Text & fotografie: Ştefan Tuchilă
Mulți dintre noi trăiesc cu impresia că preocuparea pentru sustenabilitate reprezintă o pasiune recentă, alimentată de nevoia de a trăi mai bine și hrănită de confortul celor care trăiesc în țări dezvoltate, oameni și organizații care au timpul și energia pentru a se dedica acestui subiect. Departe de a fi o preocupare exclusiv contemporană, sustenabilitatea, un concept legat direct de confortul vieții de zi cu zi, a fost însă integrată în cotidianul unor civilizații ce existau cu mult timp înainte de revoluții industriale sau digitale sau apariția acestei „noi” conștiințe ecoresponsabile.
Cauzele acestui fenomen sunt relativ simple: de-a lungul timpului oamenii au trebuit să supraviețuiască în medii variate, de la câmpii și dealuri înverzite până la întinderi nesfârșite de gheață sau nisip. Răspunsul lor a fost binar: adaptarea la mediu sau părăsirea lui, în căutarea unui context mai favorabil. Interpretarea condițiilor climaterice sunt diverse și variate și se traduc de multe ori prin prisma arhitecturii vernaculare, răspunsuri directe şi eficiente la nevoia în căutarea confortului.
*Casă tradițională, Kashan
Articolul de față va prezenta câteva astfel de soluții așa cum se mai pot vedea în țara pe care o numim astăzi Republica Islamică Iran.
Având rădăcini în vastul Imperiu Persan, Iranul este poate una dintre cele mai bune destinații pentru turismul arhitectural. Istoria bogată a Persiei Antice și medievale, dar mai ales instabilitatea și conflictele armate din țările vecine au rezultat într-o situație relativ particulară: Iranul este locul unde poți vedea o serie de vestigii unice, de la ruine de temple și castele antice, trecând prin gigantice zigurate și nenumărate tipologii de moschei și mausolee, până la o arhitectură vernaculară perfect adaptată mediului ostil din deșert.
*Reședința Khan-e Boroujerdi, Kashan
Mă voi concentra mai jos asupra unei serii de răspunsuri găsite acum sute de ani în acolo, intervenții ce variază de la tipologii particulare de clădiri până la sisteme la scara unui oraș sau a unui întreg teritoriu. Scopul lor este același: a face viața umană posibilă într-un context foarte dificil, uneori imposibil. Iar aceste clădiri (teoretic strict utilitare) reprezintă și exemple de arhitectură în stare pură și de o calitate plastică excepțională.
Intervenție la scara teritoriului: Qanat-ul
Probabil cel mai impresionant element din această listă, deși este o construcție aproape invizibilă. Qanat-ul, un sistem de canale subterane, a fost pentru mult timp factorul esențial ce a permis crearea unor așezăminte umane în zone foarte aride.
Săpate integral manual de o castă de muncitori extrem de specializați, primele exemple de qanat au apărut în Iran acum peste 2000 de ani, fiind apoi importate de multe alte zone din jur. Acum circa 70 de ani numărul de qanat-uri din Iran era estimat la circa 500.000, astăzi numărul lor fiind mai redus, undeva între 30 și 35.000. Cifrele rămân totuși impresionante, o tehnologie inventată acum mii de ani încă reușește să alimenteze cu apă zone locuite din mijlocul deșertului.
*Qanat-uri devenite surse de apă în subsolul unei case tradiționale
Tehnica utilizată este simplă: odată descoperită sursa de apă, de obicei la baza unui munte, se sapă un prim puț ce marchează debutul qanat-ului. Începând din acest punct muncitorii sapă un canal orizontal cu o pantă de 1:1000–1:1500 sau chiar 0 pentru qanat-urile foarte lungi. La fiecare circa 30 de metri se sapă un puț suplimentar ce va permite evacuarea materialului excavat, accesul muncitorilor, dar și ventilarea viitorului canal. Totul este realizat (qanat-urile au continuat să fie construite până în secolul XX) cu unelte extrem de rudimentare, construcția unui qanat se poate întinde astfel pe mai mulți ani sau chiar decenii.
Dacă majoritatea canalelor au o lungime între 5 şi 10 kilometri, există cazuri cunoscute care depășesc 70 de kilometri. Puțurile verticale pot avea adâncimi între 20 şi 200 de metri, recordul cunoscut este de 275 de metri.
