Plasele de țânțari strică transparența, reduc iluminatul natural și ventilația, îngroașă vizual tâmplăria. Însă e nevoie de ele, ca de multe lucruri care ne deranjează în design și care pentru oameni sunt importante. Iată două povești în acest sens.
Text, foto: Ștefan Ghenciulescu
Prima se leagă de splendida și greu locuibila casă Farnsworth a lui Mies. Pe lângă nesiguranța psihologică și rezistența termică nulă, ea mai e și așezată lângă râu, într-o zonă mlăștinoasă și inundabilă: locul de party pentru toți țânțarii dimprejur.
Se pare că doamna Edith Farnsworth, care l-a și dat în judecată pe Mies pentru probleme arhitecturale și de buget, ar fi apelat la un fost student și colaborator al acestuia, Wiliam E. Dunlap, care i-ar fi proiectat niște plase mari cu rame din bronz în jurul verandei 1. S-au păstrat fotografii cu aceasta și alte schimbări ce alterau puritatea, dar umanizau casa. Peter Palumbo, care a cumpărat casa și a restaurat-o, a introdus aerul condiționat și a eliminat aceste ecrane. 2 Azi, ca turist, vara, țânțarii te distrug.
În același an cu casa Farnsworth (1951) și pe coasta Mediteranei, Le Corbusier termina Le Cabanon, un proiect ieftin și iconic, o întreagă filosofie arhitecturală și exersată cu materiale și tehnici modeste. 3
Casa este luminată și ventilată prin două ferestre pătrate, dar și prin trei dispozitive mai discrete: o fantă orizontală și două verticale, așezate pe diagonală. Fantele verticale nu au ferestre, ci doar o pânză de țânțari. Foarte probabil, în perioada când cabana era ocupată, ele rămâneau în permanență deschise, permițând o ventilare încrucișată. Trebuie spus că, dincolo de inteligența climatică, efectul arhitectural al texturii este extraordinar. La interior, aceasta se suprapune perspectivelor îndepărtate sau apropiate și îmblânzește lumina mediteraneeană. La exterior, fanta verde reinventează fereastra de colț a modernismului clasic și devine un element pictural care intră într-o relație voit tensionată cu caracterul brut al buștenilor.
-
+2
Opoziția este evidentă, dar intenția mea nu este una moralizatoare. Totuși, clientul cabanei era tot arhitectul, iar Le Corbusier a impus și el sacrificii groaznice utilizatorilor. Însă acest gest – pe care l-a reluat în locuințele de vacanță construite în apropierea cabanei – confirmă că poți distila arhitectură și din resurse minime. Sigur, ajută să fii Corbu’, dar asta nu ne împiedică să încercăm și noi. Țânțarii sunt astăzi în continuare și din nou nu doar o neplăcere, ci şi o sursă groaznică de boală și moarte. Poate că, la fel ca în timpul modernismului, acestora și altor nevoi uriașe li se va răspunde nu doar prin echipamente, ci prin arhitectură.
Note
1 Jackie Craven, „Mies van der Rohe Gets Sued. The troubled story of the glass-walled Farnsworth house”, Thought.co, 2019, .
2 Nora Wendl, „Uncompromising Reasons for Going West: A Story of Sex and Real Estate, Reconsidered”, în Thresholds 43: „Scandalous”, citată de Amelia Taylor-Hochberg, în archinect.com.
3 Cabanon de Le Corbusier, 1951
