Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Ștefan Tuchilă
Una dintre cele mai de răspândite (și groaznice) confuzii valorice din societatea noastră este, cred,cea dintre „frumos”, nou sau în stare bună, pe de o parte, și urât, vechi, în stare proastă, pe de alta. Mă refer aici în primul rând la arhitectură și oraș. Motivele sunt multiple – de la problemele educației vizuale la frustrările noastre generale sau la relația dubioasă cu trecutul, pe care îl preferăm mitic, decât relevat prin urme concrete. Suntem o societate conservatoare (în unele aspecte, ultraconservatoare), dar căreia nu îi place să conserve. Vechiul e suspect. Doar vechiul autentic, însă, pentru că noul în stil pseudo-vechi, fals tradițional, e la mare căutare.
Semnele acestei confuzii chiar sunt peste tot. În orice discurs care promovează transformările distructive, demolările de tot felul, va vine întotdeauna vorba de vechituri, cocioabe, de valoarea morală a actului de a curăța. Nu putem înțelege că starea proastă e reversibilă,că repararea e de cele mai multe ori mai bună decât înlocuirea, că până și semnele vârstei, la case ca și la oameni, au o valoare, exprimă o viață trăită. Ne vine să greu să vedem valoarea autenticității, a contradicțiilor și a straturilor și cicatricelor istorice. Nu sunt frumoase, nu sunt curate.
Trebuie spus că faimoasa curățenie urbană se referă foarte des și la oameni, nu doar la case. Dacă ne deranjează un anumit tip de comunitate, diferențele și sărăcia (mai ales sărăcia), ne bucurăm când ele sunt eliminate – bine, de fapt, împinse în altă parte. Ascunderea sub covor e un alt mare obicei național și un mod rapid de a face curat. Îmi amintesc cum, în discuțiile despre catastrofala operație Berzei-Buzești, care a ras o halcă întreagă de oraș istoric, argumentele pro era întotdeauna despre îndepărtarea caselor vechi, dar și a populației ce le locuia.
E frapantă această omniprezență a intervenției în același timp radicale și superficiale. Trăim într-o lume a pospăielii ucigașe. Ne regăsim cu toții în personajul pe car el-as numi gospodarul fatal. E bine intenționat, de cele mai multe ori, entuziast, optimist și mult prea distructiv. E primar, conduce alte organizații sau e simplu cetățean. El dă cu lavabilă peste soclurile de piatră sau mozaic prețios. Sau cât i se întinde pe fațadă apartamentul. Dacă e la ADP, folosește varul și la copaci și la borduri. Îi plac gardurile mai mult ca orice altceva și preferă să închidă complet grădina, pentru că doar dacă nu intră nimeni într-un loc, acesta„nu se strică”. Închide balcoane la case minunate, dar și la pridvoarele unor biserici ce sunt monumente istorice. Mutilează copaci,taie tufe splendide, dar pune panseluțe. Bricolează, șterge, unifică și descompune. Când poate, depășește improvizația și face toate acestea demolând și construind, într-un mod lacom, orgolios și prost. Și, da, uneori mai e și arhitect.
Noul disonant și agresiv realizat cu atâta entuziasm nu se dovedește de cele mai multe ori a fi și bun. Ajunge de obicei rapid de tot într-o stare la fel de proastă, dar fără niciuna din calitățile dinainte. E clar că nu e bine. Însă nu contează. „Ați văzut, dom’le, ce urât era? Bine că au făcut curat.”
*Foto: Strada Aura Buzescu, București, © Ștefan Tuchilă
Zeppelin #161 (primăvara, 2021) e disponibil în librăriile Cărturești, Inmedio și Relay sau poate fi comandat aici, la prețul de librărie (30 RON), căci preluăm noi costurile de transport pentru toate livrările interne.
Sau, ca să ne ajutăm reciproc și mai tare, puteți opta pentru un abonament extrem de avantajos, care să o includă – aici.
Râmânem aproape, lucrăm ca să vă putem informa și să putem visa împreună.
