Text: Maria Mateoniu
Foto: Bogdan Cătălin Cazacioc
În timpul studenției mi-am imaginat căminul din Tei ca pe un loc mirific, poate și pentru că din totdeauna mi-au plăcut teii. Când l-am vizitat prima dată în 2015, am constatat că locul pe care mi l-am imaginat atât de frumos era de fapt foarte trist, izolat, cumva uitat, mai ales de cei care ar fi trebuit să-l îngrijească. Căminul este la distanță destul de mare de centrul orașului și de centrul vieții studențești. Este situat pe un bulevard cu trafic intens. Singurele punctele de interes pentru studenții care îl locuiesc sunt magazinele alimentare de vis-a-vis, parcul Tei și metroul care se găsește la aproximativ 1,5-2 km. Nu are în proximitate locuri de recreere și socializare, tinerii fiind astfel nevoiți să le caute în altă parte.
Spre deosebire de Tei, campusul din Grozăvești îmi era deja cunoscut. În Grozăvești am locuit în perioada studenției, timp de 4 ani, între 1993 și 1997. Locul mi s-a părut schimbat și totuși același. Părculețul unde stăteam uneori să citesc pe o bancă veche ascunsă dincolo de o tufă sălbatică, imensă de liliac, mă aștepta, dar liliac nu mai era și nimic din sălbăticia cu care mă obișnuisem. Doi, trei copaci bătrâni, curbați sunt singurii care mai amintesc de vechiul părculeț. În rest, foarte mulți copaci tineri, de o parte și de alta a aleilor, ce se intersectează de-a lungul și de-a latul parcului. Vegetația luxuriantă, de luminiș de pădure, a fost înlocuită cu iarba tăiată periuță și copaci tineri, plantați la linie. Locul a fost cumva domesticit, ordonat, și fără îndoială mai eficient administrat.
În dimineața vizitei mele campusul era liniștit, parcă sub adormire. La terasă muzica se auzea în surdină. Era aceeași terasă din anii 90, dar mai liniștită și dichisită, amenajată cu mese din lemn masiv și „îngrădită” cu gărduleț din lemn cu iederă și plante agățătoare. Locul mi s-a părut încântător, ideal pentru socializare și discuții.
Există fără îndoială o ierarhie valorică a campusurilor bucureștene care ține de amplasarea geografică, mai aproape sau mai departe de centrul orașului, dar și de istoria fiecărui loc în parte. Sunt cămine studențești cu o anumită tradiție, unde valorile se transmit de la o generație la alta, și cămine de dată recentă, situate de regulă la periferie, în zone marginale, unde viața cotidiană este limitată la acțiuni de strictă necesitate.
Căminele considerate centre de viață studențească sunt căminele din Grozăvești și din Regie, celelalte cămine, cum ar fi căminul din Tei sau din Brâncoveanu, dar și cele din Leu, Panduri, Fundeni, Pallady sunt considerate periferice. Delimitarea dintre centru și periferie nu ține atât de nivelul de confort cât mai ales de un anumit cadru cultural, de ceea ce s-ar putea numi cultură a campusului: o viziune și un stil de viață proprii, prezența unor atribute particulare ale spațiului, activități, reguli, ritualuri și sărbători specifice vieții de cămin; un anumit spirit, o anumită atmosferă.
