Dedicăm această carte unor locuinţe din România care au servit în acelaşi timp drept atelier/birou/adăpost pentru personalităţi culturale ale ultimilor 150–200 de ani. Vorbim despre case şi despre ce se întâmpla în ele, dar şi despre valoarea lor de model pentru practica arhitecturală şi pentru locuirea de azi.
Text: Ștefan Ghenciulescu, co-editor și co-autor
Ideea ei a apărut în primăvara lui 2020, perioada primei relaxări a măsurilor împotriva pandemiei. După obligatoria primă vizită la o terasă, a urmat şi cea la muzee şi expoziţii. Prea multe expoziţii nu au fost – cel puţin într‑o primă etapă – aşa că ne‑am întors în familie către locuri interioare dragi şi pe care nu le mai văzuserăm de mult. Aşa am ajuns şi la muzeul‑casa memorială Theodor Aman de pe strada Rosetti. Casa cea frumoasă (la care Aman nu a fost doar client, ci şi coautor) a căpătat brusc semnificaţii noi: am conştientizat că aproape jumătate din ea este dedicată atelierului (şi unui atelier mai mic, şi unui birou), cealaltă, spaţiilor familiei. Lumea domestică şi cea a muncii sunt în acelaşi timp separate şi aduse împreună. Nu poţi, de fapt, să înţelegi clădirea dacă nu legi povestea familiei şi cea a operei lui Aman de gândirea arhitecturală. Din această perspectivă, casa‑atelier ne apare atunci nu doar drept un obiect de patrimoniu, un exemplu istoric, ci şi ca un model viu şi bun.
*Atelierul. Vedere în direcția străzii
Acum, atunci
Dacă vă amintiţi, chiar şi în acea perioadă, în care majoritatea dintre noi aveam impresia că virusul o să ne lase în pace repede, toată lumea începuse să se gândească la schimbările sociale pe care avea să le fi adus această schimbare imensă şi bruscă: dacă oraşele se vor goli, dacă lumea va emigra în masă către rural, dacă birourile vor dispărea… Începuseră să curgă deja scenariile apocaliptice sau, dimpotrivă, bucolice, despre o sinistră respectiv minunată lume nouă.
Adevărul e că, într‑o măsură sau alta, indiferent de meserie, cu toţii am muncit şi acasă. Însă din 2020 încoace a trebuit să ne punem în mod acut problema relaţiei dintre muncă şi locuire. Nimeni nu ştie ce efecte de durată vor avea toate aceste lucruri şi cum vor arăta de‑acum înainte casele, birourile, şcolile etc.
Cert este că întrepătrunderea celor două lumi ce, de fapt, începuse de dinainte de pandemie se va accentua puternic de aici înainte. Ea va determina schimbări puternice în locuinţele şi în oraşele noastre, dar şi în modul de a produce şi consuma cultură. Dincolo de catastrofele recente, munca de la distanţă – şi deci şi de acasă – şi amestecul de activităţi, locuirea complexă şi conectată sunt procese în curs şi care ne vor afecta la un moment dat pe toţi.
Ceea ce uităm însă când proiectăm viitoruri fantastice sau distopice e că separarea fundamentală între locuire şi muncă e în mare măsură o creaţie a modernităţii. Gospodăria rurală a fost modelul de locuire prevalent peste tot şi timp de mii de ani.
Amestecul de funcţiuni era situaţia normală şi în oraşul vechi şi nu s‑a pierdut complet niciodată. „To live over the shop” e în Marea Britanie o expresie în acelaşi timp semnificativă şi banală. Deşi ea se referă la meşteşugari şi comercianţi, a fost însă valabilă întotdeauna şi pentru majoritatea creatorilor de cultură.
Ca să te uiţi bine înainte, credem, trebuie să te uiţi puţin şi înapoi, dar nu atât cu nostalgie, cât în mod critic şi fertil. Vizita acasă la Theodor Aman şi discuţiile în cadrul echipei ce s‑a format rapid ne‑au făcut să vedem clădiri pe care le cunoşteam într‑o lumină foarte diferită şi să descoperim cu încântare altele de care nu ştiam aproape nimic.
Istoria aproape de noi: case, oameni, zei ce ies afară din manual, modele vii
În majoritatea lucrărilor dedicate locuirii istorice, perspectiva dominantă este fie cea arhitecturală, în care locuitorii ajung în fundal, fie cea istorică, antropologică, memorialistică sau de evocare a unor personalităţi, în care arhitectura devine mai ales un context. În plus, ele sunt, de obicei şi prin însăşi natura lor, decuplate de situaţia şi mentalităţile de azi.
