Dezorășenizare: o realitate a extinderii unor caracteristici urbane în afara orașelor care duce, în mod paradoxal, la forme de urbanism fără oraș.
Interviu: Vasile Ernu
Foto: Ștefan Tuchilă (foto sus, detaliu), Marius Vasile
Ultimul recensământ a adus o mulțime de date noi, chiar fenomene noi. Unul dintre aceste fenomene ne arată că orașele noastre scad. Voi ați scris o analiză despre „dezorășenizarea” României. De unde ați pornit în această analiză și cum? În sociologie mai avem termeni precum periurbanizare şi rurbanizare. Voi ați studiat fenomenele. În ce constă diferența dintre ei și ceea ce voi numiți dezorășenizare și dacă acesta este diferit de fenomenul ruralizarea urbanului?
Datele preliminare ale Recensământului Populației și Locuințelor (RPL 2021) din România arată, într-adevăr, adâncirea unui fenomen început cu mai bine de un deceniu în urmă: dezorășenizarea țării1. În timp ce numărul locuitorilor orașelor scade (avem în vedere, mai ales, orașele reședință de județ), crește numărul locuitorilor în comunele (și în unele cazuri, orașele) adiacente acestora. Fenomenul este răspândit la nivelul țării, dar câteva exemple sunt paradigmatice, precum ceea ce se întâmplă în jurul Bucureștiului, unde populația a crescut cu peste 150 000 de locuitori în ultimii 10 ani. Într-un articol recent2 am surprins și analizat fenomenul periurbanizării ce are loc în România, confirmat apoi și de datele de la recensământ. Argumentul nostru e că procesul de periurbanizare în România reprezintă o formă de exploded urbanism, adică o extindere a caracteristicilor urbane în exteriorul granițelor administrative ale orașelor în forme ce țin de realitățile economiei politice ale orașelor respective. Concret formulat, de exemplu, un oraș care se specializează în servicii va dezvolta o zonă periurbană diferită de un oraș specializat în industrie sau agricultură. Zonele periurbane capătă apoi dinamici proprii, dar este fundamentală această legătură între oraș și zona sa periurbană ce este dată de activitățile economice și, implicit, de natura și dinamica forței de muncă. De aceea, credem noi, fenomenul periurbanizării în România nu poate fi considerat unul de deurbanizare. Din contră, elemente și procese eminamente urbane (chiar dacă imperfecte sau incipiente) pătrund în zona periurbană dinspre oraș și o modelează.
Conceptul de dezorășenizare caută să înțeleagă această realitate a extinderii unor caracteristici urbane în afara orașelor care duce, în mod paradoxal, la forme de urbanism fără oraș. Să ne uităm la Popești-Leordeni, Chiajna şi Florești (alte exemple similare din țară pot fi, de asemenea, invocate). În aceste localități are loc o creștere spectaculoasă a numărului de locuitori, a numărului de angajați, a imobiliarelor – toate fiind trăsături urbane –, dar fără caracteristicile unui oraș. Altfel spus, sunt construcții urbane fără a fi orășenești. Problema e că ceea ce se întâmplă în zona periurbană (urbanism fără oraș) pare că începe să afecteze și orașele ca atare: lipsa de planificare, transportul public deficient sau absent, hiperdensificarea, lipsa spațiilor publice etc.
Păstrarea unor caracteristici și practici rurale în interiorul orașelor a fost mai degrabă o problemă în perioada interbelică (atât cât se putea vorbi despre urbanizare atunci), dar și în perioada socialistă. În ultimele decenii situația este diferită, iar noi încercăm să o analizăm prin înțelegerea procesului de periurbanizare, concomitent cu surprinderea acestui proces de deorășenizare.
Trebuie spus totodată că acest proces nu este omogen. În prezent lucrăm la un text despre contextele în care periurbanizarea nu are loc. Adică acele orașe (reședinţă de județ, de regulă) în care nu există creștere periurbană sau ea este complet neglijabilă. Slobozia, Tulcea, Alexandria, Severin sunt astfel de exemple unde populația scade atât în zona urbană, cât și în cea periurbană. Ce se întâmplă acolo? E ceva legat de economia zonei sau sunt alt fel de presiuni?
Ce aduce nou acest fenomen – dezorășenizarea – și care ar fi cauzele lui centrale? De ce scad orașele noastre mari, puternic financiar (București, Cluj, Iași, Timișoara), și unde pleacă lumea? Dacă orașele precum Cluj și București au scăderi de 12% respectiv 9%, cum se explică faptul că se construiește imens, iar prețurile de vânzare sunt în continuă creștere?