Partea cea mai interesantă a sistemului e legată de utilizarea lui la nivelul orașului. Dacă uneori un qanat se termină într-un rezervor de apă, de multe ori el este racordat la o rețea subterană de alimentație ce leagă subsolurile locuințelor, servind pentru aprovizionarea cu apă sau răcire, subiect abordat în paragrafele ce urmează. Formă de arhitectură mai puțin spectaculoasă decât apeductele romane ce împânzesc Europa, qanat-ul este însă cu mult mai practic, mai ușor de întreținut, flexibil, aproape indestructibil şi unul dintre elementele ce au permis așezămintele umane și agricultura în zone din nordul Africii, Orientul Mijlociu și Asia.
*Stradă și turn de vânt din orașul Yazd
Intervenții arhitecturale: Bâdgir – Turnurile de vânt
Înainte de eoliene, atașate în orice formă posibilă pe clădirile contemporane, parte esențială a branding-ului ecologic și metoda perfectă de greenwashing, a existat bâdgir-ul. Parte integrantă a siluetei multor orașe din fostul Imperiu Persan, turnul de vânt a fost importat în multe regiuni deșertice, fiind o formă practică şi simplă de a utiliza vântul pentru o ventilație eficientă a interioarelor.
După cum numele indică, badgir-ul este un turn atașat unei alte construcții (de obicei, locuințe sau cisterne cu apă), prezentând una sau mai multe deschideri, plasate în funcție de poziția dorită față de direcția dominantă a vântului. Formele cele mai întâlnite au 4 feţe, dar există și alte variante, mai ales cu opt fețe, generate de nevoia de a capta cât mai multe direcții posibile. Un sistem de panouri din lemn era utilizat pentru a putea deschide sau închide anumite fante și a se adapta astfel efectului dorit.
*Acoperișurile din Yazd
Pentru a înțelege cum funcționează un turn de vânt trebuie privit înainte modul în care era compus țesutul urban în care acestea se integrează: străzi înguste și înalte, cu un maxim de umbră la nivelul solului, ferestre deschise numai către curți centrale, cu dimensiuni cât mai mici posibil sau protejate prin retragere din primul plan al fațadei.
Totul situat într-o zonă aridă cu diferențe mari de temperatură între zi și noapte. O vizită în orașul Yazd, poate una dintre cele mai bune locații din lume pentru a observa acest tip de arhitectură, vă va convinge ușor că este posibil să te plimbi afară la peste 40 de grade Celsius, fără să fii atins de soare.
Cel mai simplu mod de utilizare a turnului de vânt este simplă: orientate în direcția vântului dominant, turnurile introduc un curent de aer către interiorul locuinței, participând astfel la crearea unei senzații de confort a ocupanților. Locuința tipic iraniană din aceste zone este extrem de introvertită, total închisă către exterior şi orientată către una sau mai multe curți centrale, foarte bogate în vegetație, către care se deschid majoritatea ferestrelor. Turnul sau mai degrabă turnurile sunt legate printr-un sistem de curți secundare şi circulații ce favorizează circulația aerului în ansamblul locuinței.
*Partea inferioară a turnului de vânt
Badgir-ul funcționează și mai bine atunci când este folosit împreună cu o sursă de apă: un simplu bazin la baza turnului sau, mult mai eficient, direcționarea fluxului de aer către qanat-ul aflat în subsolul casei.
*interiorul turnului de vânt
Sistemul poate fi utilizat şi mai eficient prin schimbarea direcției intrării de aer, astfel încât să fie opusă vântului dominant. Prin presiunea dezvoltată astfel pe fața deschisă a turnului, aerul este tras către exterior, creând astfel un curent de aer și mai puternic în interiorul casei. Introducând și apa în ecuație, aerul putea fi răcit prin contactul cu suprafața de apă alimentată prin qanat-ul aflat în subsol. Astfel, unele sisteme de ventilație aveau un premier turn ce introducea aerul până la nivelul qanat-ului, un al doilea turn aflat în centrul clădirii extrăgând în spațiul de locuit aerul răcit de apa din qanat, cu o temperatură mult mai mică decât cea exterioară.
Intervenții arhitecturale: Ab anbar – Cisternele de apă şi Yakhchāl – depozitele de gheață
Badgir-ul nu era rezervat exclusiv pentru locuințe. O plimbare pe străduțele înguste din Yazd sau Qazvin reprezintă ocazia de a întâlni o serie de construcții semiîngropate în sol, înconjurate de o serie de turnuri de vânt. Este vorba despre „ad anbar” sau cisterne de apă.