Ne‑am propus să ne uităm la clădiri, dar şi la oameni: vorbim despre valoare arhitecturală, context urban (sau rural) şi cultural şi despre relaţia dintre un creator şi căminul său. Legăm un patrimoniu arhitectural de cei care l‑au gândit, construit şi folosit.
Ne asumăm o perspectivă transistorică: nu decuplăm casele de mediul şi de epoca lor, dar le privim în mod programatic drept lecţie şi model pentru acum şi pentru viitor. Ne‑am dorit să producem o carte care să arate cât de valoroase ca inspiraţie şi cât de aproape de noi în spirit sunt casele unor oameni care au definit în mod fundamental istoria noastră modernă.
Oameni la lucru în casele lor aduce împreună arhitectura şi istoria şi antropologia locuirii.
Vorbim în acelaşi timp despre aspiraţii şi despre spaţii, despre uz, deschidere şi intimitate, despre relaţia cu vecinii şi oraşul, precum şi despre ceea ce s‑a întâmplat ulterior cu toate aceste case. Încercăm să înţelegem cum priveau aceşti oameni arhitectura, prin prisma alegerilor personale. De altfel, vom vedea cum de cele mai multe ori artiştii, scriitorii şi partenerii lor de viaţă au devenit ei înşişi arhitecţi.
Pe de o parte, scoaterea parţială din context permite găsirea unor relaţii, a unor caracteristici comune, a unor modele cu valoare dincolo de epoca sau chiar de personalitatea respectivă. Istoria devine parte a prezentului: imaginile şi planurile de arhivă sunt însoţite de reportaje fotografice noi şi, în aproape toate cazurile, de planuri redesenate. Ba chiar, atunci când nu au existat de la bun început planuri, ne‑am asumat reconstituirea lor. Textele sunt scrise de o varietate de oameni – arhitecţi, scriitori, istorici – şi toţi analizează şi povestesc despre mai mult decât ceea ce priveşte propria meserie.
Pentru noi, toţi, a fost o experienţă fascinantă să revenim la personaje de manual (sau la eroi profesionali despre care am învăţat la facultate), dar descoperind lucruri noi despre ei. Acesta ni se pare, de altfel, unul dintre câştigurile cărţii: ea propune o perspectivă contemporană şi antihagiografică asupra unor personalităţi din canonul (extins) al culturii noastre. Însă legarea operei de persoană şi de spaţiul arhitectural ne face nu doar să îi înţelegem mai bine, dar şi într‑un mod mai apropiat, şi cu un respect foarte autentic. E mai greu să vizitezi zeii în Olimp, dar e mai uşor şi mai simpatic să o faci în propria şi foarte umana lor casă.
Mai există şi o valoare adăugată care ţine de patrimoniu arhitectural. Valurile de distrugere entuziastă ne‑au lăsat puţini martori. Atunci când mai există, arhitectura veche este mutilată sau, în cel mai fericit caz, şi‑a pierdut mobilarea iniţială. Multe dintre clădirile prezentate aici sunt însă case memoriale. Au fost, în cea mai mare parte, păstrate bine şi autentic, oferind exemple despre felul în care se făcea arhitectură şi se locuia acum câteva generaţii.
Câteva cuvinte despre selecţie
În primul rând, am căutat case pentru care locuirea şi lucrul au fost consubstanţiale, de fapt, pentru care activitatea şi personalitatea clienţilor au fost determinante în arhitectură. Am eliminat conace sau alte tipuri de case care fuseseră construite dinainte şi în care munca intelectuală unui descendent şi‑a găsit locul în mod firesc, fără să aducă schimbări semnificative. Un alt criteriu a fost ca locuinţa respectivă să existe încă şi să poată fi explorată şi privită din perspectivă contemporană.
Apoi, desigur, ne‑au interesat clădiri frumoase şi cu valoare de model. Unele dintre ele au fost proiectate de arhitecţi mari sau importanţi (Horia Creangă, Duiliu Marcu, Károly Kós, Henriette Delavrancea, Petre Antonescu, Edmond Van Saanen Algy). La altele, aşa cum este cazul Mărţişorului lui Arghezi, casei familiei Bacovia din Bucureşti, caselor Aman şi Cuţescu‑Storck, transformării de către Gellu Naum a unei case ţărăneşti din Comana, clienţii au devenit, în parte sau în totalitate, ei înşişi arhitecţi. Lecţiile pe care le dau arhitecţilor devin cu atât mai importante.