O cauză ce duce la scăderea numărului locuitorilor „marilor” orașe este creșterea costului vieții. Prețul apartamentelor, nivelul chiriilor, valoarea coșului minim sunt mai crescute aici și, având în vedere nivelul de salarizare din România, numărul celor care își permit să achite aceste costuri este în scădere. În ultimii ani, pandemia și apoi inflația au accelerat acest proces de creștere a costurilor (din toate punctele de vedere), a locuirii în orașe (data de referință a recensământului este 1 decembrie 2021).
Declinul demografic general joacă, de asemenea, un rol important. În 2021, în România se înregistrau două decese la o naștere.
Pe de altă parte luăm în considerare și faptul că declinul populației înregistrat de recensământ s-ar putea să fie mai degrabă o iluzie administrativă. Altfel spus, e posibil ca recensământul să fi înregistrat mai degrabă un declin al populației care are buletin în orașele respective decât o scădere a populației ca atare. Unul dintre noi (Norbert Petrovici) a făcut o cercetare asupra a două multinaționale din Cluj din care a reieșit că în jur de 65% dintre angajați nu aveau buletin de Cluj, deși locuiau în oraș. În orașele mari precum București, Cluj şi Timișoara e posibil ca mai degrabă populația să fie subevaluată. Trebuie, așadar, subliniat că, deși pare că asistăm la un declin generalizat al populației urbane, realitatea e că populația se polarizează în jurul unor orașe regionale magnet, distribuite inegal din punct de vedere geografic, fenomen care nu se înregistrează ca atare din cauza fragmentarii spațiului în comune, orașe și chiar sate urbane adiacente.
Am umblat mult prin aceste „noi ghetouri de lux” – cum le numesc eu – și tot am scris despre multele probleme pe care le au: cum ar fi dispariția spațiului public și proximitatea infrastructurii publice de exemplu. Care ar fi marile probleme pe care le sesizați voi în aceste zone? Aceste probleme ale noilor așezăminte probabil au niște efecte: care ar fi ele? Și dacă ar fi soluții pentru ele? Există o nemulțumire profundă de la infrastructură la accesul la resurse etc? Voi cum vedeți această stare conflictuală?
E foarte puțin lux în aceste ghetouri noi. În cele mai multe dintre ele nivelul locuirii este cu mult sub cel al blocurilor numite „comuniste”. O spun arhitecți și cercetători profesioniști și o atestă emisiuni documentare precum „Coșmar residence”, ce surprind problemele grave de locuire din aceste zone. Până de curând, acest tip de dezvoltare imobiliară improprie – din toate punctele de vedere – era mai degrabă specific marginilor de oraș sau zonelor periurbane. Acum ele tind să devină foarte prezente și în orașe. Marius Vasile a documentat recent (inclusiv vizual) astfel de cartiere în inima Bucureștiului, construite relativ de curând. Inițiativa primarului Nicușor Dan de a suspenda PUZ-urile până la clarificarea lor e meritorie din acest punct de vedere. Dar asta e doar o măsură administrativă de avarie. După 30 de ani în care orașele și zonele lor adiacente au fost mai degrabă victimele dezvoltatorilor și speculatorilor imobiliari, soluția este, desigur, regândirea modului în care gestionăm public locuirea (dacă nu întreaga viață urbană ca atare, dar nu vrem să cerem direct imposibilul). Atât din punctul de vedere al confortului, dar mai ales al accesului la o locuință.
Pentru a evita blestemul urbanizării speculative în marile orașe ale României și în comunele învecinate, este necesar să dezvoltăm instrumente legale pentru construcția unor cartiere care să găzduiască 20–60 000 de locuitori. Planificarea urbană la scara unei zone din oraș presupune reparcelarea terenurilor și crearea unei rețele stradale adecvate, rezervarea terenurilor pentru servicii publice și dotarea minimă edilitară (apă, canal). Mai important, toate acestea trebuie construite.
Parcelele intravilane sunt fragmentate, iar cele extravilane urmează structura și forma exploatațiilor agricole de mici dimensiuni din orașe. Evitarea urbanismului speculativ este posibilă numai dacă administrațiile publice locale își asumă restructurarea acestor terenuri private prin intermediul planurilor urbane zonale. Însă acestea nu pot face acest lucru fără dificultate, deoarece riscă să se confrunte cu procese costisitoare intentate de proprietari. De aceea primarii apelează adesea doar la instrumentele oferite de expropriere.
Pentru a garanta alocarea terenurilor pentru serviciile publice, cum ar fi școlile, și pentru a echipa noile cartiere cu o rețea stradală adecvată, autoritățile preferă de obicei exproprierea, care poate duce la plata unor sume exorbitante, cum ar fi 2–4 000 000 de euro pentru un hectar de teren intravilan necesar pentru construirea unei școli. Această metodă nu este eficientă pentru construirea unor cartiere cu 30–50 000 de locuitori.
