cartier care se află la câteva minute doar de Piața Victoriei și chiar pe traseul coloanelor oficiale, străbătute fix de oaspeții străini ce ar putea deveni vectori ai culturii românești în lume) ar putea fi un bun început în efortul de reconstrucție a patrimoniului pierdut dintr-o cauză sau alta.
Hala Matache e borna care lipsește în harta culturală a Bucureștiului – de aici, din proximitatea gării, începea freamătul capitalei și continua firesc prin Calea Griviței spre Calea Victoriei, culminând cu centrul marcat de Ateneu, Biblioteca Universitară, Palatul Regal, Universitate și Teatrul Național. Dincolo de fastul Căii Victoriei, care se dovedește neîncăpătoare de fiecare dată când e transformată în pietonală, viața vechii urbi începea cu bunăstarea pitorească și modestă a micilor prăvălii și afaceri de familie care reprezintă o marcă a locului. Specific Bucureștiului este tocmai acest amalgam ce încorporează atât spiritul balcanic cât și cel occidental, în care piața are deopotrivă sens comercial dar și de agora culturală.
Proiectul de reabilitare
În anul 2021, Primăria Sectorului 1 a organizat o licitație pentru reabilitarea și modernizarea zonei Matache – licitație câștigată de Vego Concept Engineering SRL, după contestații și reevaluarea ofertelor depuse. Mai mult de jumătate din anul 2022 a trecut cu diverse proceduri, iar în anul 2023 proiectul de modernizare și refuncționalizare a pieței Matache redevine activ pe ordinea de zi a edililor de la sectorul 1.
*Primele imagini din studiul de fezabilitate, 1 iulie 2023 / sursa: Fb. Clotilde Armand, primarul Sectorului 1, București
Care este situația acum, la finele lui 2023? Compania Vego a finalizat studiul de fezabilitate pentru implementarea proiectului și urmează ca documentația să fie votată în ședința Consiliului Local din data de 28 decembrie a.c. Dacă proiectul primește undă verde, atunci se depune documentația pentru obținerea autorizațiilor, iar în câteva luni se pot demara lucrările propriu-zise. Ce propune proiectul? Construirea unui complex de 11 clădiri cu regim de înălțime S+P+terasă circulabilă, cu 165 de locuri de parcare, spațiul verde amenajat și zone pietonale. Se păstrează topografia locului cu vechile străzi, iar zona ar urma să capete un aspect de centru vechi, în care spațiile comerciale și cele pietonale se completează astfel încât să redea cartierului destinația și funcțiunile de altădată. Asta în prima etapă a proiectului, urmând ca în cea de-a doua să se reconstruiască Hala Matache, cu integrarea (pe cât se poate) a elementelor din construcția originală. Etapizarea proiectului este o soluție de ordin logistic și pragmatic, fiind singura variantă de restructurare urbanistic-arhitecturală a zonei, păstrându-se destinația locului.
Reconstruirea Halei Matache este prevăzută, ce-i drept, pentru cea de-a doua etapă, dar partea bună o reprezintă posibilitatea de extindere a studiului de fezabilitate și către alte clădiri istorice care nu sunt incluse (sau studiate în detaliu) în documentul actual. Proiectul a fost gândit astfel încât să permită dezvoltarea urbanistică a zonei pe termen mediu și lung, luându-se în considerare atât nevoile de modernizare ale cartierului cât și cele de conservare a clădirilor de patrimoniu existente. E un proiect care își propune să redea cartierului aspectul pietonal de odinioară și atmosfera de centru vechi, integrându-se pe cât se poate chiar elemente din clădirile dispărute. Documentația completă aici (poziția nr. 5 din ordinea de zi pentru 28.12.2023): https://www.primariasector1.ro/convocator-sedinte-consiliu-local.html
Perspectivă personală
Sunt antreprenor cultural și scriitor. Nu am și cel mai probabil nu voi avea niciodată o înregimentare politică. Nu am făcut parte din niciun ONG – am susținut și susțin în calitate de simpatizant diverse demersuri, în măsura în care acestea sunt legitime și acoperă o nevoie socială reală. Mi-aș dori foarte tare ca votul din consiliul local de pe 28 decembrie să nu fie unul politic. Nu contează ce culoare politică are administrația care demarează proiectul – dacă lucrurile decurg la modul optim, acesta se va derula pe parcursul a cel puțin două mandate de acum încolo. Este un proiect pe care edilii îl datorează locuitorilor zonei și bucureștenilor în general. Și, nu în ultimul rând, este proiectul care ar putea inaugura o bună tradiție de refacere a clădirilor de patrimoniu și a monumentelor istorice distruse abuziv. Abia așa Bucureștiul și-ar regăsi identitatea.
DE PROIECTE