Varietatea tipologică şi de situaţii a fost şi ea esenţială. Mărţişorul este cea mai mare clădire din carte, cu ale sale 18 camere+spaţii de serviciu, anexe, tipografie. La polul opus se află bojdeuca lui Creangă, cu două odăi, tindă şi prispă. Avem case modeste şi vile somptuoase.
Vila‑atelier Medrea (Horia Creangă), vila inginerului Buşilă (Duiliu Marcu), blocul în care îşi aveau apartamentele Ion Minulescu şi Liviu Rebreanu ţin de un moment arhitectural glorios: modernismul interbelic. Alte case ne vorbesc despre clasicism, romantism, eclectism Belle‑Époque (Casa Lipatti de Petre Antonescu, casa lui Istrate Micescu de Edmond Van Saanen Algy, Casa-Observator Amiral Urseanu de I.D. Berindey), stiluri naţionale mai radicale sau mai moderate (casa proiectată de către Károly Kós pentru mama sa este considerată începutul simbolic al celui de‑al doilea stil naţional maghiar), vernacular ante‑ şi postbelic etc.
Disparități. Acasă la lucru azi. Lecția celor 14 case vechi
Majoritate exemplelor sunt locuinţe urbane şi, cu trei excepţii (Cluj – casa Kós pomenită anterior, Iaşiul lui Creangă şi Comana lui Gellu Naum), toate sunt în Bucureşti. Dar este vorba aici şi despre emigraţia firească spre centrele mari şi mai ales către Capitală, care, în sistemul românesc hipercentralizat, „a luat tot”. Pe de altă parte, a existat, atât în Moldova, cât şi în Transilvania, o tradiţie, conform căreia oamenii activi cultural care totuşi nu se stabileau la Bucureşti – sau Paris, sau Budapesta – se retrăgeau în casele şi conacele familiilor lor.
Un alt dezechilibru major şi neplăcut este cel între femeile şi bărbaţi prezentaţi aici drept clienţi sau arhitecţi. Este evident vorba în primul rând despre contextul social al epocii – şi nu doar cel de aici. Henriette Delavrancea‑Gibory e marea excepţie, fiind, de altfel, una dintre primele arhitecte diplomate active în România. Căsuţa şi atelierul propriu de pe actuala stradă Eminescu sunt manifeste ale unui crez arhitectural, dar şi a unei puternice conştiinţe de sine.
*Text pe spatele uneia dintre planşele din arhiva proiectului casei personale a Henriettei Delavrancea‑Gibory / Fondul Henriette Delavrancea, MNŢR
Luând la rând însă multe dintre exemple, apar nişte tipare care nuanțează aparenta dominație masculină absolută .
Primul dintre ele nu este neaşteptat: soţia iubită şi loială, care stă în umbră, îşi asumă grijile casei şi protecţia soţului său. La nivelul propriu‑zis al locuirii, spaţiile „lui” şi spaţiile „ei”, de fapt ale familiei reunite (dar care includ şi zonele tehnice şi de serviciu), sunt de multe ori clar delimitate. Şi totuşi, la o privire mai atentă, acest model de bază poate ascunde relaţii mai subtile. Dacă în cazul casei familiei Naum, rolul Lygiei în amenajare este mai degrabă ipotetic, la casa Bacovia, Agatha a participat şi a avut probabil rolul principal în gândirea casei.
Al doilea tipar se referă la co-autorat ferm și clar: Casa Cuţescu‑Storck îşi poartă cu îndreptăţire numele. Contrastul zdrobitor între atelierul Ceciliei şi cel al lui Frederick, întrepătrunderea primului cu spaţiile de locuit (de altfel, pictura invadează mare parte din casă) nu se pot datora doar diferenţei între pictură şi sculptură sau unor comenzi clare şi divergente date arhitectului Clavel. Cecilia Cuţescu‑Storck a fost în mod evident coautor cu un rol cel puţin egal în elaborarea şi construirea proiectului. Credem că mai merită cercetat aici şi că putem avea multe surprize.
Dintre casele ce lipsesc, o parte le regretăm în mod deosebit. Pentru unele am dus o lipsă acută de informaţii. Pentru altele pur şi simplu nu a mai fost timp şi de‑abia aşteptăm o ediţie viitoare. Casele în care a locuit şi lucrat George Enescu, dar şi apartamentul‑atelier proiectat şi ocupat de arhitectul german emigrat la Bucureşti Rudolf Fraenkel sunt în fruntea listei.
