Nu cunosc în România mulți artiști contemporani atât de legați de arhitectură și de oraș cum este sculptorul Virgil Scripcariu. Operele sale sunt prezente în spațiile publice din București și Timișoara, colaborează intens cu arhitecți, inclusiv pentru Muzeul de la Piscu, inițiativa sa și a Adrianei Scripcariu.
Până în aprilie 2025 va fi deschisă o expoziție personală de lucrări figurative și instalații gândite special pentru un loc magnific, Mosteiro da Batalha (MMP). Șerban Sturdza, probabil arhitectul cu care Virgil a colaborat cel mai intens, a vizitat-o iar Adriana Scripcariu i-a luat un interviu. Au vorbit despre expoziție, dar și despre arta contemporană în relația cu arhitectura (istorică) și o cu spațiul public – despre „cum să așezi lucrurile într-o egalitate și într-un echilibru, în care nu contează trecutul sau prezentul, contează valorile.” (Ș.G.)
*Poveste despre biruința sufletului asupra răului
Interviu: Adriana Scripcariu
Imagini: Ostafi Photography
Rar și inspirat
Adriana Scripcariu: Cum găsiți alăturarea artei contemporane cu clădirile istorice de patrimoniu în general?
Șerban Sturdza: În principiu, mi se pare absolut obișnuit, nu găsesc niciun fel de contradicție. Eu nu fac o separație așa de mare între ce înseamnă o clădire/obiect de patrimoniu și o clădire/obiect contemporan, pentru că mi se pare că, de fapt, ceea ce contează e calitatea. Prin urmare, dacă uneori patrimoniul nu îmi inspiră neapărat respect și o clădire care nu-i de patrimoniu poate să-mi inspire, legătura imediată între ”patrimoniu” și ”contemporan” ține de calitatea fiecăruia dintre acestea. Dar convenția de a demarca intervine întotdeauna. E un procedeu pe care oamenii îl aplică pentru a simplifica, analiza, clasifica. Mi se pare foarte discutabil însă, dacă mergem în amănunte, până unde e patrimoniu, unde se termină, unde începe ceva ”contemporan”. Pentru mine poate fi ”contemporan” un obiect de patrimoniu, și, imediat, invers, un obiect contemporan poate fi un obiect de patrimoniu, dacă eu îl simt și îi acord această calitate. Uneori și în anumite împrejurări, cred că timpul poate fi o convenție. Prin urmare consider că o judecată trebuie să țină cont de acest fapt. Să nu fie târâtă judecata în negândirea cuvintelor sau a sensului. Deci, nu mă sperie patrimoniul și nu mă sperie arta contemporană. Nu mă tem de alăturarea lor.
*Peisaj – de stat și reflectat la contemporaneitate
A.S: Cum vedeți inserarea artei contemporane în spațiul urban, în general?
Ș.S: Mi se pare că e bine s-o folosești, dar trebuie să știi de ce. Trebuie să gândești cum e legătura cu întâmplările care se petrec acolo. Un obiect pus într-o intersecție poate să fie câteodată stupid. Alături de intersecție, unde poți să-l vezi și unde poți să-l separi de fluxurile de circulație, poate să fie mai logic. Ai zice că într-o intersecție poate să fie vizibil tot timpul; poate deveni însă un reper de circulație, dar poate pierde statutul unui obiect de artă, ne mai impunându-se prin sine. Așa că, e foarte important să-i găsești tu locul și să-și găsească și el locul. Nu cred că e o chestiune legată de reguli stereotipe. E mai mult un fapt de gândire, de viziune, de utilitate și, iarăși, trebuie privit în timp; poate să fie semnificativ pentru moment dar, totodată, poate să devină lipsit de relevanță după o vreme. E o chestiune serioasă, în fond, de conștiință socială.
*Supermam – omagiu dragostei filiale
A.S.: Care credeți că ar fi cheia unei amenajări reușite care să aducă laolaltă patrimoniu istoric și artă contemporană, ați putea indetifica niște principii?
Ș.S.: Aș încerca, cred că da. Consider că un principiu ar fi să te separi de timpul prezent. Să fii suficient de îndepărtat și de ”contemporan” și de ”patrimoniu”. Adică binomul nou-vechi să fie estompat și să nu ai deloc în minte pretenția progresului. Poți să așezi lucrurile într-o egalitate și într-un echilibru, în care nu contează trecutul sau prezentul, contează valorile. Pentru că o clădire sau un obiect de patrimoniu pot cuprinde și un element de hazard. Foarte adesea s-ar putea ca vecinul acelui obiect de patrimoniu, care între timp a dispărut, să fi fost mult mai valoros decât cel care a supraviețuit. Este, de fapt, o reverență față de vârstă, care e foarte bună, binevenită, necesară, dar de care trebuie să te dezbari dacă vrei să judeci valorile și aici mă refer la valoarea estetică.
