Cu Arsenie Boca pe litoral, și viața lui de apoi printre noi

Dialoguri la Eforie Colorat. Alexandru Solomon: „Cred că figura lui Arsenie Boca răspunde unor nevoi care au devenit acute în societatea de azi, covârșită de tot felul de temeri, de la apocalipsa climatică, la posibilitatea unui război mondial”.

După lansarea de la TIFF, cel mai nou film al lui Alexandru Solomon, „Arsenie Boca. Viața de apoi”, va fi proiectat în premieră la Festivalul Eforie Colorat, în grădina de vară din Eforie Sud, vineri, 25 august, de la ora 21.00. Intrarea este liberă.

Text, interviu: Evantia Barca

Părintele Arsenie – om sau supra-om, cu siguranță fascinant, dedicat misiunii de a-i ajuta pe ceilalți, talentat și cu umor, a devenit unul dintre cele mai importante mituri ale României contemporane. Poate este un miracol menit să inspire o lume devenită prea pragmatică, un personaj fabricat de marketingul religios (care-și unește excelent forțele cu cel comercial!) sau o oglindă a unei societăți dezamăgite, care doar printr-o minune ar putea să creadă în mai bine. Imaginea lui, vie și colorată, este adunată, de fapt, din frânturi disparate, recuperate din documente de la CNSAS, din scrierile lui – care, spun cei care i-au studiat opera, sunt „puţine şi greu de autentificat”, din publicaţii, cărţi, dar mai ales din mărturiile celor care l-au cunoscut, toate asamblate într-o poveste pe alocuri fantastică, care include nenumărate deducţii și speculaţii. A fost un mare duhovnic, cu pătrundere spirituală suprafirească, dar care avea și cunoștințe de medicină, de psihologie sau abilități psiho-terapeutice. Unii sunt convinși că părintele putea trece prin orice ușă zidită, așa cum putea călători nestingherit prin aer și prin timp, cât să fie prezent în două locuri deodată: în temnița lui de la Canal, dar și la înmormântarea mamei sale, din comuna Vata de Sus. Un Rasputin în România, am zice, un magician cu har divin, căruia i se atribuie diverse experimente îndrăznețe, de la hipnoză și alte tipuri de mentalism, la tehnici de meditație, respirație sau clarviziune și catalepsie. Sau poate un călugăr cu harul citirii omului, care ar fi respins fantasticul care i se atribuie.

Peste mitul părintelui Arsenia Boca au trecut ani buni de uitare, după 1959, când a fost alungat de la Mănăstirea Prislop după un șir de anchete și arestări ale Securității, şi până la moartea sa, în 1989. Relansat în 1999, într-un articol de presă, acest simbol a crescut apoi constant, devenind un reper social, punct de intersecție între două tabere antagonice. Poate chiar mai multe, gândind că Arsenie Boca este o marcă comercială foarte rentabilă, pentru care unii amenință cu procese, un reper cultural în grupuri divergente sau o temă de studiu pentru credincioși și necredincioși deopotrivă. Între aceste grupuri există bariere impermeabile, iar lipsa de înțelegere s-ar putea transforma într-o prăpastie în care să cădem cu toții – spune Alexandru Solomon, regizorul care îndrăznește să adauge ceva unei teme despre care s-a spus totul, cercetând acest mit din perspectiva sceptică a unui pasionat de rațional. Modelul ar trebui să fie opus pasionaților de credință, însă, până la urmă, poate există un organ în plus sau în lipsă de-o parte sau de alta, care atrage alte citiri ale realității și alte mecanisme ale nădejdii.