Chiar şi aşa, sperăm să vă placă această carte. E una dintre cele la care am lucrat cu cea mai mare plăcere şi la care echipa de detectivi arhitecturali a repurtat victorii remarcabile. Vă dorim case poate mai mici, dar la fel de frumoase, bune pentru locuit şi lucru. Citiţi în acest sens şi concluzia cărţii, în care e vorba şi despre ipostazele de astăzi ale întrepătrunderii locuirii cu lucrul, dar și despre calităţile comune sau particulare ale locuinţelor mai vechi, corespondenţe neaşteptate între ele precum şi lecţii importante pentru acum.
-
+17
Date despre carte
Distribuire:
În Librăriile Cărturești și prin comandă pe e-zeppelin.ro, aici
Abonatii zeppelin o pot dobândi la un pret special, de 75 de lei, printr-un simplu e-mail la adresa abonamente@e-zeppelin.ro
Dacă nu ați făcut-o încă, vă puteți abona aici
Format:
Dimensiuni: 185 x 270 mm
Număr de pagini: 200 color
Copertă: cartonată, supracopertă
ISBN 978–606–638–235–9
Credite
Publicaţie editată de către Editura Universitară „Ion Mincu”, în parteneriat cu Asociaţia Zeppelin şi SG Studio.
Editori: Ştefan Ghenciulescu, Dorothee Hasnaş, Andreea Drăghicescu
Autori: Mihai Duţescu, Cătălina Frâncu, Ştefan Ghenciulescu, Dorothee
Hasnaş, Dorothea Nicolescu, Miklós Péterffy, Ilinca Pop, Irina Tulbure, Costin Zamfir
Reportaje fotografice: Laurian Ghiniţoiu, Corneliu Grigoriu, Dragoş Lumpan, Andrei Mărgulescu, Cristian Oprea, Sabin Prodan, Marius Vasile
Design grafic: Radu Manelici
DTP: Aurelian Ardeleanu
Corectură: Duşa Udrea‑Boborel
Redesenare şi reconstituire planuri, cercetare: Matei Barbu, Gabriela Bilan, Cristina Ciobanu, Andrei Culinescu, Andra Ghenoiu, Alexandra‑Caragiu Gheorghiţă, Alexandra Iosif, Andrei Ivanovits, Andreea Manea, Cezara Matei, Flavia Nechiţelea, Rora Paliga, Theodora
Popescu, Sorin Olteanu, Martha Robănescu, Andrada Spătaru, Patricia Stan, Camelia Stanciu, Maria Stanciu, Tudor Stănilă, Gabriela Udrea, Ionuţ Ursachi
O parte dintre planurile redesenate provin din cartea Locuinţa românească.
Un fişier, autori: Cristina Constantin, Cosmin Pavel (Abruptarhitectura).
Imagini şi documente de epocă: Arhivele Muzeului Naţional al Literaturii Române, Muzeului Municipiului Bucureşti, Muzeului Naţional de Artă al României, Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi, Utilitas SRL
Parteneri:
Muzeul Naţional al Literaturii Române – Bucureşti: Ioan Cristescu (director general), Andreea Drăghicescu, Adrian David, Dorotheea Niculescu, Lelia Spirescu, Greta Şuteu
Muzeul Municipiului Bucureşti: Adrian Majuru (director), Eliana Radu, Adrian Şonka
Echipa Zeppelin: Raluca Marţiş, Mugur Grosu, Sonia Lascu
Mulţumiri:
Muzeul Naţional de Artă al României: Călin‑Alexiu Stegerean (director general), Raluca Velisar, Patricia Bădulescu
Muzeul Naţional al Ţăranului Român: Virgil Niţulescu (director), Tudor Elian
Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi: Iulian Pruteanu; Bojdeuca lui
Ion Creangă, Valentin Talpalaru
Casa artelor „Dinu Lipatti”: Alice Barb (director), Irina Hasnaş, Carina Tudorache
Utilitas SRL: Bálint Szabó, Imola Kirizsan
Fundaţia Gellu Naum: Dan Matei (preşedinte)
Adrian Scripcariu, Virgil Scripcariu, Lia Perjovschi, Dan Perjovschi,
Marlene Herberth, Alex Herberth, Rucsandra Pop, Jean‑Lorin Sterian
Georgiana Ghenciulescu – autoarea titlului cărţii
