Obiceiul de a privi orașul. Despre festival ca instrument și metodologie de traducere urbană

new Urban Habits e la a doua ediție și sperăm să fie cât mai multe. În acest articol-prezentare, Oana Onciu se întreabă cum traducem limbajul tehnic despre oraș către locuitori și ce rol au festivalurile în medierea profesională. Ne întâlnim cu Xavier Matilla Alaya, ex-arhitect șef al Barcelonei; Chris Bruntlett, de la „Ambasada olandeză a ciclismului”; Lotte Bech, urbanistă în Copenhaga; Bjarne Uldal, director pentru inovație al asociației norvegiene pentru case smart (din 2025 și în România) și Christiane Feuerstein, profesoară și expertă în transformare urbană în Viena. Mergem și noi să povestim scurt despre ce-am aflat în anul acesta în care am studiat infrastructura de îngrijire în București.

Ne vedem acolo.

Mulțumim, Oana Onciu, pentru așa o reflecție sensibilă asupra orașului și profesiei de proiectare.

Text: Oana Onciu
Foto: Vladimir Gheorghiu

Când lucrezi cu orașul ajungi repede osificat într-un limbaj al specialiștilor. Vorbești despre țesut urban, morfologia spațiilor, mobilitate, circularitate, regenerare, spațiu public, patrimoniu, guvernanță, proximitate. Sunt cuvinte necesare, uneori precise, alteori estompate de prea multă folosire. În spatele acestor termeni se află însă o gramatică foarte concretă a orașului. O stradă care îți modifică ritmul pașilor. O fațadă care reține memoria unui loc. Un balcon de fier forjat care proiectează umbre subțiri pe zid. O scară de intrare tocită de generații de pași. Un zid scorojit pe care timpul a desenat mai atent decât orice grafică. O gradenă care organizează privirea. O umbră care face posibilă oprirea. Un traseu care leagă fragmente aparent disparate și le transformă prin intermediul pașilor tăi, într-o poveste urbană.

Aici începe de fapt traducerea. Pentru un urbanist, un arhitect sau o echipă care lucrează între discipline, miza principală devine felul în care ideile despre oraș ies din vocabularul profesional și ajung într-o experiență comună. Orașul se înțelege prin corp, prin trasee, prin timp petrecut împreună, prin mici schimbări de ritm. Iar oamenii ajung să priceapă spațiul public atunci când îl ocupă conștient.

Însă cum poate un festival să funcționeze ca instrument de citire urbană și ca una dintre cele mai potrivite forme de mediere urbană? Prin natura sa temporară, colectivă și deschisă, această formă de întâlnire creează condițiile unei traduceri directe între limbajul profesional și orașul trăit. Poate lua o temă mare și o poate coborî în orașul folosit zilnic. Poate aduce laolaltă profesii, instituții, comunități, copii, vecini, curioși, artiști, cercetători și administrație. Poate transforma o conversație tehnică într-o situație vizibilă și poate construi pentru câteva zile un fel de laborator public în care întrebările despre viitor se testează la scară umană.

new Urban Habits, festivalul realizat de UrbanizeHub, un colectiv care lucrează la intersecția dintre cercetare, comunicare și urbanism participativ, transformă această pluralitate într-o practică publică. În felul acesta, festivalul devine mai mult decât un program de evenimente; devine o metodologie temporară prin care orașul este citit, activat și tradus. Pentru o echipă interdisciplinară, această configurație de adunare devine o formă de proiectare extinsă. Echipa nu apare aici doar ca organizator, ci ca aparat de traducere. Arhitectul citește spațiul. Urbanistul citește posibilitățile și relațiile. Comunicatorul calibrează discursul. Educatorul construiește accesul. Artistul aduce intensitate. Cercetătorul adaugă context. Fiecare vede altceva, iar orașul are nevoie tocmai de această pluralitate de priviri.