*Ecvestră – meditație ludică asupra aspirației umane
Și cu arta contemporană e la fel. Aici însă e mai greu, fiind și chestiune de prospețimea noutății, de modă. Ești obligat să-ți schimbi puțin sistemul de gândire. Intervine o dimensiune a înțelepciunii, mai puțin a inteligenței. Trebuie să faci exercițiul de a privi de departe. Altfel, intervin foarte rapid conjunctura și toate forțele laterale care împing decizia către argumente mai puțin curate, absconse, tangente la contextul imediat. Încerci să judeci – dacă se poate – ca un om care face de mii de ori același gest și atunci îl face aproape din instinct, nerevinzuindu-și toate etapele unui parcurs complicat, așa cum face un începător. Deci, ar trebui să poți aprecia din instinct. Prima impresie e mai adevărată, dar doar dacă cel care judecă e antrenat. Poate mai adevărată decât pagini întregi de argumente. Cred că e de dorit să dispară un anumit tip de modestie stânjenitor. Este o relație a autorului cu opera și cu contextul, care e foarte dură și foarte directă. Nu există atribute complicate. Este un tango foarte stâns, fără risipeli. Dacă fenomenul acesta se repetă și se consumă intens, dacă reziști la treaba asta, probabil că ajungi să știi să faci lucrurile bine. Între un meșter care face, să zicem, 100 sau 500 de străchini pe zi și le face toată viața și un designer care inventează și studiază un vas și încearcă să-l pună în materie apoi, cred că șansa, câștigul și adevărul stă la cel care a făcut repetitiv, foarte multe. Greu va putea celălalt să pună în operă. Încerc să pun în evidență faptul că exercițiul făcut până la saturație câteodată contează foarte mult. De aceea poate, există destule obiecte, să zicem, vernaculare, care nu au un autor, și totuși pot fi convingătoare, inspirându-ți un respect infinit. E o chestiune care ține de un alt mod de a învăța și de a te raporta la viață. Și atunci, bineînțeles dacă lucrurile se mai și întâlnesc…. Dar e greu să se întâlnească pentru că sunt contradictorii într-un fel. Dar, dacă se pot totuși întâlni, e bine. Dacă unul face covrigi toată viața atunci e limpede că îi vor ieși bine. Este o ecuație în care meseriile care se fac 8 ore pe zi nu au nicio șansă. Ori e 24 din 24, ori nu există. Mă refer aici la o preocupare permanentă.
*Neliniște – despre război și viața pașnică
A.S.: Îl urmăriți de aproape 20 de ani pe sculptorul Virgil Scripcariu, cum comentați traseul lui Virgil în preocuparea pentru așezarea lucrărilor de artă în spațiul public?
Ș.S.: Cred că pe lângă talentul de a face un obiect, are o mobilitate extremă în adaptarea obiectului la context, în găsirea unor soluții, fără să fie blocat. Sprinten și profund la minte deodată. Are posibilitatea să-și schimbe gândurile și pentru locul în care o amplasează și pentru sculptura în sine, poate să le armonizeze chiar și în ultimul moment. E foarte viu ca putere de analiză. Cred că asta ține de o simțire superioară pe care el poate să o obțină prin concentrare. Este o chestiune dramatică care până la urmă ține de talent, de dăruire, nu cred că se învață, e ceva ce nu poate să fie transmis altcuiva, în manieră didactică. Chiar dacă ar încerca să explice, nu am nicio garanție că cel care a înțeles explicația va face ceva mai bun apoi. Este un dar în plus față de darul modelării, un act cuprinzător. Poate surprinde foarte succint și concentrat o stare. De aceea, devine convingător. Are ceva în plus care poate să anticipeze acceptul celorlalți, știe să ajungă la miez. Cred că și prin felul în care generează formele. Sau prin simplitatea lor sau prin simplificarea lor. Nu e o chestiune de minimalism sau de expresie epurată, ci de curățenie, o stare la care tinde toată lumea dar nu toți reușesc. Nu știu dacă această calitate o are și în alte acțiuni pe care le face, dar în ce privește obiectul, felul cum îl face și cum îl amplasează, cum își drămuiește lucrurile până în ultimul moment, asta cred că oglindește un anumit tip de inteligență care e foarte rară, o calitate în plus față de cea de sculptor.
* Maternitate – despre puterea și dragostea copilului, care își apără mama chiar înainte de a fi născut
A.S: Cum vedeți această ecuație în varianta expoziției TRIUNFO semnată Virgil Scripcariu, la Batalha?
Ș.S.: Pentru ansamblu – pe care nu îl cunosc decât din fotografii – mi se pare frumos și binevenit. Cât privește unul dintre obiecte în sine, lucrarea din fața intrării principale, simt că este ceva special. Nu cred că aș judeca toate lucrările și alăturările cu aceeași măsură. Mi se pare că există decizii corecte în așezarea lucrărilor, binevenite, altele intuite cu pricepere și rafinament. Dar în cazul obiectului principal mi se pare mult mai mult decât atât, mi se pare o întâlnire unică între patrimoniu și arta contemporană, care trebuie să se păstreze ca o întâmplare rară. Rară și fericită.
