Text: Ioana Calen*
Societatea Română de Radiodifuziune a trecut, odată cu instalarea regimului comunist, printr-o perioadă de “epurare și purificare” în care a fost înlocuită întreaga echipă de redacție și pedepsită pentru presupusa propagandă anti-sovietică din timpul războiului, când principalele surse de informații erau germane și italienești. Conținutul radio s-a transformat nu doar în ceea ce privește propaganda politică și socială, dar mai ales în rândul emisiunilor de teatru şi lecturi radiofonice și chiar ale muzicii vremii, ce a fost infuzată în mod forțat cu un suflu specific “omului nou”, atât în ceea ce privește linia melodică, cât și textele.
Ascultarea posturilor de radio străine precum Vocea Americii, Radio Libertatea, Europa Liberă sau Radio Vatican era considerată un delict, iar în țările din blocul sovietic au fost înființate sute de stații de bruiaj pentru posturile de radio care încercau să transmită informații autentice despre situația internațională, emisiuni culturale necenzurate, dar și să demascheze eșecurile regimului comunist.
Una dintre stațiile de bruiaj din România era amplasată la 1 802 metri în Muntele Mic din Munții Țarcu Godeanu și acoperea Banatul și Oltenia. Unii istorici speculează faptul că activitatea de bruiaj și “camuflaj informativ” avea acțiune și asupra emisiilor radio ale bazei aviatice NATO de la Aviano (Italia de Nord-Est), ceea ce a dus la presiuni din partea misiunilor-satelit americane și NATO și eventual la dezafectarea stației. Sunt destul de puține informații cu privire la stațiile de bruiaj din România comunistă, însă în underground-ul culturii tehnologice din acea perioadă se ducea o luptă mută și secretă pentru cucerirea undelor radio ce aduceau în casele oamenilor mesajul lumii de dincolo de cortina de fier, un mesaj de care mulți oameni s-au agățat pentru a nu ceda psihic într-o perioadă de mascaradă culturală.
Radioamatorii foloseau informații din revistele de tehnologie ale vremii (Tehnium era cea mai faimoasă) și bricolau, în secret, antene radio din ce în ce mai sofisticate petru a asculta, cu groaza de a fi deconspirați și emoția de a accesa o lume interzisă, adesea ascunși în podurile caselor sau zone ferite chiar și de membrii familiilor pe care nu doreau să îi expună unor informații care i-ar fi făcut vulnerabili în fața organelor de control.
Unele posturi radio se ascultau doar după o anumită oră, de cele mai multe ori în colțuri secrete ale casei unde se prindea, cu emoții, Europa Liberă. Prin intermediul antenelor, românii aveau acces la lumea exterioară, atât cea oficială, seacă, a mesajului partidului comunist, cât și la lumea interzisă, în concepția lor un fel de paradis spiritual și material inaccesibil.
Multe dintre aceste antene erau confecționate sau modificate prin diverse tehnici de bricolaj, construite fără cunoștințe temeinice de electronică de oamenii care ar fi fost dispuși să învețe orice pentru a stabili o legătură cu lumea.
Între timp, revistele radioamatorilor și cele tehnice publicau deseori scheme și modele fie de antene, fie chiar de radiouri, iar activitatea radioamatoristică era privită drept una dintre cele mai îndrăznețe forme de supapă culturală.
Spre sfârșitul anilor ‘80, imaginea tipică a cartierelor era cea a blocurilor cu grădini nesfârșite de fiare pe terasele de la ultimul etaj, cu cele mai bizare forme, reprezentând antene bricolate.
Blocurile și cartierele cenușii atât de reprezentative care aveau să schimbe orașele ca scară și estetică au început să fie dotate cu antene TV care “prindeau” câteva posturi prin schimbarea poziției.
Apariția televiziunii în România coincide cu propagarea, la nivel internațional, a modelelor de relații publice, dar mai ales de propagandă după modelele consacrate de Edward Bernays, considerat părintele relațiilor publice și al propagandei. În prima parte a istoriei televiziunii în România, rolul acesteia a fost în principal instrument al Partidului Comunist Român de îndoctrinare și informare a populației cu privire la proiectele acestuia.
Televiziunea română emitea în anul 1957 aproximativ 600 de ore pe an, ajungând în anul 1968 să aibă 6 studiouri, 700 de angajați și să emită 3 000 de ore pe an pe două canale. În anii 1970, după ce se mută în sediul de pe Calea Dorobanților, TVR este recepționat pe 83% din teritoriul țării, având 1,5 milioane de abonați.
Acest salt mediatic produce o fascinație fără precedent în rândul unei populații naive și lipsite de produse culturale autentice care consuma în special emisiunile de varietăți, atent filtrate de mecanismele de control și cenzură ale partidului unic, dar și emisiunile de propagandă. Magia tehnologiei constituie principala motivație de consum, componenta de conținut fiind surclasată de faptul în sine de a vedea imagini în mișcare pe monitoarele arhaice, iar goana după semnal se manifesta printr-o permanentă interacțiune cu antenele plasate de obicei pe acoperișurile caselor sau pe bloc.
