Intro
Text: Ștefan Ghenciulescu, Cătălina Frâncu
Cam pretențios titlul pentru un număr de revistă: o privire de ansamblu asupra arhitecturii dintr-o țară cam are nevoie de o carte. De un anuar, de un catalog, ceva de acest gen.
Însă de fapt nici nu e vorba atât de o privire de ansamblu, cât de o selecție de exemple, din perspectiva Zeppelin. Mai mult decât atât, această selecție nu include – sau, de fapt, include în parte, aici și pe scurt – lucrările deja publicate de noi în acești doi ani, în revistă sau în cărți.
Acest lucru nu înseamnă de loc că ar fi vorba de un „rând doi” al perioadei. Chiar deloc. Pe de o parte, așa cum știe toată lumea care are sau a avut (măcar în calitate de client) de-a face cu construcțiile, producerea acestora durează. Uneori foarte mult. Avem în acest număr un proiect care a durat zece ani, și în care propunerii originare i s-au adăugat evoluțiile temei și cele proprii ale arhitecților implicați. Ansamblul eclezial de la München – pentru că despre el este vorba – a început să fie cunoscut de câțiva ani, însă la el încă se mai lucrează. Marea majoritate a lucrărilor din acest dosar au fost terminate foarte de curând. Uneori, anualele și bienalele devin prilejul pentru a documenta o lucrare și a ieși în public. Alte proiecte pur și simplu ne-au scăpat. În sfârșit, câteva recente și admirabile le vom publica foarte curând. Printre acestea, restaurarea unei locuințe moderniste din București („Casa pentru o colecție”, Attila Kim Architects) sau Mânăstirea Paulină a celor de la Mossfern Arhitectura.
Perspectiva proprie de care vorbeam mai devreme include teme care pentru noi sunt esențiale. Și aici absențele sunt răsunătoare. Nu reușim să publicăm aproape deloc clădiri publice. Pentru că ele nu sunt multe în general, și atunci când apar, arhitectura lor rar are valoare. Aceasta ține de modul în general rușinos în care se atribuie comenzile publice în România, faptului că valoarea arhitecturală nu este un factor important sau, dimpotrivă, definirea acestei valori este diametral opusă la decidenți și arhitecți. În mod semnificativ, clădirile pentru comunitate din acest număr, un centru rezidențial pentru vârstnici în Sfântul Gheorge, Harghita (Openworks) și Școala britanică din Timișoara (Andreescu & Gaivoronschi) sunt inițiative din partea unei instituții religioase, respectiv a unui investitor privat.
În acest număr avem totuși patru proiecte publice. Trei dintre ele – amenjarea falezei de la Mahmudia, Parcul Feroviarilor din Cluj și amenajarea malurilor Someșului sunt și spații publice – alt subiect fundamental și altă problemă gravă a teritoriului românesc. Al patrulea este o restaurare: Turnul și Bastionul Măcelarilor. Acesta face parte dintr-o altă categorie fundamentală: lucrul cu construcțiile existente. Din aceasta am ales încă două proiecte ale biroului Abruptarhitectura (o școală veche și o foarte modestă casă-vagon), o altă restaurare, de valoare invers proporțională cu metrii pătrați (Modul 28 la Biserica fortificată din Curciu) și un proiect rezidențial care integrează părți rămase dintr-un cămin muncitoresc (arhitecți: AAIM Architecture).
Evident, unele exemple acoperă de fapt mai multe categorii. Astfel, proiectul pentru Someș este și una dintre foarte rarele lucrări ale unor arhitecți străini importanți. PRÁCTICA se alătură astfel celor de la MAIO Architects, autorii instalației-simbol al Timișoarei- capitală europeană, „Pepiniera”; două birouri spaniole și două atribuiri prin concurs internațional. În sens invers, și mai rară este prezența arhitecturală din România în afară (precizăm că nu ne referim la colegii noștri emigrați, cu birouri multinaționale etc.). Centrul de la München este o excepție și în acest sens.
AAIM Architecture și JB Architects sunt autorii celor două proiecte de locuințe colective din acest număr (cel din urmă un model de densificare în țesut istoric). Și aici remarcăm faptul că locuirea socială în România este cvasi-inexistentă și oribilă (și nu ne referim aici deloc doar la estetică). Dincolo de tipul de client, locuirea nouă din România este una dintre cele mai mari probleme ale teritoriului nostru; o problemă urbană, socială, ecologică, patrimonială.
Unul dintre spațiile publice publicate, amenajarea falezei de la Mahmudia (Wolfhouse Productions) ne dă speranțe pentru orașe și arhitectură civilizate: aici, designul inclusiv nu este un element adăugat pentru că azi „se cere de sus”, sau, mai rău, formal, ci o parte entuziastă și fundamentală a proiectului. La (mult) mai multe în 2025, să sperăm.
Proiect editorial co-finanțat de AFCN
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
