Reporter: Ștefan Ghenciulescu
Foto fabrici: Marius Vasile
Introducere. Trei discuții despre design, industrie și strategii
România nu e (încă) un mediu bun pentru design. Comandă industrială nu există, iar designul pentru producția de serie (destul de limitată) se întâmplă în mod izolat – și mai ales la start-up-uri de mobilier, îmbrăcăminte, accesorii. Cei care îl fac și care reușesc să treacă de unicate, hand made și prototipuri sunt niște eroi.
Numai că, pentru a merge mai departe, nu poți lăsa industria locală în afara discuției, precum și creșterea unui mediu cultural și a unui public-țintă. În același timp, designul astăzi nu mai înseamnă doar o concepere a unor lucruri bune, frumoase și eficiente economic, ci trebuie să își chestioneze rolul într-o lume din ce în ce mai complicată, neechitabilă, lipsită de resurse și în plină criză climatică.
În noiembrie 2023 se încheia Brigh Cityscapes, un program de inițiere a unui laborator de design pentru Timișoara, organizat de către Universitatea Politehnică, Faber și UPT Campus Creativ. Am avut privilegiul de-a participa la program prin moderarea conferinței finale și prin luarea a trei interviuri unor experți internaționali : Saskia Van Stein și Joseph Grima (Eindhoven), Norbert Petrovici (Cluj). Publicăm aceste interviuri pe platforma Zeppelin.
Începem cu cel acordat de Norbert – sociolog, antropolog, Universitatea Babes-Bolyai din Cluj și coordonator al echipei de cercetare a programului Bright Cityscapes. (Ștefan Ghenciulescu)
Ștefan Ghenciulescu: Încep toate cele trei interviuri cu aceeași întrebare despre dependența de piață a design-ului de obiect. Dintr-o perspectivă istorică locală, în fostul Est se pare că a fost o mare diferență între arhitectură (bună și chiar foarte bună câteodată) și design. Acest fapt pare să indice că design-ul este imposibil de despărțit de economia de piață. Azi avem o economie de piață, dar nu avem clienți adevărați pentru design. Ce crezi despre asta și despre șansele de dezvoltare a design-ului în țări ca România?
Norbert Petrovici: O să răspund din punctul de vedere al sociologului, nu foarte competent în legătură cu felul în care funcționează design-ul. Sunt paralele de făcut între perioada socialistă și prezent; cel puțin în România. Dar ca să înțelegem logica contemporană, e important să chestionăm felul în care privim socialismul.
Desigur, design-ul nu pare o trăsătură relevantă a bunurilor produse în perioada aceea și vândute atât în țară cât și în afară. Aceasta pentru că economia de stat se sprijinea pe doi piloni. Primul era, în mod surprinzător, exportul. Încă de la începutul anilor ’60, România a investit puternic în fabrici ale căror produse erau menite pieței internaționale. Al doilea pilon era piața internă, care era orientată către sectorul construcțiilor (locuințe, fabrici etc.). Aceste două tipuri de consum agregat au dictat funcționarea economiei într-un aspect foarte important: multe dintre produsele locale erau intermediare; rareori exportam produse finite. Iar dacă o făceam, ele aveau valoare adăugată mică.
A existat de fapt o componentă de design pentru consumul intern, dar produsele finite au fost eclipsate de dominația sectorului construcțiilor. De fapt, acest dezechilibru modelează și astăzi situația. Mai ales după criza din 2008, majoritatea veniturilor României provin din exporturi și din investiții străine directe (FDI). Chiar dacă există un consum intern în plină expansiune, noi producem în continuare, în esență, bunuri intermediare pentru piețele internaționale. Timișoara este lider în ceea ce privește proiectare inginerească, Clujul pentru inginerie UI și UX, Bucureștiul, pentru tot restul. Prin urmare, este destul de complicat să vorbim despre un domeniu de design independent, spre deosebire de arhitectură, care se străduiește să obțină un fel de semi-autonomie față de piață. Prevalența bunurilor intermediare pentru lanțurile globale nu favorizează designul.
*AZUR © Marius Vasile
Ș.G.: Se pare că, inclusiv la scară globală, există o separare între companiile (și țările) care dețin și proiectează și cele care produc. Sloganul Apple „Proiectat în California, asamblat în China” pare să exprime acest lucru într-un mod aproape caricatural.
