Dincolo de interpretări arhetipale şi o reciclare unică a unor garaje prefabricate, mica locuinţă de la marginea Bucureştiului este un adăpost în toate sensurile cuvântului.
Text: Ștefan Ghenciulescu
Bragadiru e pe cale de a se transforma într-una dintre importantele suburbii ale Bucureştiului: un amestec în plină creştere (în ciuda crizei) de câmpuri şi maidane, hale, vile izolate, “ansambluri rezidenţiale” de case sau blocuri. Pe una dintre străzile noi cu nume de pietre preţioase (Safirului, Diamantului etc.), însă cu asfaltare şi canalizări parţiale sau lipsind cu desăvârşire găseşti la un moment dat un gard simplu, tencuit în alb, în spatele căruia se iţesc patru căsuţe alăturate şi un fel de turnuleţ ciudat din beton, deschis pe o parte şi acoperit de iederă.
Dacă treci de poartă, ţi se deschide o lume blândă şi protejată. Nu e o casă pusă într-o curte, ci o locuinţă compusă din cele patru case mici şi din relaţia lor cu curtea.
Farmecul proiectului Cristinei Constantin şi al lui Cosmin Pavel constă, cred, în primul rând în contopirea poetică şi lipsită de emfază a două moduri esenţiale de operare – reinterpretarea casei arhetipale şi reciclarea creativă.
Arhetipuri şi postsocialism
Coliba primitivă ca bază a arhitecturii apare deja în scrierile de secol XVIII ale abatelui Laugie şi a fost reinventată de Venturi devenind unul dintre instrumentele de bază ale mişcării italiene din anii `60 şi `70, Tendenza. Reinterpretarea polemică a “casei aşa cum o desenează copiii” a ajuns un motiv de bază la Aldo Rossi şi apoi la cohortele de arhitecţi pe care i-a influenţat, printre altele, şi foştii lui studenţi, Jaques Herzog şi Pierre de Meuron. Casa deturnată (ca obiect sau ca “sat“) e azi unul dintre cele mai frecvente motive arhitecturale.
În acest proiect însă e vorba în primul rând nu despre o proiectare a unei noi variante, ci despre o găsire a casei de bază; şi într-un loc unde nu te-ai fi gândit să cauţi. Unii nici măcar nu-şi mai amintesc de şirurile de garaje prefabricate din beton care împânziseră spaţiul liber dintre blocuri în anii `90. Între timp, majoritatea primăriilor le-au cam interzis, iar proprietarii lor au trebuit să renunţe la ele. Azi le poţi cumpăra la un preţ de nimic dacă ai nevoie de un şopron, de pildă; în rest, betonul e un material ce nu prea poate fi reciclat.
Dacă recuperarea containerelor s-a banalizat deja, la garaje nu s-a gândit nimeni până acum. Ce-i drept, acestea din urmă nu prea pot fi suprapuse. În schimb, sunt de la început un fel de case; case pentru maşini, cu patru pereţi, un gol de uşă şi un acoperiş cu o înclinaţie minimă pentru scurgerea apei. O structură aparent gata rezolvată, odată ce o iei în considerare pentru o locuinţă ieftină şi de mici dimensiuni.
De fapt flexul a intrat în acţiune pentru uşa de la intrare, ferestruica pătrată de la baia din hol şi legăturile între module. În rest, ferestrele mari sunt fostele uşi de garaj, iar celelalte ferestruici (iatac şi baia dormitorului) erau deja acolo.
Chestii tehnice
Bineînţeles, lucrurile nu stau chiar aşa. În primul rând, unităţile sunt foarte joase. Pentru a putea fi locuite, a fost nevoie de un soclu-fundaţie. Trebuie să le izolezi termic şi să le acoperi cu o învelitoare rezistentă la umezeală. Golurile pentru uşa de la intrare, ferestruica pătrată de la baia din hol şi şi pentru legătura dintre module au trebuit tăiate cu flexul. Singura îmbinare posibilă este prin alăturare, ceea ce duce la o multitudine de rosturi ce trebuie acoperite. Pardoseli, tâmplării, obloane, instalaţiii şi echipamente de tot felul; toate aceste elemente trebuie oricum făcute.