„Auzisem doar când am făcut înscrierea că toți studenții își doresc să vină în Grozăvești că sunt toate cluburile. Ei, nu le aveam eu prea mult cu cluburile și partea asta, dar mi-a plăcut după aceea foarte mult zona. E aproape de gară, aproape de facultate, aproape de centru, deci… și de asta și în anii următori nu am vrut să schimb zona în niciun fel. Anul acesta a fost cea mai mare chestiune pentru că s-au deschis căminele din Gaudeamus la noi la facultate. Super aranjate, cu bucătărie, cu baie, stil apartament. Și aș fi putut să intru acolo doar că astea erau în Panduri. „Bă, nu schimb!” Știam și locul aicea, campusul. Numai când intri îți dă așa o altă stare, părculețul, pub-urile astea două de aici. E plin de viață.“ (Flavia, studentă, 24 ani, cămin B, Grozăvești)
Atmosfera ideală de campus ține de proximitatea cadrului natural și a locurilor de distracție, întâlnire și recreere, de posibilitatea de a fi în contact cu ceilalți. Ține până la urmă de viață. Prin contrast, periferia este locul unde interacțiunea între studenți este minimă, unde studentul vine doar pentru nevoile stringente, restul activităților desfășurându-le în afară. Căminul de la periferie este asemenea unui hotel, fără să dispună în schimb de condițiile de confort ale unui hotel.
„Eu merg foarte mult în Regie. Căci foarte mulți (dintre prietenii mei) sunt la Politehnică. Și foarte mare diferență este între Regie și ce este aici. Regia este exact cum auzi când îți vine în minte ideea de cămin. Acolo e! Aici e foarte liniște. Nu auzi muzică. Eu când rămân singură în cămin, nu vreau să dorm aici, plec cât mai departe. Nu se aude absolut nimic. Pe când în Regie, băieții ies, rareori nu e cineva pe holuri, mai ales vara. Mai mult îmi place acolo, chiar dacă e doar o cameră. Ca și condiții, într-adevăr e mai prost. Mai ai noroc să dai și peste câte un gândac, doi. La băi igiena cam lasă de dorit. Dar e ideea de a fi uniți. Ne strângem pe holuri, ieșim. Aici nu ies oamenii. Suntem strict noi ăștia din apartament și atât.“ (Ana, studentă, 19 ani, Brâncoveanu)
Căminele studențești din București ridică o serie întreagă de probleme: lipsa condițiilor minime de trai, mai ales în căminele de la periferie, lipsa de armonie dintre studenții locatari și administrație, de la autoritarismul prezent în căminele private, la lipsa de implicare a administrației în anumite cămine de stat. Administrația ar trebui să dețină un rol mult mai important în stabilirea și menținerea unor condiții decente de trai, precum și în armonizarea relațiilor cu studenții. Convivialitatea ar trebui să înlocuiască autoritarismul excesiv (acolo unde așa ceva se menține încă).
Exceptând căminele cu tradiție în care există un spirit specific vieții studențești de campus, în celelalte nu se poate vorbi de așa ceva. Sunt mai de grabă locuri improvizate, inadecvate vieții studențești de grup. Lipsa spațiilor de socializare, care să contribuie la solidaritatea studenților, la acțiuni comune, culturale și civice, este una din problemele pe care autoritățile abilitate ar trebui să o rezolve.
– – – – – – – –
Textul are la bază capitolul „Locuiri tranzitorii. De la camera de cămin la locuința cu chirie” din volumul colectiv „De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan” (Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2016) şi web documentarul Bucharest Housing Stories. Atât volumul, cât şi web documentarul, au fost realizate de Asociaţia VIRA în cadrul proiectului „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi” finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul României în cadrul Programului PA17/RO13 „Promovarea Diversității în Cultură și Artă din cadrul Patrimoniului Cultural European” (parteneri proiect: Asociaţia Mişcarea pentru Acţiune şi Iniţiativă Europeană şi Muzeul Naţional al Ţăranului Român).
Volumul şi web documentarul pot fi accesate gratuit la adresa: bucharesthousingstories.ro
*Articole conexe:
Acasă din spatele faţadelor. Locuirea şi locuitorii apartamentelor de bloc din cartierul Tineretului
Locuire colectivă și forme de solidaritate în zone de tip „ghetou”
Cum locuiesc şi ce muncesc oamenii care nu au unde locui?
„Metropola Chiajna” sau dilema asumării urbanului ca standard de viață și de locuire