N.P.: Cred că modul în care funcționează Apple ne poate spune multe despre design. Apple vinde tehnologie și inovație, bineînțeles, dar într-un domeniu extrem de concurențial. Iar designul este unul dintre avantajele lor competitive. Dar compania adună în jurul ei un întreg mediu de firme care sunt responsabile pentru părți ale produselor. La Apple lucrează o întreagă rețea de designeri, în timp ce producția este complet externalizată.
De fapt, multe multinaționale încearcă acum să stabilească legături la nivel local cu companii mici, dar avansate din punct de vedere tehnologic. Iar acest lucru duce la un mediu de proiectare și la piețe secundare. Vedem că se întâmplă acest lucru în Cehia sau în Polonia, dar încă nu în România.
Celălalt mecanism de apariție a unui adevărat ecosistem de design se bazează pe existența unui sector local înfloritor de start-up-uri. Acest sector de start-up-uri se poate adresa atât pieței intermediare, cât și pieței de consum final. Iar pentru a putea accesa noi piețe, aceste companii mici au nevoie de design – fie că este vorba de UI/UX sau design de produs. Cu toate acestea, pentru a ajunge pe piața globală, aceste start-up-uri trebuie să se redimensioneze. În cele din urmă, este dificil să ne imaginăm designul la o scară foarte redusă.
*FLEX Timișoara © Marius Vasile
Ș.G.: Este fascinant ceea ce spui: dincolo de design, se pare că, în ciuda globalizării, a comunicării instantanee etc., locul, regiunea, rețelele locale rămân esențiale. Faptul că lucrezi cu oameni din Timișoara, pentru că îi cunoști, poate că ați studiat împreună, face ca totul să fie mai ușor și mai sigur.
N.P.: Exact. Rețelele din Timișoara funcționează extrem de bine. Orașul are niște avantaje uriașe: o tradiție inginerească puternică, dezvoltată în ultimii 150 de ani, inclusiv în perioada socialistă; în momentul de față, în ceea ce privește ingineria, este primul oraș din România. Dar problema acum este, de fapt, cum să creăm un sector independent care să fie capabil de inovare, bazându-se pe aceeași rețea. Companiile high-tech și mid-tech de acolo ar putea deveni o piață pentru această inovație.
Multinaționalele încearcă într-adevăr să creeze un astfel de sistem, dar sunt încă captive în propriul lor mod de funcționare. Cele mai multe dintre aceste multinaționale includ intraprenoriatul în activitatea lor: își plătesc angajații pentru a aduce idei noi, iar dacă aceste idei se dovedesc a fi valoroase, aceștia înființează noi companii sau depun brevete. În acel caz însă, aceste brevete sunt înregistrate în țara de origine a firmei. Pentru o răspândire locală a muncii sau a proiectelor acestor companii este nevoie de o reorganizare totală, care să contribuie la reducerea costurilor tranzacțiilor, pentru a crea mediul despre care vorbim. Acest lucru este complicat.
*NOKIA Timișoara © Marius Vasile
Ș.G.: Mediul de design relativ puternic din Polonia și Republica Cehă este, desigur, foarte îndatorat istoriei tehnologice și industriale a acestor țări. Dar designul este, de asemenea, subiectul unor politici naționale. Statul și comunitățile locale sprijină învățământul, târgurile, start-up-urile etc.
N.P.: Da. La fel cum statul român sprijină sectorul IT prin reduceri de taxe și alte măsuri, avem nevoie de un sprijin strategic puternic la nivel central și local.
Ș.G.: Hai să discutăm puțin despre oraș în termeni spațiali, chiar dacă asta ne va îndepărta poate de design. După părerea mea, moștenirea decentă a vechiului regim este mixitatea socială urbană.Chiar și cu gentrificarea în curs de desfășurare, încă mai găsești oameni cu venituri mai mici care locuiesc în centrul orașului, cartiere mari cu tipuri foarte diferite de locuitori — lucruri care sunt de domeniul trecutului în orașele mari și de succes ale lumii. Este acest lucru legat în vreun fel de un anumit peisaj industrial? Și există vreo șansă ca acest amestec să supraviețuiască?
N.P.: M-am întrebat și eu asta în cadrul unei cercetări care nu se axa pe industrie, ci pe școli. Cantitatea destul de mare de capital care intră în Timișoara în comparație cu alte orașe mari din România nu este de fapt atât de vizibilă în oraș în sine. Acest lucru se datorează faptului că cea mai mare parte a acestor investiții a mers în zonele periferice — în principal, al doilea și al treilea inel al orașului. La fel ca Bucureștiul, chiar dacă la o scară mai mică, Timișoara a fost și este în expansiune. Periferiile afișează însă caractere diferite: Dumbrăvița găzduiește clasa managerială, în timp ce în sud se adună salariații mai la început de carieră profesională din clasa de mijloc. Teritoriile se specializează.