Festivalul pornește tocmai de la această capacitate a evenimentelor de a produce atenție, și îl transformă în mecanism de reorientare a privirii. Evenimentul captează, pentru un moment, energia colectivă, pentru ca apoi să o întoarcă spre ceea ce exista deja, dar rămânea insuficient văzut. Atenție către locuri deja existente, dar insuficient privite; atenție către orașul existent ca resursă, către spații care păstrează încă o inteligență proprie, către infrastructuri culturale, străzi, piațete și fragmente urbane care au nevoie mai puțin de spectaculos și mai mult de o nouă formă de prezență colectivă.

Iar Bucureștiul păstrează un fond consistent de asemenea locuri. Nu sunt ruine deci nu sunt abandonuri definitive, însă nu sunt nici repere centrale ale orașului. Sunt spații încă prezente, funcționale și uneori chiar impresionante, dar care nu mai ating intensitatea metropolitană pentru care au fost create. Ele continuă să existe în atenția orașului, apar în programe culturale, în trasee ocazionale, în memoria unor comunități, însă între scara lor arhitecturală și felul în care sunt folosite astăzi s-a instalat o distanță vizibilă.

Amfiteatrul Mihai Eminescu aparține acestei genealogii de locuri. Conceput ca spațiu amplu pentru cultură publică, spectacol și adunare urbană, locul păstrează o calitate rară: te face să simți că orașul a avut, cândva, ambiții spațiale mari pentru cultura comună. Nu funcționează doar ca infrastructură de eveniment, ci ca urmă materială a unei idei despre viața publică: o arhitectură în aer liber, capabilă să adune oameni, voci și gesturi colective într-un cadru recognoscibil.

Anul trecut, proiectul și-a așezat privirea în spațiul Casa LOKAL și pe strada Erou Ion Călin, lucrând cu vecinătăți, praguri și relații de proximitate. O casă, o stradă, o comunitate temporară, o domesticitate deschisă pentru public. Acolo, grija pentru oraș a avut chipul proximității. Al vecinătății, al reutilizării atente, al relațiilor directe dintre oameni și loc. În schimb la Amfiteatrul Mihai Eminescu, festivalul poate lucra cu dimensiunea istorică și metropolitană a orașului. Poate reactiva un spațiu cunoscut fragmentar și îl poate readuce în atenția celor care îl folosesc, îl traversează sau îl descoperă pentru prima dată.
Această alegere a echipei de a nu-și fixa privirea într-un singur loc, ci de a o păstra mobilă, atentă la contexte diferite, poate fi citită în două registre. Primul este cel al sustenabilității materiale. Festivalul nu își construiește o infrastructură temporară proprie, nu produce un decor autonom, nu consumă resurse pentru a instala un oraș paralel de weekend. Al doilea este însă mai interesant urbanistic. Nomadismul devine o metodă de lectură a orașului. Echipa selectează un fragment existent al Bucureștiului și îl pune pentru scurt timp sub o lumină diferită. Nu inventează locul ci îl reactivează. Nu adaugă un program, ci reconstruiește atenția.

De aici începe poate, adevăratul sens al numelui new Urban Habits. Noile obiceiuri urbane nu țin doar de felul în care ne deplasăm, consumăm, construim sau participăm, ci și de felul în care învățăm să (re)cunoaștem peisajul urban înainte de a-l transforma. Înaintea tuturor acestor gesturi se află un altul, pe cât de discret pe atât de fundamental: obiceiul de a privi orașul.

Ediția de anul acesta, care are loc pe 20–21 iunie, duce această miză mai departe. Festivalul nu doar privește Bucureștiul, ci cheamă alături unele dintre cele mai bune lentile urbane din Europa pentru a se uita împreună la el. Xavier Matilla Ayala, Chris Bruntlett, Lotte Bech, Bjarne Uldal și Christiane Feuerstein aduc nu simple exemple externe, ci metodologii de citire și lucru cu orașul: de la spațiul public și sănătatea urbană, la mobilitate, vitalitate, New European Bauhaus și locuire publică.

În această întâlnire, expertiza nu vine să înlocuiască privirea locală, ci să o acompanieze. Bucureștiul devine teren comun de observație, comparație și testare, un loc în care modele deja articulate în alte orașe sunt puse în contact cu realitatea metropolitană concretă și cu înțelegerea a ceea ce orașul este deja și poate deveni.