Text: Mugur Grosu
Într-o dimineață, într-o cameră de hotel din Arad, m-am trezit cu o durere odioasă de cap și cu două corpuri suplimentare în pat, despuiate și mirosoind a bere. Și prima chestie care mi-a venit în minte a fost întrebarea: ce e un hipopomingo roz?
De regulă, spun că răspunsul pustiește-ntrebarea (adesea-i mai bine să nu ne pripim, unele întrebări sunt mai prețioase decât răspunsurile – mai ales dacă-s pripite), dar cum aici totul e la vedere, fac și formalitatea asta: un hipopomingo roz e rezultatul încrucișării dintre un hipopotam și un flamingo roz. Imaginați-vă: un balot lucios de trei tone susținut de două piciorușe de balerină, continuat cu un gât lung care unduiește un alt balot, mai mic, din care te țintesc doi ochi bulbucați. Totul roz.
Nicio legătură cu corpurile găsite în pat – doi scriitori ardeleni veniți, ca și mine, la festivalul Discuția Secretă, care se lungiseră cu discuțiile pe terasa hotelului până când noaptea s-a făcut alburie iar eu, din oaspete, m-am trezit gazdă. Mai pățești, zice-se. Mă-ngrijora, totuși, că somnul prost și puțin îmi vida capul exact în ziua când ar fi trebuit să fiu în formă pentru un “artist talk” cu regizorul sârb Boris Mitic, despre fantasticul său film parodic-documentar In praise of Nothing. Am coborât la aerul dimineții, în parcul de peste drum, și-am aflat imediat de unde venise-ntrebarea asta tâmpită. Cu o zi înainte, mă învârtisem pe-aici și mă intrigase locul – o piață pustie, care punea față-n față două monumente cum nu se poate mai diferite și mai lipsite de chef de dialog: unul clasic, vechi de peste un secol, dezvoltat ascendent, cu un fel de zeiță în vârf ce flutura spre tării o cunună, iar celălalt – un ansamblu teluric masiv despre care mi-am zis c-a fost adăugat în comunism: un fel de arc de triumf pe care fuseseră trântite, ca niște magneți de frigider enormi, niște făpturi de bronz butucănoase, în timp ce pe sub arc se îngrămădea o ceată ce-mi amintea de șoimii piețelor – cei care erau primii la coadă la alimentara în comunism, când miroseau că-n ziua aia se va băga carne. Doar plasele le lipseau. Între ansamblurile astea ursuze ca doi boxeri puși să joace în Lacul Lebedelor, trei catarge fluturau steagurile Ungariei, României și Uniunii Europene. De fapt, al nostru trăgea la aghioase, fusese răsucit de vânt în vârful catargului, unde torcea ca mâța pe pervaz, nesinchindu-se că strica baletul. La fel și cu monumentele: dacă la cel clasic erau câteva coroane funerare pe care vedeai steagul Ungariei, celălalt, întregind aspectul de coadă la alimentara, încă părea că așteaptă să primească marfă. Era ceva acolo, în piața aia – pe cât de-ncărcată de solemnitate pe-atât de pustie – o strădanie urieșească înduioșătoare pe care mintea mea tulburată nu reușise să o cuprindă decât prin această expresie: un hipopomingo roz!
Seara târziu, după ce-am dus, din fericire, la bun sfârșit discuția cu Boris Mitic și mă-ndreptam spre hotel, mi-am propus să-mi ofer niște momente de tihnă în piața aia, care-mi devenea dragă. În drum, m-am oprit la un non-stop, unde-am dat peste Boris – bântuia printre rafturile cu bomboane și ciocolată, după ceva care să-i stârnească interesul, nici banal, nici pretențios. A renunțat, i-am spus unde merg și i-am propus să vină cu mine, eventual să luăm câte-o bere, mi-a zis că are ceva mai bun, o zmeurată adusă de-acasă, și am surâs: totul, în zilele astea, pare să se lege cu roz. În loc de bomboane și ciocolată, am luat o pungă de semințe de dovleac. Am rătăcit nițel drumul spre piață și-am nimerit pe niște străduțe încremenite-ntr-o pace deplină de care-a părut fascinat – nici țipenie, niciun sunet sau bob de lumină, ca o butaforie pregătită de filmare. Din pasiune pentru locuri, Boris nici nu stătea la hotel, a preferat să-și caute prin Airbnb un spațiu privat și găsise ceva de-un kitsch monumental – cred că patul are20 mp, mi-a zis. Am petrecut o jumătate de oră în piața pustie, admirând baletul insectelor care roiau în aura de lumină a monumentelor, singurele făpturi real atrase de ele. Alinia cu grijă cojile de semințe pe marginea băncii, de parcă ar fi împletit un mileu și i-am povestit ce citisem între timp despre parcul acela, numit al Reconcilierii: fusese inaugurat în 2004, după modelul reconcilierii franco-germane, prin reinstalarea monumentului maghiar, care fusese demontat după unirea românilor, și alăturarea unui monument românesc, despre care m-am amuzat să aflu c-a fost realizat de inenarabilul sculptor Bolborea, autorul Căruței cu Paiațe din fața Teatrului Național București, ce pare că duce mai departe tema cozii de la alimentara – faza de după mistuirea bucatelor. Cât despre monumentul maghiar, aflasem că figurile martirilor comemorați pe cele 13 efigii-ale sale nu-s doar etnici maghiari, ci și nemți, un armean, un croat și chiar un sârb, dragă Boris. Știi, în urma înăbușirii revoluției lor, mulți maghiar s-au abținut să ciocnească berea, c-așa făcuseră învingătorii de-atunci, iar abținerea asta, care-a ținut vreo 150 de ani a fost, poate, adevăratul lor monument, puternic și viu. Așa cum, poate, cel mai simplu și viu monument al concilierii e să ciocnești paharul cu celălalt, privindu-l în ochi, indiferent din ce lume sau tabără ar veni. Ne-am savurat zmeurata, am strâns cu grijă cojile de semințe și-n urma noastră am auzit pornind aspersoarele. În acel susur roz al pieței pe care-o lăsam iar pustie părea că istoria deschisese-o șampanie și o-mpărțea firelor de iarbă.
DE PROIECTE