În marile orașe, ratele scăzute de șomaj și utilizarea completă a resurselor de muncă manuală împiedică subcontractarea unor proiecte de construcție de anvergură. În plus, este necesară instituirea unor legi care să permită crearea de firme de utilitate publică deținute de administrațiile publice pentru planificarea și construcția acestor noi cartiere. Acestea ar permite administrației publice să nu liciteze construcțiile, ci să le ofere direct propriilor firme, pentru a putea construi un cartier cu 30 000 de locuitori.
Se prevăd ceva schimbări structurale la acest capitol?
Schimbarea modelului de dezvoltare economică și de investiții pare că va pune capăt urbanismului speculativ în forma sa de până acum. În marile orașe există ample terenuri libere pe fostele platforme industriale, care sunt atrăgătoare pentru investiții străine directe prin intermediul companiilor transnaționale care le restructurează pentru locuințe. Acest proces are loc la IMGB în București, la Elba în Timișoara, în Parcul Industrial Nord din Cluj sau pe platforma industrială din Iași de pe strada Chișinăului. În ultimele decenii, urbanismul speculativ a fost practicat mai degrabă de capitalul autohton, cu rezultatele pe care le vedem astăzi și despre care vorbim. Planificarea extinsă a teritoriilor de către capitalul transnațional speculativ va oferi o soluție la haosul de până acum, datorită resurselor financiare de care dispune pentru urbanizarea acestor foste platforme industriale. Va fi vorba însă tot despre un urbanism speculativ, doar că la altă scară geografică și financiară.
Credeți că o reorganizare teritorială, o regândire legislativă și teritorială ar rezolva ceva dintre aceste disfuncționalități urbane?
Actuala structură administrativ-teritorială datează din 1968 în liniile sale esențiale. Realitățile economice, politice, sociale și demografice care au stat la baza acestei împărțiri au dispărut. Această structură mai există astăzi doar pentru că niciun politician sau partid politic nu își permite să supere sursa de putere și de voturi de la nivel local: primarii. România are 3 180 de primari (7 doar în București). La aceștia se adaugă peste 40 000 de consilieri locali, aproape 1 500 de consilieri județeni și 41 de președinți de consilii județene. Așadar, un număr important de oameni are un interes direct ca această structură să dăinuie. O diminuare a acestor funcții ar afecta și interesele partidelor care nu ar mai avea atunci ce să promită membrilor în schimbul loialității. Astfel, în ciuda anticomunismului virulent și generalizat din spațiul public românesc și în ciuda condamnării repetate a regimului Ceaușescu, după trei decenii de la căderea sa, România funcționează pe baza unui model gândit atunci. Structura administrativ-teritorială este crucială pentru modul în care funcționează țara: de la cum se aleg parlamentarii la cum se raportează PIB-ul, la cum se fac investițiile etc.
Au existat propuneri în trecut de regândire a acestui model, dar toate au rămas la stadiul de proiect din motivele expuse mai sus. E nevoie de o discuție mai țintită poate, inclusiv despre agentul social care va fi chemat să implementeze această schimbare. Pentru scopurile acestui text sugerăm, telegrafic, că soluția este de a porni de la orașe și de a le consolida pe acestea. Asta ar însemna o responsabilitate mai mare acordată primarilor, dar și o presiune socială în plus pentru forme complexe de planificare urbană. Asta ar însemna totodată și augmentarea unor localități. Nu există nicio logică în faptul că Florești și Cluj sunt două UAT-uri diferite, ca să luăm un exemplu cunoscut. O astfel de extindere formală a orașelor ar duce la extinderea unor practici și servicii uniforme (de la PUZ-uri la transport public) și ar pune capăt (sau măcar ar încetini) procesului de deorășenizare descris mai sus.
Trebuie spus, în acest context, că multe dintre orașele României nu mai îndeplinesc de mult criteriile formale pentru a avea acest statut (și nu e vorba doar despre numărul de locuitori). Altele nu le-au îndeplinit, cu adevărat, niciodată. Deci ar fi vorba nu doar despre o extindere a urbanizării, ci și despre o intensificare a acestui proces în orașele existente.
Note:
1 Norbert Petrovici, Florin Poenaru,. ”Dez-orășenizarea” României, criticatac.ro, publicat în 8 februarie 2013
2 Norbert Petrovici, Poenaru Florin, Codruta Mare, “Patterns of Periurbanization in Romania: A Scalar Approach”,, SSRN, publicat în 12 septembrie 2022
DE PROIECTE
