DOSAR Zeppelin #153: Case modeste. Arhitectura locuinței accesibile

Intro:  Ștefan Ghenciulescu

Dacă te uiți în reviste și pe site-uri de arhitectură după locuințe, găsești în primul rând vile mai mari sau mai mici. Nu mă refer aici la publicațiile de amenajări, dedicate publicului larg, ci chiar de cele profesionale veritabile. Pe locul doi sunt locuințele scumpe de orice alt tip – apartamente de lux, în primul rând, case de vacanță care costă mai mult decât o locuință permanentă serioasă. Pe locul trei, în mod aparent surprinzător, apar proiectele sociale, de toate tipurile, de la cele subvenționate până la locuirea de extremă urgență. Arhitectura de calitate, iată, pare a fi apanajul îndestulării sau, la extrema cealaltă, a nevoii majore.

De ce găsim atât de puțină „arhitectură de mijloc”, când această categorie de construcții este cea care domină în (majoritatea) lumii de azi?
Dintr-o direcție, răspunsul e banal: e, de obicei, nevoie de bani pentru calitate, materiale și construcție cu pretenții, pentru efortul depus (inclusiv în proiectare), dar și pentru experiment, curaj, ieșire din tipare. Arhitectura ca plusvaloare, deci. Cam tot ce nu e vernacular urban sau rural intră aici, de la palate la muzee.

Dar nici abundența de proiecte bune pe bani foarte puțini (atât de relativă, vai! – dar vorbim aici de publicații, nu de situația generală) nu ar trebui să ne mire. E vorba, pe de o parte, de un mod de construire și finanțare controlat, instituționalizat, indiferent că e vorba de stat, administrații locale sau ONG-uri, deci în care e cumva normal să apelezi la arhitect. E nevoie de noi nu doar pentru prestigiu (vezi mai sus), ci și pentru a ține în mână probleme grele, a nu coborî sub cel minim omenesc pe care o locuință trebuie să îl ofere.

Mai e vorba și de arhitecți aici, și de un spirit istoric al modernismului, în care nu e vorba doar de limbaj, ci și de preocupări sociale, de inventarea de modele de locuire accesibilă și așa mai departe. Trebuie însă spus că, odată cu criza statului providențial, acest teren de afirmare al arhitecturii este din ce în ce mai restrâns. Acum 10-15 ani, cele mai valoroase proiecte de locuințe din Europa erau aproape în totalitate unele sociale, iar cel private erau, de obicei, de calitate proaste. Lucrurile s-au schimbat destul de radical: promotorii s-au prins că arhitectura merită, iar locuințe sociale se fac din ce în ce mai puține.

Ei, când vine vorba de locuința medie, aici bugetele sunt mai mari decât la construcții sociale, dar bine chibzuite, și în general e vorba aproape în întregime de piața privată. Dacă vrei să îți faci tu casa, vei considera arhitectura drept un lux: ai nevoie de un proiect, desigur, dar nu de ceva nemaivăzut. De multe ori, pare mai eficient și mai sigur să îți iei casă într-unul din ansamblurile rezidențiale, cu proiecte de-a gata. Și vezi tu, apoi, cum transformi cadrul neutru în „acasă”. În Franța există de foarte multă vreme termenul de «maison d’architecte », care nu indică locuința proprie a unui arhitect, ci faptul că apelezi la el pentru un proiect strict individual.

*L’atelier: NEUILLY – garsonieră de 20 mp la Paris, 2016

 

În România, vilele sunt încă determinante pentru arhitectura rezidențială de valoare. Locuirea socială e aproape inexistentă, iar de arhitectură practic nu poate fi vorba acolo. Iar în ceea privește casele accesibile, exemplele de arhitectură veritabilă sunt crud de puține. Ce-i drept, când apar, câștigă Bienale și sparg bariera publicării internaționale, cum a fost cazul „Casei din Garaje” celor de la Abruptarhitectura.

Și în dosarul acestui număr, exemplele românești sunt rare. Cel puțin exemplele contemporane: în perioada interbelică, România avea programe de locuințe ieftine. Problematice și ele, așa cum vedem din articolele din dosar dedicate fenomenului.

*Cartierul Vatra Luminoasă. Arhiva Hanciu

 

Pe de altă parte, inventivitatea noastră pentru a gândi spațiul de locuit este enormă, așa cum știm, ceea ce a dus la cuprinderea în dosar a unor figuri atât de diferite și de aparent puțin legate de arhitectură cum sunt Henri Coandă și Cosmin Bumbuț & Elena Stancu (teleleu).

După cum vedem, situația este una internațională. Cum îi facem pe arhitecți să își caute clienți mai puțin potenți financiari și cum facem familia sau persoana cu venituri medii să ceară arhitectură?

Grea întrebare. Nu putem oferi decât câteva sugestii, legate de materialele din acest număr. Din punct de vedere al arhitectului, e vorba în primul rând de înțelegere față de nevoi, de dialog și de adaptare la ceea ce se poate cu adevărat. ”Arta” de care suntem atât de mândri poate să își facă apariția, însă nu în mod spectacular; nu ar trebui băgată în ochi, impusă, ci să se nască în mod natural, din bunul echilibru al lucrurilor și din inovație chibzuită.

*Fala Atelier: Casă şi atelier – Porto, 2018

 

Apoi, ar fi bine dacă am putea să comunicăm mai bine faptul că e nevoie de noi, și că un arhitect bun nu te cotă bani în plus, ci îți poate face economie de bani, sau, măcar să te facă să cheltuiești banii mai bine, pe ceea ce trebuie cu adevărat.

Vorbeam mai sus de Arhitectura cu A mare și de marea anonimă din jurul său. Astăzi însă lucrurile s-au schimbat în mod fundamental: buna banalitate, meșeteșugul de a face bine, decent, cum trebuie , fără arhitect, s-a cam pierdut. Chiar e nevoie de noi, însă doar dacă știm să devenim folositori, și asta într-un mod pe care nicio relație pur comercială nu ți-l poate da. Și atunci nu ia rămânem mânuitori de ștampile sau luxul la care renunți în primul rând.

Nu ne-am dorit, ca familie, o casă frumoasă. Nu am vrut să facem cea mai frumoasă casă din lume. De fapt rolul arhitectului cred că e fix asta: să te ajuți să faci o casă nu pentru alții, nu pentru ochii altora, ci pentru tine, pentru nevoile tale și pentru cum ești tu.”
Aceste cuvinte aparțin proprietarilor unei case cu buget redus, însă bogată în cu totul alte privințe. Casa Furnicilor din Iași, publicată în acest dosar, e rezultatul dedicației și talentului arhitecților, dar și încrederii și deschiderii beneficiarilor. Pentru că, așa cum mai spune domnul Furnică la începutul aceluiași text, „..am intrat cu toată inima în relația cu biroul de arhitectură. Am avut încredere totală în ei (…) a început să se creeze o legătură care ne-a permis să ne bazăm unii pe alții pe toată durata proiectului. Vă garantez că asta este extrem de important.”

*Casa furnicilor, proiect Adriana Gheorghiescu & Alexandra Berdan – Iași, 2017

 

Sumarul complet al ediției de primăvară aici.

Zeppelin #153, într-un format generos de 224 de pagini, e disponibil în librăriile Cărturești, librăriile Humanitas, Inmedio și Relay sau poate fi comandat online chiar aici, la prețul de 28 de lei, la care se adaugă transportul prin curier în valoare de 12 lei.

Sau puteți opta pentru un abonament extrem de avantajos, aici.

1