Ioana Pioaru este o artistă vizuală a cărei operă aduce împreună desenul de mână și tehnologia de ultimă generație. Orașul – o dispariție, expoziția sa melancolică, delicată și necruțătoare de la AnnArt Gallery este dedicată acestui mediu dement și inclasifcabil care este Bucureștiul.
În cadrul expoziției a avut loc în ziua de 21 iunie evenimentul INTERSECȚII, care-a cuprins un tur complet și o conversație informală despre memoria dificilă și optimismul posibil al capitalei, cu Ioana Pioaru (artist vizual, protagonista expoziției de desen și holografie digitală), Adrian Macovei (istoric și pasionat de evoluția țesutului urban al Bucurestiului), Gabriela Massaci (curatoare și susținătoare a conexiunii oraș-colecție de artă) și Ștefan Ghenciulescu (arhitect și redactor-sef Zeppelin
Cum să nu credem întru totul în dispariții
Text: Gabriela Massaci
Ioana Pioaru locuiește (în) multe teritorii. Mă refer la spatiile de meditație și reprezentare a lumii proprii artistului. Am cunoscut-o, în 2011, în rolul de jună călătoare prin labirintul proiectului său de masterat, Dr Schnabel, în care cerceta identitatea individuală, fragmentată și alienată în scrâșnetul marilor comunități urbane și pe care o nota sub forma unor coduri cromatice. Am regăsit-o mai târziu pe post de constructor al unui, faimos de acum, cub mașinic, o instalație propulsată de o estetica ludică și de o resursă tehnologică pe măsură. Aceeași tânără artista, la 30 de ani, a primit distincții în cadrul unei importante Bienale internaționale de grafică, la Vancouver si la Bienala Awagami din Japonia, ca mai apoi, în 2021, să o regăsesc ca desenatoare în tuș minuțios, elevă plauzibilă a lui Dürer, plus pionieră avangardistă în desenul sculptural al holografiei digitale.
Mai exact, după încheierea studiilor universitare de grafică la UNA București în 2010 și a unui program de desen la Salzburg Summer Academy în 2011, Ioana s-a mutat la Londra în 2012. A lucrat continuu, iscoditor și foarte temerar, în multiple contexte și medii de expresie, alarmată la un moment dat, după spusele ei, de ‘lăcomia irezistibilă’ cu care face ilustrație de carte, asamblaj, gravură experimentală, acuarelă, cartografie, instalație electro-magnetică, desen în cerneală, portret spectral – plus o excelentă teza doctorală la Universitatea din Chester, sub auspiciile universității Glyndwr din Țara Galilor, pe tema Maximalism.
Acesta este de fapt firescul drum al unui artist excepțional înzestrat.
Ioana face parte dintre acei artiști care s-au învățat pe sine să extragă sevă creativă din interferența subtil-complementară a celor două teritorii de cunoaștere aparent divergente: arta și tehnologia. Această ‘dublă cheie de căutare’ a rămas o preocupare esențială a Ioanei Pioaru, posibil chiar ‘mecanismul’ pe care este predicată întreaga sa descifrare originală a lumii care ne înconjoară.
Această ecuație – [arta + tehnologie] la cub – este exersată preliminar în capitolul West Sussex, locul său de adopție din Marea Britanie. Seria la care mă refer inventariază, în 2020, identitatea iconic-armonioasă a spațiului rural englez, cu pub-uri, cottage-uri, grădini și animale-personaj desprinse parcă din Lewis Caroll. În paralel, artista dezvoltă abilitați remarcabile într-un limbaj încă ne-convențional și inaccesibil multora dintre artiști – utilizarea artistică a tehnologiei holografice VR. Seria sa de holograme despre personalități ca Andy Warhol sau Marcel Duchamp precum si cea despre animale pe cale de dispariție dau relief și memorie tangibilă absenței, fiind lucrări de artă unice și nemaivăzute până acum. Una dintre lucrări, Țestoasa, a fost prezentată în premieră absolută pentru acest mediu la noi – holografia digitală – în toamna anului trecut. În iarna lui 2022, aceste lucrări în tuș și instalațiile VR au făcut parte din prima expoziție personală a artistei, la galeria Jonathan Ross Gallery 286 din Londra.
Noua serie prezentată la galeria AnnArt, sub titlul Orașul: o dispariție, este despre primul său oraș de adopție (ea fiind născută la Pucioasa). Pentru artistă, care este animată de horror vacui, trebuie că Bucureștiul este ideal; e arhi-plin, înțesat de straturi-straturi (in)coerente și alarmante ale trecerii timpului. Ca atare, se cere privit îndeaproape, deslușit cu lupe dintre cele mai felurite, de la desuete până la inter-stelare. Nu se cere rezolvat neapărat – dar se cere, fără îndoială, ne-uitat.
