De ce au nevoie arhitecții de strategii guvernamentale?
Text: Cătălina Frâncu, Teodora Vătavu, Liliana Oprea, Andreea Ghenu
Foto: Cătălina Frâncu
De ce se fac strategii?
Strategiile se elaborează pentru coerență. Când o problemă e identificată ca sistemică și/sau endemică, direcțiile de acțiune nu se mai pot limita la tratarea simptomelor, ci e nevoie de intervenții concertate. Pentru că majoritatea societăților noastre nu au evoluat capabile să se autoguverneze, strategiile (și politicile publice) sunt instrumentele menite să organizeze top-down activitatea în timp și teritoriu ca să se ajungă într-un interval limitat la progrese înspre îndreptarea problemei. Observați că zic progrese și nu rezolvări. Sunt două motive — acțiunile propuse sunt bazate pe date și analize care își pierd relevanța pe măsura schimbărilor societale, deci la un interval de cinci-zece ani trebuie făcută o reevaluare (ca în cazul PUG-ului); iar eficacitatea metodelor propuse trebuie analizată în acțiune pentru a măsura impactul și eficiența lor. Așadar, pentru o problemă complexă cum este locuirea în România, este nevoie de o abordare complexă, însă în timp destul de scurt pentru a putea face măsurători și îndrepta erori.
*Stradă de acces recent asfaltată, Otopeni. Complexul de case unifamiliale a fost finalizat în ultimii patru ani.
De ce ne privește pe noi, arhitecții?
Strategia Națională a Locuirii (SNL) are un potențial gigantic de influențare a viitoarelor direcții de acțiune. Viena, oraș cu mai mult de 60% fond de locuințe sociale,1 a reușit să construiască un ecosistem economic sustenabil în care să funcționeze fiecare actor implicat în dezvoltarea locuințelor: de la dezvoltatori, la arhitecți și aplicanți. Pragul eligibilității pentru a beneficia de locuință socială este destul de jos pentru ca 75% din populația orașului să se încadreze, iar condiția minimă pentru o primă aplicație este să fi locuit în Viena timp de 2 ani. Reglementările pentru dezvoltarea locuințelor sociale obligă, printre altele, ca atât amplasamentul cât și finisajele să fie asemenea celor pentru locuințele tranzacționate în regimul pieței libere — păstrând deopotrivă standardele de locuire și calitatea mediului construit. Segregarea spațială pe temeiuri socio-economice — unul dintre indicatorii stratificării sociale — este absentă datorită întrepătrunderii omogene pe întreaga suprafață a orașului a locuințelor sociale și a celor destinate pieței libere.
Ar fi fost ideal ca SNL să propună, în principiu, o reglementare similară celei din Viena, menită să asigure standarde arhitecturale si urbanistice înalte și uniform distribuite atât spațial, cât și social. Un asemena pachet de prevederi în strategie ar fi pus în mâna arhitecților legitimitatea calității: SNL ar fi trebuit, printre altele, să să asigure standarde de locuire — arhitecturale, urbanistice și sociale — adecvate pentru locuitorii societăților moderne, împotriva tendinței nocive a dezvoltatorilor de a pune mai presus de toate profitul, maximizând suprafețele monetizabile pe termen scurt și neglijarea altor funcțiuni, reducerea spațiilor locative, și utilizarea materialelor de joasă calitate.
Chiar dacă de multe ori pare că arhitectura se reduce la contextul imediat, ea se află, de fapt, în mâinile forțelor invizibile ca economia, contextul socio-politic, caracteristicile dominante ale societății — de la percepția de lux, la cea a nevoilor de bază etc. O casă perfectă construită în mijlocul dezvoltărilor imobiliare din comuna Roșu rămâne un obiect de calitate inferioară, din cauza infrastructurii depășite și a contextului urban fără funcțiuni de bază, în ciuda potențialei ei calități înalte ca obiect de arhitectură. Orice gest arhitectural, fie că este de închidere, de protejare, de elevare deasupra nivelului ochiului etc., este consecința contextului. Nu există obiect de arhitectură independent.
*Otopeni. Vedere către o dezvoltare imobiliară vecină. Stuful apare dintr-un fost canal agricol paralel cu strada de acces recent asfaltată. Natura își urmează cursul, cât mai poate.