Filmul pornește de la premisa că viața de apoi a părintelui Asenie Boca ar putea fi oriunde, dar cel mai sigur este aici și acum, printre noi cei care îl folosim drept reper, oricare ar fi semnul acestei raportări. Plus sau minus. Alexandru Solomon are o poziție rezervată, dar nu iconoclastă, este o încercare justă și transparentă de a ajunge la o esență pe care el însuși spune că nu e pregătit să o cunoască. A gândit un road-movie documentar, un fel de pelerinaj pus în scenă de un regizor care pornește de la o perspectivă sceptică, pentru a descoperi apoi, pas cu pas, o lume care nu seamănă prea mult cu clișeele vehiculate de obicei în mass media. Pentru că și mass media pictează icoane, spune Alexandru Solomon, consolidează stereotipuri cu estetică proprie, de la portrete hipnotice, cu ochi de un albastru electric, la relatări menite să alimenteze puterea unui mit. Povestea e spusă de ceilalți, pelerini din diverse generații, care evocă miracole atribuite părintelui, le dezbat și se confesează. Prin ochii acestora, filmul surprinde, de fapt, modul în care se reflectă societatea românească în legenda părintelui Arsenie Boca, o poveste care – spun autorii – umple, de fapt, golul lăsat de deziluziile ultimilor 30 de ani. Despre cum, în această icoană (sau icon?) – cu zecile ei de chipuri -, se reflectă aspirațiile, necazurile și frustrările oamenilor printre care trăim. Iar privirea hipnotică a unui călugăr care s-a stins de mai bine de trei decenii este una dintre puținele care pot promite o lume mai bună. „O lume dezamăgită, care și-a pierdut încrederea în orice, așteaptă de la acest viitor sfânt miracolul unor schimbări care nu s-au mai petrecut. Legenda părintelui Arsenie Boca umple golul lăsat de deziluziile ultimilor 30 de ani. După o viață mai degrabă obișnuită pentru timpurile în care a trăit, Arsenie Boca se bucură de o viață de apoi ieșită din comun, devenind nu numai o figură salvatoare pentru milioane de oameni sau un brand omniprezent, ci și o icoană a timpurilor frământate pe care le trăim”, spune Alexandru Solomon.

*Alexandru Solomon, foto: Sabina Costinel

Arsenie Boca, poate una dintre cele mai sensibile teme care ar putea fi abordate în vreun fel de limbaj artistic, fie cinematografic, fie text, fie ilustrație de orice tip… îmi imaginez că mulți ar fi avut mari emoții. Care sunt prejudecățile, locurile sensibile, stereotipurile pe care le-ai avut la start?

Am avut emoții, căutând să găsesc o poziție justă din care să pot vorbi despre această temă sensibilă. Cu atât mai mult cu cât, personal, mă situez „în afara problemei”: nu sunt nici ortodox și nici credincios. Dar cred că, trăind într-o țară majoritar ortodoxă, cineva ca mine – cetățean român, complet legat de cultura locului și totuși minoritar – se poate întreba care-i e locul în raport cu majoritatea. Cine și cum definește ideea de națiune? Soluția mea a fost să fiu cât mai transparent în ce mă privește, față de toți cei pe care i-am întâlnit în pelerinaje și față de companionii mei din film. Și să încerc un dialog dincolo de barierele ridicate de polarizarea în jurul credințelor religioase și identitare. Un fel de antidot contra polarizării.

Care este povestea personală a acestui film? Pe unde ai mers, ce ai dorit să auzi, ce ți s-a părut semnificativ pentru construcția acestui punct de vedere?

Am început acum cinci ani să merg în pelerinaje legate de Arsenie și am descoperit o lume care nu seamănă cu clișeele vehiculate de obicei în mass media. Am încercat să stau de vorbă și cu preoți și ierarhi, însă contactul e dificil și barierele instituției BOR sunt severe. Așa încât m-am orientat spre lumea pelerinilor, încercând să înțeleg de ce e important Arsenie Boca pentru ei, căror nevoi intime le răspunde figura lui, cum se face că mulți dintre ei simt că au o relație directă cu „sfântul”.

+6

Care e revelația de la final? Îmi imaginez un fel de drum al înțelegerii ce a mers de la un punct la altul, diferite între ele. În rezumat, ce ai spune acum? Este Arsenie Boca un Rasputin local?

Revelația e complexă și are multe aspecte 😊 Trebuie să vedeți filmul. E interesant că putem aștepta o revelație de la un film, nu știu dacă e cazul. Filmul încearcă să creeze tot felul de punți, între credincioși și necredincioși, tineri și vârstnici, trecut și prezent. Un fel de platformă de dialog și întrebări. Cred că figura lui Arsenie Boca și ceea ce a construit lumea în jurul ei oglindește o stare de spirit universală, răspunde unor nevoi care au devenit acute în societatea de azi, covârșită de tot felul de temeri, de la apocalipsa climatică, la posibilitatea unui război mondial, spaima de tehnologia scăpată de sub control uman etc, printre multe altele.

Regret că nu am văzut încă filmul, abia aștept. Am văzut, însă, cronicile de după proiecția specială de la TIFF. Un film-pelerinaj, scrie cineva… alt titlu vorbește despre influența bisercii, un fel de structură de partid, așteptările mele caută puncte de sprijin, de la După Dealuri, la Un pas în urma serafimilor… Cum este filmul de fapt?