Un ritual tehnologic aproape cotidian în acea perioadă consta în colaborarea a doi sau trei mebri ai familiei – unul dintre aceștia mișca antena astfel încât să “prindă” programul, în timp ce altcineva stătea în fața televizorului încercând să comunice într-un timp cât mai scurt momentul exact și poziția în care bruiajul dispărea lăsând loc imaginii și sunetului cât de cât inteligibile. De multe ori era nevoie de un al treilea membru al echipei care se poziționa într-o zonă de mijloc, care funcționa ca un intermediar între cei doi.
Impactul televiziunii asupra vieții de zi cu zi și a mentalității românilor era enorm, raportat la nivelul de penetrabilitate al tehnologiei, pentru că oamenii care nu aveau televizor mergeau la rude și prieteni în timpul orelor de emisie, dar mai ales în cazul unor emisiuni precum “Teleenciclopedia” sau al unor seriale precum “Dallas”, cele cu detectivul Kojac, desenele animate cu Miaunel și Bălănel, Mihaela, Pin Pin sau “Nu Pogodi”, celebrul desen sovietic din 1969 cu lupul care îl aleargă pe iepurele Zayats. Un singur strigăt de la un balcon cu “desene!” sau “Dallas!” avea puterea să golească în câteva momente parcuri și străzi întregi de copii și adulți, care savurau în mod colectiv emoția imersiunii TV. În cele cinci minute de desene animate, atât adulții, cât și copiii stăteau nemișcați, cu răsuflarea tăiată, în fața televizorului, brusc exasperați în unele momente de apariția bruiajelor care aduceau cu sine ritualul cu antena, care se termina, de multe ori, odată cu programul.
Emisiunile de 23 august arătau spectacole prodigioase puse în scenă de toată suflarea românească, cea mai mare parte a programului TV fiind dedicată cultului conducătorului iubit, iconice fiind imaginile acestuia și ale Elenei Ceaușescu înconjurați de sute de copii selectați pe sprânceană și aduși să-și recite omagiile în versuri și să ofere flori cuplului prezidențial.
Manifestațiile culturale erau dominate de activitatea cenaclului Flacăra și a maestrului de ceremonie al acestuia, Adrian Păunescu, ce punea în scenă cele mai ample evenimente dedicate tineretului. Erau, însă, momente, în anumite emisiuni, când la televizor apăreau intelectuali precum Andrei Pleșu, iar emisiunile lui Iosif Sava și ale lui Aristide Buhoiu erau urmărite cu o religiozitate organică, neimpusă de sistem.
Goana după semnalul TV este iconică în perioada comunistă și a alimentat o vastă cultură a bricolajului de antene pentru a surprinde posturi străine, în special cele bulgărești, cele mai accesibile în acea perioadă. Dacă hackuirea sistemului pentru a putea asculta posturi de radio interzise aducea cu sine recompensă unui branșaj la realitatea obiectivă, jurnalistică, în cazul posturilor TV străine era vorba de cele mai multe ori de un tip de conținut asemănător, întrucât se puteau prinde posturi tot din blocul sovietic.
În ultimii ani ai comunismului, cele 3 ore de program TV din timpul săptămânii erau insuficiente pentru gustul format pentru conținut media. Cei care stăteau în vecinătatea granițelor puteau prinde posturi de televiziune bulgărești, sârbești sau ungurești, însă marea majoritate foloseau amplificatoare de bandă largă. În acea perioadă exista o adevărată industrie a acestor dispozitive, deși mulți dintre utilizatori și le construiau sau modificau singuri, iar terasele blocurilor erau împodobite cu straturi mereu noi de elemenți la antenele existente. Miza în cazul bricolajului antenelor TV era una cantitativă, oamenii voiau mai mult din ceea ce aveau deja, același tip de filme sau emisiuni, pe când cea în demersul cu mult mai periculos de a asculta posturi de radio precum Europa Liberă era una strict calitativă – un portal către un univers paralel.
Tocmai succesul televiziunii în România și breșele pe care partidul le-a permis în program au dus la o dorință din ce în ce mai mare de deschidere culturală, susținută, evident, de un nivel al calității vieții care ajunsese intolerabil. Larry Hagman, actorul care l-a nterpretat pe JR în serialul “Dallas”, un adevărat fenomen la nivel mondial, a susținut chiar că difuzarea acestui serial în România anilor ‘80 a avut un rol important în izbugnirea revoluției: „România a difuzat serialul «Dallas» pentru a le arăta românilor cât de corupt era sistemul american, însă totul s-a încheiat cu românii care l-au pus la zid pe Ceaușescu, care era un dictator, şi l-au împuşcat de 500 de ori – pentru că ei voiau toate acele lucruri pe care le-au văzut (în serial, n.r.) şi de care nici nu ştiau că există (înainte de difuzarea serialului, n.r.)„.
* Cercetare și text pentru expoziția magi*k – o tehno-arheologie a orașului București, de la radio la internet, deschisă până pe 15 noiembrie 2016 @ MNAC Sala Dalles
* Articole conexe:
magi*k. Istoria media printre straturile de antene. (1) Perioada interbelică
magi*k. Istoria media printre straturile de antene. (3) Perioada de tranziţie și contemporană