Locuirea în România
Problema locuirii în România post-comunistă nu a fost abordată direct până acum. Au fost de fapt doua proiecte de strategie. Cea adoptata, SNL50, se întinde pe 28 de ani, 22-50 (mult, nu?). Strategia neadoptată, SNL30, era mai îndrăzneață: se întindea pe numai 8 ani, 22-30, era fundamentată pe analize stufoase și discuții cu organizațiile de profil, și prevedea rezultate concrete în timpul vieții celor vizați. SNL50 are patru piloni principali, de unde derivă obiective și direcții de acțiune: locuire incluzivă, locuire accesibilă și servicii publice de calitate, tranziția verde — locuire sigură și durabilă, întărirea capacității administrative.
Deși în ’90 românii au putut deveni proprietari în urma politicilor de împroprietărire ale unui stat post-revoluționar și post-comunist, pe măsură ce înaintăm spre 2000-2010, se cască prăpăstii între casele din rural și apartamentele urbane.2 Cu 98% proprietari de locuințe, România are cea mai mare rată de supraaglomerare locativă: aproape jumătate dintre noi (45,8%)3 locuiește în spații improprii.
Într-o țară care a trecut prin urbanizare forțată, anii ’90 sunt martorii unui fenomen rar: migrația din urban în rural. Din cauza schimbărilor succesive în industrie, sisteme economice și privatizări, oamenii se găsesc în imposibilitatea de a-și susține traiul în mediul urban și se retrag în rural, unde costurile locuirii sunt mai mici, mai ales în termeni explicit financiari. Azi ne confruntăm cu un fenomen acut de shrinking cities4 (orașe în descreștere), care înseamnă că locurile de muncă din rural și din micile orașe nu sunt suficiente pentru a păstra un nivel decent de trai, iar oamenii pleacă către centre urbane mai mari sau în afara țării.
Într-o analiză în detaliu a locuirii din România, Soaita and Dewilde propun cinci categorii de locuințe: case urbane; case rurale cu și fără racordare la utilități; și apartamente rurale și urbane. Fiecare dintre categorii are probleme specifice și aparține de grupuri sociale distincte. Mai precis, cei care locuiesc în apartamente (urbane sau rurale) sunt prosperi economic, iar cei care locuiesc în case rurale fără racordare la apă se află în sărăcie extremă. Există inegalități economice majore între cei care locuiesc în case urbane, însă profilul este mai uniform — prosperitate economică — pentru persoanele care locuiesc în case rurale racordate la apă.5
*Trotuar sau spațiu verde: asta e alegerea pe care trebuie s-o facă rezidenții. În lipsa unui plan bine structurat, dezvoltările rezidențiale cu potențial mare de integrare a elementelor naturale se află în risc major de mineralizare completă.
Ce sunt grupurile vulnerabile și ce vor strategiile?
SNL30 are un avantaj major cu privire la tratarea accesului la locuire din punct de vedere al etniei de apartenență, subliniind discriminarea structurală și directă suferită de romi atât în perioada comunistă (tradusă la nivel locativ în „instalare forțată”) cât și în perioada postdecembristă, marcată de retrocedări, evacuări forțate, strămutări necompensate, ghetoizări, lipsa actelor de proprietate (unul dintre factori fiind prețul mare al demersurilor legale, de multe ori în afara posibilităților locuitorilor). Accesul la utilități (apă, curent electric, servicii de salubritate etc.) este redus semnificativ în cazul persoanelor de etnie romă față de etnicii români, fapt datorat în parte și segregării spațiale la care sunt supuși etnicii romi și lipsei de preocupare din partea autorităților față de zonele în care aceștia locuiesc.
SNL30 își propune să abordeze situația prin măsuri menite să ajute la ușurarea poverii economice (subvenții calculate după venit — gospodăriile sărace nu pot aloca 10-15% din venit pentru plata chiriei și utilităților), și la rezolvarea problemelor întâlnite mai des printre etnicii romi (evacuări forțate).
SNL50 ignoră în mare parte coordonatele etnice. În particular, situația locativă a etnicilor romi nu este luată în calcul, ceea ce lasă la voia întâmplării rezolvarea problemelor sistemice ale acestora. Continuarea unei situații de precariat în ciuda unor măsuri luate pentru a combate discriminarea „grupurilor vulnerabile,” lasă în continuare comunitatea romă în lipsa libertății de decizie. Dacă opțiunea de a alege să locuiască în altă parte nu există practic din cauza constrângerilor de ordin material sau a discriminării directe (unde li se refuză locuință pe bază de etnie), atunci romii în situație de risc locativ vor continua să sufere de discriminare. SNL30, pe de altă parte, face efortul de a trasa o direcție strategică care să ofere persoanelor rome discriminate acces egal la resurse. Prin accesul la locuință este rezolvată o nevoie fundamental umană care satisface mai departe premisele pentru a putea accede la definirea unor capabilități comparabile cu ale altor etnii. Deși SNL50 debutează cu o listă a Cartelor, legilor și Declarațiilor internaționale de tipul Noului Bauhaus european și dezideratele de incluziune, în niciun punct al documentului nu apare legătura dintre casele vechi din zone urbane locuite de persoane rome, în condiții improprii, și reabilitarea fondului construit. O propunere care să urmeze într-adevăr principiile citate ar fi inclus reabilitarea lor fără strămutări pentru a ridica standardul de locuire și a menține mixitatea socială pe care amplasamentul lor o permite.