Centrul a fost mai puțin căutat; a rămas mai degrabă neatins, ba chiar cu zone de degradare juxtapuse la cele cu investiții intensive, precum cartierul privat Isho.
În România, asistăm acum la o dezvoltare imobiliară în plină expansiune, în special în fostele zone industriale — bucăți mari de spațiu liber în interiorul orașului. Problema mea este că aceste terenuri sunt de obicei dezvoltate de un singur proprietar și dedicate clasei de mijloc aflate la maturitatea carierei profesionale. Gentrificarea este într-adevăr inevitabilă, dacă nu apar și noi tipuri de dezvoltare a locuințelor. În apropiere de Cluj se dezvoltă „cartierul-model” Sopor (și, într-adevăr, în nordul Timișoarei ar dori să urmeze acest model). A existat un concurs de planificare și arhitectură pentru acesta, iar rezultatele sunt destul de bune și frumoase. Dar, de fapt, municipalitatea nu are posibilitatea legală de a impune acest plan de dezvoltare celor peste 800 de proprietari de terenuri private. Astfel, se pare că Planul Urbanistic Zonal pentru această zonă va deveni o anexă a Planului Urbanistic General al Clujului, iar pentru a putea construi, fiecare dintre proprietari va fi obligat să predea propriul mic Plan Urbanistic Zonal, integrat tot în această anexă. Ceea ce este un nonsens absolut.
Legile socialiste privind urbanismul, care ignorau complet proprietatea privată, au fost anulate, dar legi noi și bune, care să permită administrației publice să reglementeze dezvoltarea pe proprietatea privată și să creeze zone pentru locuințe colective, de exemplu, nu există.
De fapt, doar în București și în alte câteva orașe există această problemă a densificării sălbatice, inclusiv în zonele urbane prețioase. La nivel național, orașele trec prin procesul invers — se micșorează. Bucureștiul este un oraș atât de important și de vizibil, iar transformările sunt atât de brutale, încât legislația urbanistică este menită să țină sub control această dezvoltare sălbatică și să reducă acapararea terenurilor și corupția. La nivel național însă, aceste legi paralizează orașele, inclusiv Timișoara. Aproximativ 2.000.000 de persoane trăiesc în București și alte 2.000.000 de persoane sub administrații independente chiar în afara orașului, însă dependenți de acesta. Ei bine, pentru Cluj și Timișoara, acest număr este de aproximativ 50.000. Ar trebui să existe o recunoaștere a unor logici de dezvoltare foarte diferite pentru capitală și pentru restul țării.
Dacă legile nu se vor schimba, nimic nu va opri gentrificarea și extinderea.
Ș.G.: Nu mai am întrebări. Dar te voi invita să aduci în discuție orice subiect important pe care l-am omis sau să conchizi tu acest interviu.
N.P.: Cred că în acest moment avem o oportunitate uriașă de a ne schimba modul de gândire cu privire la mediul construit. România va trebui să producă în curând clădiri cu consum de energie aproape de zero (nZEB). Banca Europeană pentru Dezvoltare Regională va finanța 85 % din această schimbare și probabil că vor apărea noi piețe pentru obligațiuni municipale. Acest lucru privește cea mai mare parte a fondului nostru de clădiri — existente sau care urmează să fie create. Paradigma construcției și a finanțării va fi complet diferită și, ca să fiu sincer, nu știu cum va funcționa acest lucru.
Acum, piața construcțiilor și cea a exporturilor funcționează în cadrul unor sisteme financiare destul de diferite, care necesită rate diferite de dobândă și de export, atât nominale, cât și reale, de exemplu. Pentru designeri și arhitecți, revoluția verde va însemna un nou câmp de acțiune, deoarece vechiul stoc de clădiri, inclusiv marea masă de clădiri socialiste, va trebui renovat. Pe de altă parte, designul de produs va avea nevoie de un sector puternic de start-up-uri și de politicile publice despre care am discutat mai devreme. Totuși, în general, cred că avem datoria de a fi optimiști în legătură cu acest val de schimbare.
Despre laborator: brightcityscapes.eu/en
DE PROIECTE
Alt interviu cu Norbert Petrovici:
Dezorășenizarea României. Vasile Ernu în dialog cu sociologii Norbert Petrovici și Florin Poenaru