Așa cum spune și titlul, filmul vorbește despre cum se vede societatea românească prin oglinda icoanei lui Arsenie Boca, deci nu este un portret sau o biografie a omului. E un film despre viața lui de apoi printre noi. Și despre cum, în această icoană (sau icon?) – cu zecile ei de chipuri -, se reflectă aspirațiile, necazurile și frustrările oamenilor printre care trăim. Mă bucur foarte mult că filmul va fi proiectat la Eforie Colorat, într-o grădină de vară la malul mării. Pentru că icoana lui Arsenie este ea însăși una viu colorată, enigmatică și plină de contradicții. Ea promite tot felul de lucruri; și unde altundeva decât în vacanță, pe malul mării, suntem mai dispuși să visăm, să ne lăsăm fermecați de magie, dar și să ne resetăm un pic viața, să ieșim din rutina încrâncenată și deseori irațională a existenței de zi cu zi din restul anului?

Vei vorbi despre asta la malul mării. Încerc să fac o trecere estompată, nu știu în film cum s-ar numi… :) …. dar marea ar fi cea de-a doua temă a acestei discuții. Pentru o anumită generație există amintiri faine cu nisipul și colacii colorați, în verile în care mergeam cu Dacia sau cu trenul personal către refrenele cu Radio Vacanța. Care sunt amintirile tale de pe litoralul idealizat al… poate copilăriei, poate adolescenței?

Până la 15 ani mergeam cu ai mei la Neptun, apoi am început să merg la 2 Mai și în Vamă. E ușor să devii nostalgic, deși era multă sărăcie și lipsă de confort pe vremuri pe litoral. Dar în extrema sudică era un contact foarte simplu cu marea și nisipul, fără fasoane și supermarket-uri. Când în anii 90 a început frenezia construcțiilor haotice pe litoral, s-a rupt filmul. Am mers în primii ani la festivalul de la Costinești (stațiunea era încă suportabilă), dar apoi am migrat treptat spre alte plăji. Litoralul românesc e cumva imaginea fizică, din beton și tablă, a tranziției noastre spre un capitalism sălbatic, lipsit de orice viziune și de orice grijă pentru natură. Cu mici excepții la care e tot mai greu de ajuns.

Pentru un pasionat de film posibil să aibă unele povești și Cinemascopul… Și, în general, grădinile de vară, care primeau cândva publicul iubitor de filme aflat în vacanță la malul mării. Cum înțeleg profesioniștii din film aceste spații acum? Sau, în general, activele din această serie.

Fără să fi vizitat locul până acum, de la distanță, am o mare admirație pentru ce a reușit să realizeze echipa Eforie Colorat. Inclusiv pentru că au reușit să regenereze un spațiu comunitar în aer liber. Proiecțiile în aer liber au diverse limitări (spectatorii sunt mai puțin concentrați, uneori pătrunde lumină sau zgomot din afara grădinii), dar și un avantaj clar: privitul unui film sub cerul înstelat, în grup, sporește cumva sentimentul magic pe care-l dau imaginile de pe ecran și sudează comunitatea oamenilor care le urmăresc împreună, în răcoarea nopții. Cred că ideea general acceptată – și anume că litoralul e un loc mai degrabă pentru divertismentul care nu pune probleme și nu obosește cu gânduri complicate turiștii aflați în vacanță – merită să fie diversificată și exact asta se întâmplă la Eforie și prin Cinemascop. Mix-ul dintre film și arte vizuale e unul foarte viu și interesant.

Există litoral românesc și dincoace de Vama Veche pentru publicul tânăr și foarte tânăr? Sau amator sau nu de… film european, să zicem? Cum evaluezi oferta de film și consumul, în vârtejul entuziasmului estival?

Pe litoral sau în orașele mari, asistăm la un fel de festivalizare agresivă, comercială și publicitară, care furnizează doar divertisment conformist, fără curaj și fără creativitate. Fenomenul răspunde unui soi de oportunism al decidenților politici și a devenit o platformă de marketing, un business deseori corupt și cam atât. Asta e foarte trist, înseamnă că nu avem încredere că există un public dornic să privească sau să asculte altceva, iar publicul e văzut doar ca un potențial consumator bun să fie exploatat. Organizatorii fug de trupele muzicale care mai exprimă câte un mesaj social și de artiștii care încearcă să nu spună la fel aceleași povești de adormit copiii. Cu atât mai mult sunt importante inițiativele și întâlnirile de tipul Eforie Colorat, al festivalurilor independente care aduc spectatorii în contact cu alt fel de filme, muzici și întâmplări artistice. Ele fac o misiune publică fără prea mult sprijin, pentru că de multe ori banii publici se duc tot spre evenimentele comerciale (cinste celor câțiva).

Cu ce gânduri vii la Eforie?

Foarte bune.