În ceea ce privește definirea situației, SNL50 folosește un limbaj imprecis. Până la finalul documentului nu apare vreo definiție a sintagmei „locuire incluzivă” și apar exprimări circulare de tipul „Obiectiv: Asigurarea accesului la locuințe. Direcții de acțiune: Creșterea accesului la locuințe adecvate.” SNL50 nu ia în calcul particularitățile niciunui grup de persoane aflat în risc locativ, ignorând importanța locuirii ca drept al omului și definind problema după indici de tipul supraaglomerării (fără a detalia cine suferă mai degrabă de pe urma sa), vechimii fondului de locuințe, lipsa locuințelor și locuințelor întreținute necorespunzător, fără a trasa vreo legătură cu persoanele afectate.
Supraaglomerarea, precaritatea economică și fenomenul persoanelor fără adăpost sunt adresate în ambele strategii prin prevederea unui număr mare de locuințe sociale. Pentru a avea, însă, acces la ele, este nevoie construirea unui dosar de aplicație a cărui listă de documente se întinde pe două pagini — ar trebui înnoit odată la șase luni sau un an, deci garanția unei locuințe pe termen lung nu există, ceea ce încurajează precariatul: nesiguranța locuinței are impact negativ major asupra moralului. Un alt element de combatere a dificultăților locuirii sunt voucherele de chirie — echivalentul pentru chirie al tichetelor de masă, acordate, însă, doar celor care întrunesc o serie de cerințe — pentru care este nevoie de un alt dosar complicat și care au și ele o dată de expirare; o altă acțiune orientată către simptome și nu către schimbări sistemice.6 Totuși, ambele strategii insistă să propună voucherele de chirie în continuare ca soluții pe termen lung.
*Stradă în Otopeni. Gardul verde ascunde o proprietate privată în așteptarea parcelării. Proprietatea se întinde până la linia albă întreruptă. Trotuarul va încăpea doar spre interior.
Dar calitatea locuirii?
Cum se pot combate dezvoltările imobiliare neetice de la periferie cărora le lipsesc trotuarele și spațiile verzi? Cum se mai pot rezolva străzile-coridor cu dublu sens ale căror garduri se termină pe carosabil? Deși străzile fără trotuare sunt ilegale, fereastra legislativă care le permite existența în proprietate privată, le aduce, mai apoi, în proprietatea primăriei, în cazul în care proprietarii loturilor adiacente își doresc acest lucru. Se rostogolesc astfel bulgări imenși de locuire improprie la margine de oraș, unde oamenii fug fie de prețuri prea mari, fie de poluare și în căutare de natură de lux, care, spre surprinderea lor, dispare progresiv sub și mai multe betoane fără funcțiuni de proximitate. Străzile care rămân în proprietate privată sunt asfaltate după posibilități: cei care vor, pun asfalt peste peticul de stradă care le revine, cei care nu, nu. De-aici apar tot felul de probleme: cum se dă pantă străzii, unde se duce apa de ploaie, cum sunt protejate fundațiile?
Cum se rezolvă apartamentele de vânzare la sume exorbitante, departe de transportul în comun și fără spații de depozitare care și-au făcut loc până și în romanele Laviniei Braniște (Interior Zero)?
Locuirea trece dincolo de cei câțiva pereți care alcătuiesc cutia de locuit. În Pilonul 2, cu privire la locuirea accesibilă și serviciile publice de calitate din SNL50 se citează printr-o schemă principiile Orașului de 15 minute. Nu se pun în legătură cu particularitățile autohtone; însă simpla lor existență poate încuraja inițiative de proiectare urbană care să le ia în considerare.