*Poveste despre biruința sufletului asupra răului
Dacă ar fi să judec eu acest fapt, aș pleda ca această sculptură să rămână acolo. S-au întâlnit, s-ar zice, întâmplător, dar trebuie să rămână împreună, acolo, în timp. Aici nu este o potriveală sau o chestiune de abilitate a autorului, e ceva mai mult. Poate să fi fost o întâmplare, dar nu cred. E vorba de câteva aspecte care sunt conținute în imaginea generală și în spațiul sitului. Așa ceva se întâmplă rar, nu are nimic de a face cu supranaturalul, ci are de a face cu calitatea profundei învecinări dintre cele două entități; dacă nu putem vorbi de un magnetism fizic, se poate sesiza acolo un alt tip de magnetism. E bine că ele s-au întâlnit și nu e bine ca noi să le desparțim. Eu sunt convins că cele două obiecte se pun reciproc în valoare, că unul fără altul devine mai puțin împlinit decât dacă sunt împreună. Cred că asta se întâmplă și pentru că sculptura, prin scara ei, este într-un raport fericit cu clădirea de patrimoniu. Mai este și chestiunea echilibrului. În această sculptură echilibrul e o problemă de viață și de moarte. Nu te joci. Când te îndepărtezi de ea, parcă simți nevoia să întorci capul să te asiguri că e stabil. E ceva care îți produce îngrijorare și atunci înseamă că iei parte într-un anumit fel la poziția și la povestea celor două personaje, cât și la tensiunea dintre ele. Și de aceea, cred că îți pune o problemă serioasă, de profunzime, pe care de obicei nu o judeci, când privești un obiect. ”Îmi place – nu-mi place”, ți-ai format o părere și ai plecat – aici însă e ceva mai amplu, la care se adaugă fațada catedralei, ”mortificată”, genială dar mortificată. Iar pe aceasta nu ești dispus să o privești decât ca pe o fațadă mortificată, simplificându-i toată istoria de la 1400. Și aici intervine prezența sculpturii, care te poate ajuta să activezi fațada, o poți reînvia, pentru că există acel echilibru semnalat și de aceea, tot ce vezi pe vechea fațadă gotică este încă valabil. Există o adecvare în alăturarea celor două ”obiecte”. Din punctul acesta de vedere, aș spune că lucrarea de sculptură întărește valoarea de patrimoniu a fațadei. Pentru că cele două personaje sunt în echilibru, continuitatea e asigurată. Eu așa o simt. Nu e o doctorie pentru construcția veche, dar este ceva ce așezat acolo îi face bine. Trezește privitorul să fie atent din nou la ce ne aduce patrimoniu, la faptul că patrimoniul trebuie apărat, la concretețea nevoii de a avea grijă, idee care altfel ar fi mult mai abstractă. La nivelul compoziției cred că se simte mult și gândirea profesorului lui Virgil, Vasile Gorduz. Abordând așa sculptura sau obiectul, te face să te gândești mai mult. E un lucru foarte bun și util. Cât privește celelalte lucrări, nu aș gândi la fel. Îmi plac aceste sculpturi dar simt că nu se pune la fel problema. Aici e o potrivire necesară. E ca în basme, vine fata împăratului și îl vede și pe ăla și pe ăla… le taie capul, dar odată găsit mirele, nu se mai discută. Și nu aș spune același lucru nici despre această lucrare, amplasată în altă parte. Poate că ar sta foarte bine, poate că ar fi amuzant.. Aici însă simt că aduce în discuție și ceva mai amplu. Europa pierde prin atacul la creștinism și la umanism. Faptul că cineva din afară vine și revigorează o astfel de idee, faptul că se întâmplă în 2024 și nu acum 20 de ani… Suntem într-un moment dificil și cu o dorință puternică de a păstra acel echilibru. Mie mi se pare că face bine per total. Că a venit din România sau că ar fi venit din altă parte, nu cred că e important. Mai degrabă aș nota faptul că s-au întâlnit astfel două margini ale spațiului amprentat de vechile valori europene. Nu e important nici cine a făcut-o. Important e că prezența acestui obiect acolo salvează, fie și mental, discontinuitățile dureroase ale prezentului. Ideea de patrimoniu, neuitarea sau conștiința prezenței acestor valori umaniste, justifică încă o data atracția pe care o poți simți față de această opera de artă. Eu cred că ”Poveste despre biruința sufletului asupra răului” și-a găsit locul potrivit.
*Poveste despre biruința sufletului asupra răului
Info & credite
TRIUNFO – Expoziție personală a sculptorului Virgil Scripcariu
Parteneri: Mosteiro da Batalha (MMP)/Portugalia, Institutul Cultural Român Lisabona, Asociația Galeria Artep/România, Ambasada României în Republica Portugheza
Finanțator: AUREL IANCU/România
1.09.2024-1.04.2025
Loc: Mănăstirea Batalha/Portugalia
DE PROIECTE