Problemele infinite au dus însă şi la avantaje ale casei. Astfel, soclul, în mod inevitabil mai lat decât pereţii modulelor, avansează către interior, de unde o poliţă pe tot perimetrul casei.
Acoperirea interioară a trecerilor dintre module s-a transformat într-o serie de praguri spaţiale din MDF vopsit, celebrând momentul trecerii dintr-o căsuţă în alta.
Reciclarea garajelor funcţionează şi merită inclusiv din punct de vedere financiar: casa a costat mai puţin decât una convenţională, iar construcţia de bază se poate desfăşura cu o viteză incredibilă: garajele au fost aduse şi apoi montate pur şi simplu pe soclu.
Restul a fost în primul rând treabă de finisaje, gardul (singurul element realizat prin procedee convenţionale) fiind cel care a ridicat costul final. În acest context, el este indispensabil, ni-l putem însă imagina dispărând în operaţii viitoare ce ar urma acestui prim studiu de caz.
Dincolo de demers: un adevărat adăpost
Constrângerile asumate determină în mod esenţial rigoarea şi autenticitatea rezultatului. Modulele de garaj devin unităţi structurale, dar şi spaţiale: cu excepţia unora dintre servicii, fiecărui fost garaj îi corespunde o cameră.
Casa devine o congregaţie de spaţii cu o identitate proprie.
Al cincilea modul, singurul care nu adăposteşte un spaţiu închis, e amplasat pe aceeaşi tramă însă vertical.
Într-un mod la fel de coerent, pivniţa nu este amplasată în cadrul vreunuia dintre mobile, ci în curte, luând forma unei «tainiţe», o structură mixtă din cărămidă şi beton, îngropată, însă deschisă printr-un oculus către cer.
Ce nu e structură e marcat ca atare, cu maximă sinceritate, iar tratarea interioară a suprafeţelor modulelor sau a soclului variază de la lăsarea aparentă la vopsirea ce lasă textura intactă sau la acoperirea cu un glet neutru.
Valoarea acestui proiect constă însă în mult mai mult decât în coerenţa şi sinceritatea demersului. Există întotdeauna un pericol la ”casele de arhitect” sau la orice case-experiment: poţi împinge căutări mai departe decât la imensa majoritate a comenzilor, poţi ajunge şi la rezultate estetice uimitoare, însă rişti şi să creezi case la care nu locuirea efectivă să fie elementul principal. Pericolul respectării unor principii până într-acolo încât acestea să devină prescripţii ideologice e considerabil. Pe de altă parte dorinţa de operă de artă totală poate fi extrem de nocivă pentru însuşi scopul unui act arhitectural – acela de-a adăposti, în toate sensurile cuvântului. 
În această casă, în primul rând te simţi bine. Spaţiile par a se fi născut firesc, proporţiile şi deschiderile sunt foarte bine găsite, astfel încât dimensiunile mici (suprafaţa utilă totală este undeva în jur de 80 de metri pătraţi) nu devin opresive.
Austeritatea asumată se combină aici cu recuperarea unor calităţi ale locuirii tradiţionale: scara umană, confortul şi senzaţia de protecţie şi o împodobire discretă care, de la scoarţe la peretele auriu din iatac, nu sunt niciodată pur decorative, ci contribuie la construirea unui « acasă».
Credite
Autori: ABRUPTARHITECTURA – Cristina Constantin, Cosmin Pavel
Colaboratori execuţie: Costi Vasilescu, Marin Constantin
Rezistenţă: ing. Mihai Viulet
Proiect şi execuţie: 2008-2012