În ceea ce privește persoanele de etnie romă, locuirea și accesul acestora la o locuință decentă era punctată de Comisia Europeană în 2011 ca indicator important al incluziunii sociale în care se precizează că romii ,,locuiesc adesea în condiții precare, inclusiv fără un acces adecvat la utilități publice, cum ar fi apa, electricitatea sau gazul, iar romii nesedentari au adesea dificultăți în a găsi spații amenajate în care să aibă acces la apă.”7 Lipsa unor locuințe sau starea precară a acestora afectează disproporționat minoritatea romilor în România postcomunistă.8 Din cauza scăderii nivelului de trai la nivel economic, o parte dintre romi și-au pierdut locuințele primite în timpul fostului regim comunist sau le-au abandonat.9
Problemele persoanelor de etnie romă sunt așadar diverse, de la locuințe precare, supraaglomerare, sărăcie, lipsa de acces la utilități de strictă necesitate, până la comportamentele de discriminare și excluziune socială pe care proprietarii de apartamente le afișează atunci când refuză să închirieze apartamentele persoanelor de etnie sau la statul român însuși, cum este cazul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, care a evacuat 350 de persoane de etnie romă și le-a relocat în Pata Rât în apropierea rampelor de deșeuri.10 Cazuri similare de discriminare și segregare sunt cele ale primarului din Tărlungeni care a separat comunitățile de romi de o proprietate de-ale sale printr-un zid înalt de 2 metri sau cel din Baia Mare, unde primăria a construit un zid de beton între o șosea și două blocuri în care locuiesc romi.11
SNL50 ignoră acest tip de probleme.
*Stradă privată care deservește locuințele. Fiecare dintre vecini are în proprietate o parte din stradă, care nu permite construcția unui trotuar adecvat și e lipsită de vegetație. Pentru că multe dintre case sunt cumpărate cu credit bancar, predarea străzii către primărie presupune procese birocratice complicate. Asfaltarea a fost făcută, deci, din banii proprietarilor.
Legătura cu profesia de arhitect
Poate părea că niciuna dintre aceste dimensiuni nu are legătură cu arhitectura. Condițiile sociale și problemele diverselor grupuri sunt treaba serviciilor sociale. În parte, e adevărat. Dar serviciile sociale sunt ineficiente fără infrastructură, iar arhitecții și urbaniștii trebuie să redevină implicați în rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm dacă ne dorim într-adevăr schimbare sistemică.
Administrația publică e o poziție cheie pentru încurajarea abordărilor integrate: urbanistul Carlos Moreno, creatorul conceptului „Orașul de 15 minute” a avut, pe de-o parte, capacitatea de a construi conceptul, și pe de cealaltă, poziția necesară pentru a-l putea implementa și populariza: consilier al Annei Hidalgo, primară a Parisului.
Arhitecții care lucrează cu dezvoltatori privați au nevoie de documente suport de tipul Strategiilor Naționale pentru Locuire și Politica Urbană a României care să ofere într-adevăr un cadru de desfășurare coerent și sistemic. Nu sunt un panaceu, dar făcute bine, sunt un început.
1. POLITICO. „How Vienna Took the Stigma out of Social Housing”, 30 iunie 2022.
2. Soaita, Adriana, și Caroline Dewilde. „Housing stratification in Romania: mapping a decade of change”. Journal of Housing and the Built Environment 36 (1 septembrie 2021).
3.Journal, Romania. „Eurostat: Half of Romanians Live in Overcrowded Houses”. The Romania Journal (blog), 5 ianuarie 2021.
4. Păun Constantinescu, Ilinca, și Ioana Miruna Voiculescu, ed. Shrinking Cities in Romania. Grundlagen (Berlin, Germany), volume 93-94. Berlin : București: DOM publishers ; MNAC, 2019.
5. Soaita, Adriana, și Caroline Dewilde. „Housing stratification in Romania: mapping a decade of change”. Journal of Housing and the Built Environment 36 (1 septembrie 2021).
6. Discuție cu FCDL despre sesiunile de consultare organizate de MDLPA cu privire la SNL 2022-2050.
7. Cadrul UE pentru asigurarea incluziunii sociale a romilor | Ministry of Foreign Affairs”. Data accesării 15 iunie 2023.
8. Riscuri și inechități sociale în România: raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Riscurilor Sociale și Demografice. Polirom, 2009.
9. Tarnovschi, Daniela, Ana Maria Preoteasa, Monica Șerban, Alina Bîrsan, și Raluca Hirian. Situația romilor în România, 2011. Între incluziune socialã și migrație. Raport de țară. București: Fundația Soroș România, 2012.
10. „Comunități rome din Pata Rât și activismul antirasist pentru dreptate locativă – Căși sociale acum!” Data accesării 15 iunie 2023.
11. Sandu, Oana. „Dincolo de zid”. DoR (blog), 28 decembrie 2011.
DE PROIECTE