Seria de față cuprinde 21 de lucrări realizate în 2021 – 2022, în tehnică de desen în tuș pe hârtie și instalație de holografie digitală VR.
Lucrările de desen, de mică dimensiune, sunt impecabil înrămate și panotate în secvențe de respiro cromatic între alb și galben. Compun un traseu afectiv și totodată delicat-militant al orașului, punctând câteva din nodurile sale cele mai dramatice de pierdere a legăturii cu istoria și cu înțelesul prezentului.
Aceste desene în tuș sunt ordonate în patru calupuri: Fragmente – 12 miniaturi ale unor clădiri aflate, înduioșător-poetic, pe strada Speranței, Culmea Veche sau Sfinților; O dispariție – un triptic care documentează corpul unei case în dispariția sa progresivă din strada Povernei /Vasile Alecsandri; Oameni și case – patru portrete ale unor clădiri, însoțite (păzite?) de foștii lor locatari celebri – toate femei: Iulia Hașdeu, Tatiana Brătianu, Ștefana Velisar și Pia Pillat, Henrieta și Cella Delavrancea; Berzei – o desfășurare în colaj și desen în tuș a unei porțiuni de stradă dispărute, de regăsit azi doar în capturile digitale ale unor ‘ediții’ vechi ale google street views.
Instalația holografică Marna este un jurnal virtual al topirii în contemporan a unui segment al Căii Grivița și o demonstrație fără cusur a modului în care tehnologia poate da valențe de adâncime și sens nou intervenției artistice ’clasice’ care îi stă la bază.
Este interesantă simetria involuntară între mediu și mesaj aici: tehnica holografică oferă privirii noastre o imagine clară, ferm conturată în volum – dar care, tulburător, dispare din privire dacă o părăsim, dacă o privim dintr-un unghi pieziș. La fel ca la o mimoză a naturii vegetale, viața sa este la fel de evanescentă / vulnerabilă ca cea a clădirii ignorate si dispărute în timp, lipsită de atenția și de privirea noastră neîntreruptă și ocrotitoare. În plus, oferirea, de către artist, a unui nou corp acestui spațiu fizic dispărut al orașului adaugă o emoționantă punere-în-abis a celor două lumi: cinematograful Marna, loc de rulaj al imaginii și iluziei realității și corpul artistic holografic evanescent al lucrării de artă se suprapun mișcător, se (re)cunosc – și se imprimă perfect în matricea noastră de memorie afectivă.
Minuția exemplară a desenului prezintă în detaliu aparent necruțător locuri în care degradarea fibrei istorice a orașului pare ireversibilă; uitarea și nepăsarea îngăduie incursiunile brutale ale dezvoltării imobiliare haotice, insensibile la înțelesul de identitate a locului. Intuim, în faldurile acestor lucrări, și o prețioasă resursă civică și educativă – șansa unei reflecții despre responsabilitate socială, opțiuni culturale de dezvoltare, despre arhitectura de re-inventare sau de re-constituire a orașelor (vezi extremele – pe de o parte spectaculoasele nașteri ale unor falii noi de oraș, gen Dubai, și pe de alta, dispariția bulversantă a orașului lovit de conflict, ca cel tragic astăzi din Ucraina).
Și totuși, condusă de resursa regenerativă a intervenției artistice, suita de lucrări semnate de Ioana Pioaru recompune privirii noastre un straniu spațiu al frumuseții urbane, o supra-viețuire a unui sens cultural și afectiv aparte. Observăm, într-una dintre lucrări, ‘nota de subsol’ (la propriu), care a devenit marcă a artistei: sub temelia caselor, se dezvăluie segmente grafice subterane în care, misterios-implauzibil și complice cu ritmul istoriei, merg, ca unse, bizare mașinării de susținere: mecanisme conectate, roti dințate, coturi și siflante ce alcătuiesc un univers, o matrice tehnologică și psihologică, ce ne asigură, in extremis, că lumea, așa cum o știm și cum nu o știm, funcționează. Dispariția poate fi recuperată, fragmentul prăbușit poate fi recompus, desenat, insuflat cu viața secundă a imaginarului.
Melancolic-optimistă îmi pare Ioana Pioaru, artist în primul rând și abia apoi promotor al micilor-mari revoluții. Cercetează în adânc Bucureștiul său ne-natal dar învățat, pare-se, pe de rost … oraș cu zgomot nestins și amnezii fatale de istore culturală. Deși este cam tot ceea ce anglo-saxonia nu este, orașul tăiat de Dâmbovița pare că îi este un model neașteptat de ‘frescă istorică’, loc de meditație și învățare, joc perpetuu cu imperfectul, cu dispariția – și cu eterna întoarcere.
E un lucru bun – pentru că ne îngăduie să fim convinși, alături de Ezra Pound, că “All great art is born of the metropolis.” (Arta cea mare, toată, se naște din oraș)
*Eveniment sprijinit de Revista Zeppelin.
