Intoxicatia cu praf, vise si stereotipuri decupate din mass-media, experienta cotidiana intre blocurile din Berceni, umorul contagios, incadrarile destabilizate, colajele stilistice delirante, aluziile culturale amalgamate si halucinatiile coloristice fac parte din arsenalul estetic al artistului Nicolae Comanescu, care ne propune in panzele sale excursii neobisnuite printre realitatile concrete urbane si imaginatia colectiva.
Reflectand directiile sale majore de creatie intre 1998–2010 (perioada Rostopasca, „Grand Prix”, „Beach culture in Bercsenyi”, „Praf si pulbere”), cele 88 de lucrari reunite sub titlul „Berceni” in cadrul expozitiei retrospective de la MNAC ne-ar putea trimite cu gandul la reluarea si improspatarea unor atitudini conceptuale care au marcat postmodernismul critic in Occident la mijlocul anilor ’70: nonconformismul estetic, multicodarea semantica si, mai ales, recursul obsedant la ideea de realitate multipla. Am putea sa regasim in demersul pictural al lui Nicolae Comanescu surse de inspiratie pentru o noua perceptie a spatiului public, in masura in care descoperim lumi multiplicate intre concretetea noastra prafoasa si aspiratiile sociale dislocate de supra-consumul estetic.
Text: Cosmin Caciuc
Expozitie la MNAC, Bucuresti, 14.05.2011 – 31.07.2011
Curator: Ruxandra Balaci
Imagini aici.
Articol publicat in numarul 95 al revistei zeppelin.
„Trebuie sa plec. Poate ma repet” (2000), lucrarea reprodusa chiar pe coperta revistei noastre din februarie 2008 (#61) este edificatoare pentru perioada Rostopasca (1997–2001): vorbim de o generatie care „sta sa plece” permanent, sau care oscileaza la nesfarsit, mental si fizic, intre un „aici” rasturnat de probleme si un „acolo” cu promisiuni seducatoare. Iata cum, pornind de la un fenomen artistic contemporan, alunecam inevitabil catre aspecte legate de raportarea la locuri si orase, de cultura vizuala a simultaneitatii unui „aici si acolo”. Panzele lui Nicolae Comanescu sunt priviri aruncate spre locurile urbane din situatiile de zi cu zi, poate cele mai banale, din realitatea postcomunista a Berceniului, priviri care insa nu vin niciodata dintr-un punct fix de vedere, ci din interesectii reale si virtuale, din coliziuni intre realitatea locala si spectrele unei lumi de-afara halucinante, presarate cu ironii la adresa establishment-ului artistic.
Lucrarile din perioada „Grand Prix” si „Beach culture in Bercsenyi” (2004–2007) sunt ilustrative pentru liturghia extazului vizual in lumea simbolurilor si tiparelor bunastarii in societatea de consum, suprapusa brutal peste o realitate postcomunista. Obiectele din oglinda retrovizoare nu sunt cele ale realitatii din spate, ci ale imaginarului din fata realitatii, strapuns de scintilatii electrice si reflectii in suprafete cromate, tot asa cum obiectele cotidiene din secventele stradale se perinda in planuri geografice si urbane alterate parca de vapori halucinogeni misteriosi. Plutirea printre realitatile deformate devine o exploare postcritica a unui spatiu multidimensional in care „rezistenta” pare sa nu mai aiba sens. Raman doar ironia, umorul, alunecarea radicala intr-o falie vederilor dincolo de suprafata propriu-zisa obiectelor si un radicalism magic, patafizic…
Ciclul de tablori „Praf si pulbere” (2007–2010) marcheaza nu doar o schimbare de tehnica picturala, ci si una conceptuala, legata de ideea materialitatii multiplicate prin suprapunere si amestecare care insoteste reconfigurarea locurilor noastre banale: „…pamant din Berceni din fata blocului in care stau, cenus? si mustar din mai multe locatii din Bucuresti, scrum de tigar? de la Ota din bar, argila din malul Dunarii din dreptul satului Carcaliu, judetul Tulcea, pulbere de flori de tei de pe Oltenitei, pulbere din caramida de la Moara lui Assan, praf strans din rigola din dreptul intersectiei strazilor Panselelor cu Caltunasi precum si din parcarea din dreptul intersectiei strazilor Tulnici cu Anton Bacalbasa, totul amestecat cu-n medium acrilic american cumparat dintr-un magazin nemtesc din Viena, pe panza”.
Aceasta expunere literala a materialitatii obiectului sau peisajului reprezentat pe panza, caracteristica si lucrarilor altor artisti contemporani (Vik Muniz, Allison Cortson), genereaza descatusari poetice surprinzatoare sau deschideri pozitive dincolo de aura negativa sau stereotipia subiectului privit. Realitatea Berceniului ar putea sa devina in curand un subiect pentru turismul de nisa (asa cum remarca Constantin Goagea in comentariul sau la seria tablorilor „Praf .02”, publicat in #61 al revistei noastre), anexata la noi forme de arta urbana interesate sa dezaluie cele mai neasteptate aspecte ale modernizarii, capabile sa sa treaca dincolo de insasi conceptul primar de „realitate” pentru a redescoperi resursele imaginarului nostru colectiv, si, nu in cele din urma, chiar spatiul nostru public.