*Cisternă de apă, Meybod
De cele mai multe ori alimentate prin intermediul qanat-ului, cisternele erau destinate stocării și aprovizionării cu apă a unei zone dintr-o așezare, o piesă esențială a oricărui oraș. Locuitorii nu intrau niciodată în contact direct cu rezervorul, pentru a evita orice risc de contaminare. Un culoar foarte adânc și o scară monumentală conduceau către peretele ce constituia baza cisternei și unde se găseau mai multe robinete.
Dotarea cisternelor cu turnuri de vânt avea mai multe roluri. Primul este evident: răcirea apei la o temperatură cu mult inferioară exteriorului.
Cisternele erau construite în mare parte îngropate, partea care se găsea deasupra solului având pereți foarte groși, din mai multe straturi de cărămidă și argilă.
Izolația termică importantă și curentul continuu de aer asigurat de turnurile de vânt asigura temperatura constantă a apei, cu mult inferioară exceselor unei zile normale în deșert. Un al doilea rol, esențial pentru un volum destinat stocării apei pe termen lung, era evacuarea umidității ce ar fi putut conduce la formarea unor mini-ecosisteme de nedorit pentru o sursă de apă potabilă.
*Cisternă de apă cu 6 turnuri, cca. 1580, Yazd
Qanat-ul și badgir-ul ajutau și la conservarea unui alt element greu de imaginat în mijlocul deșertului acum douăzeci de ani: gheața. „Yakhchāl” sau, mai simplu zis, depozitul de gheață avea aproximativ aceeași formă ca şi o cisternă, diferența constând în grosimea mai mare a pereților, de multe ori peste doi metri.
Gheaţa era ori adusă iarna din munți, ori formată direct înăuntru prin redirecționarea unor qanat-uri în timpul iernii. Depozitul era apoi sigilat până în momentul când era nevoie de gheață.
Unele depozite erau dotate cu turnuri de vânt conectate la qanat-uri, ce puteau menține o temperatură foarte joasă chiar și în zilele de vară, evitând în același timp acumularea umidității.
*Depozit de gheață, Meybod
Rolul acestei înșiruiri de tehnologii și metode vechi de peste 2.000 de ani nu este doar de a căpăta niște referințe directe. Arhitectura contemporană a căutat și continuă să găsească surse de inspirație în forme foarte vechi de creație vernaculară. Nu, ideea în sine este şi mai simplă: acum foarte mult timp existau populații care reușeau prin niște metode foarte simple și o voință de fier să-și schimbe mediul de viață. Motivația nu era un ideal abstract, ci nevoia de a trăi și de a se adapta la un mediu dificil.
*Depozit de gheață, Abarqu
„Eco” atemporal
Revenind în momentul actual, ecologia ocupă o mare parte din timpul arhitecților, uneori chiar și în România. Trăim însă într-o societate mai preocupată să arate că face ceva decât să realizeze efectiv acțiunea necesară. De unde avalanșa de certificări şi label-uri, fiecare mai verde și mai excelent decât celălalt. Arhitectura sustenabilă contemporană se rezumă la o serie de parametri foarte tehnici, caracteristici ale unor materiale, configurări și randamente de echipamente tehnice.
Construim clădiri etanșe și izolate precum un termos și cheltuim apoi peste jumătate din bugetul energetic pentru a le climatiza, întrucât nu știm să evacuăm eficient căldura acumulată înăuntru. Construim clădiri „pasive” care sunt atât de izolate prin forma și caracteristicile tehnice ale ferestrelor, încât trebuie luminate artificial chiar și în mijlocul zilei, bineînțeles cu tehnologie LED.
Acum peste două mii de ani niște oameni în deșert reușeau să răspundă cu mult mai direct și eficace în fața unor cerințe imediate și unui context critic. Poate este momentul să ne inspiram din exemplu lor și să înțelegem că sunt metode mai simple de a fi „ecoresponsabil”, de la fațade care produc mai multă umbră sau planuri și secțiuni ce permit o ventilație naturală; feluri infinit mai bune decât orice sistem activ de control sau calcule complicate de performanțe energetice.
DE PROIECTE
