Introducere
Text: Ștefan Ghenciulescu
După cum probabil știți, situl natural și cultural „Roșia Montană” a fost înscris anul acesta pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. E, desigur, o imensă bucurie, rezultatul unei lupte crâncene la care au participat, în proporții diferite, sute de mii de oameni.
Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc aici, ci despre ce am descoperit, uitându-mă pe lista din acest an și apoi pe câteva din anii trecuți.
Astfel, printre monumente și situri veci de uneori mii de ani am regăsit și un loc pe care l-am vizitat cu drag ca student: ansamblul Mathildenhöhe din Darmstadt, o colonie de artiști și un vârf al stilului Sezession german; apoi, mai aproape de noi, operele lui Jože Plečnik din Ljubljana, o recunoaștere a valorii excepționale a unui arhitect modern inclasabil. Mai departe geografic, dar mai aproape în timp, pe listă apare și un inginer mexican. Eladio Dieste a construit începând cu anii ’50 clădiri cu bolți din cărămidă atât de delicate, că par a fi făcute din hârtie. De fapt – atenție, arhitecți! –, e plin de ingineri anul acesta, pentru că au mai fost acceptate și lucrări hidrotehnice: „Dutch Water Defence Lines” – mărețul program olandez lung de peste 200 de km și desfășurat între 1815 și 1940 sau linia de cale ferată Trans-Iran din perioada interbelică. Așadar, cel puțin 5 din totalul de 34 de situri înscrise.
Ca să nu pară că brusc țările și evaluatorii au căzut în patima modernismului, merită să ne uităm în urmă. În 2016 erau înscrise complexul brazilian Pampulha (Oscar Niemeyer, împreună cu mulți artiști) și opera lui Le Corbusier. În 2019 a fost rândul lucrărilor lui Frank Lloyd Wright, iar în ultimele decenii, opere moderniste izolate tot apar.
Ce vreau să spun cu asta? În nici un caz să o iau pe panta delirului frustrat-naționalist al nedreptățirii noastre eterne. Deși, să o recunoaștem, faptul că ansamblul lui Brâncuși nu apare e o rușine. E o problemă legată și de programul său – un memorial de război are dificultăți în a fi admis pe o listă UNESCO. Dar rușinea e și a noastră, dat fiind complexul de cauze interne, de la lipsa de competență la lipsa generală de grijă.
Să trecem de Brâncuși și să vorbim despre modernismul românesc. Poate că, oricât am fi noi, arhitecții și oamenii de cultură, mândri de acesta, operele acestei mișcări nu îndeplinesc neapărat criteriile pentru o astfel de clasate. Însă, dacă lista UNESCO e un fel de crème de la crème, o consacrare mondială (și un sprijin pentru salvare), imensa majoritate a siturilor candidate sunt deja protejate la nivel național.
Cum stăm noi cu modernismul și cu precursorii modernismului din actualul teritoriu românesc? Stăm foarte prost. Ce-i drept, în primul rând neoromânescul și Sezession-ul maghiar, dar și o sumă de clădiri moderniste interbelice au statut de monument. Dar asta nu înseamnă că ne și ocupăm de ele. Treceți pe Magheru și uitați-vă la icon-urile noastre interbelice și la starea în care au fost aduse, pentru a nu mai vorbi despre riscul enorm de a se prăbuși la următorul cutremur.
*Horia Creangă, blocul „Patria”, Bucureşti
Cât despre modernismul postbelic, cel „comunist”, acolo chiar și recunoașterea oficială lipsește aproape cu desăvârșire. Cătălina Frâncu și cei cu are ea a discutat explică acest lucru în articolul din dosarul nostru, pe care l-am dedicat în bună parte privirii asupra istoriei moderne.
În România, restaurarea modernismului este aproape inexistentă. Începem dosarul ediției de toamnă Zeppelin cu un astfel de exemplu: un mic imobil de apartamente de pe bdul Mărășești. Acesta devine capătul unui imobil de locuințe nou și este readus la viață cu multă dragoste de echipa Starh.
De altfel, acest proiect de locuințe colective introduce materialele din dosar care nu tratează patrimoniul modernist în sine, ci ducerea mai departe a modernității clasice. Ele arată, credem, că modernismul nu e doar o chestiune de modă și de stil, ci și de principii arhitecturale și de reguli spațiale.
Este cazul celor două proiecte ADN BA, o inserție de mari dimensiuni în centrul istoric al Bucureștiului și o casă-model în prerie, un studiu asupra Raumplan-ului și a structurii ca determinant al spațiului. Am privit din aceeași perspectivă și Unfolding Pavilion, o lucrare independentă în cadrul Bienalei de Arhitectură de la Veneția, care pornește de la un proiect teoretic al lui John Hejduk și aduce împreună istoria profesiei și arta contemporană.
Încheiem dosarul cu un exemplu de bună practică internațională, dintr-o zonă a Europei ale cărei țări găsesc toate în modernitate clasică locală un puternic element de identitate națională. Nu am căutat o lucrare sau un arhitect de celebritate globală, ci un ansamblu de locuințe sociale postbelice de bună calitate, dar chiar comparabil cu ce avem și noi. La mare distanță culturală de penibilul nostru program de „reabilitare termică”, operațiunea de restaurare este exemplară, din toate punctele de vedere.
……..
*Dosarul complet poate fi citit în ediția de toamnă Zeppelin #163. Revista e disponibilă în librăriile Cărturești, Inmedio și Relay sau poate fi comandată aici, la prețul de librărie (30 RON), căci preluăm noi costurile de transport pentru toate livrările interne.
Sau, ca să ne ajutăm reciproc și mai tare, puteți opta pentru un abonament extrem de avantajos, care să o includă – aici.
Râmânem aproape, lucrăm ca să vă putem informa și să putem visa împreună.
