Regiune, societate şi profesia ca proiect în sine. O discuţie la Bienala Timişoreană de Arhitectură

Timişoara mişcă lucrurile în regiune, dar şi în modul de‑a dezbate şi scoate în lume arhitectura. Arhitectură, teorie şi pedagogie din trei ţări, evenimente la care participarea publicului din afara profesiei a depăşit uneori 80%. Am stat de vorbă cu o parte din echipa de coordonare BETA – Bienala Timișoreană de Arhitectură.

 

Interviu cu  Oana Simionescu și Alexandra Rigler‑Garomfir, și ilustrații din campania Privește Orașul
27 noiembrie, Timişoara
Reporter: Ştefan Ghenciulescu

 

ŞG: Dacă ar fi să alegem elementul esenţial al acestei bienale, probabil că acesta ar fi regionalizarea. Cum vi se pare că a ieşit?

OS: Eu cel puţin sunt încântată. Colaborarea cu partenerii din Ungaria şi din Serbia a fost excelentă, în mod special cu BINA şi KÉK, deoarece ei au fost partenerii principali, şi se pare că şi ei au fost foarte mulţumiţi de colaborare.

ŞG: Ei v‑au ajutat şi la găsirea juraţilor, la invitaţi, la lucruri de genul acesta?

OS: La juraţi, da, dar şi cu promovarea concursului, KÉK a fost şi curator pe expoziţia YES, BUT THERE IS A PROBLEM care va fi itinerată la Budapesta în iunie. Am închegat legături foarte bune şi cu cei de la BINA, alături de care vrem să intrăm în platforma Future Architecture Platform, care are baza la Ljubljana şi care e finanţată prin fondul Europa Creativă/Creative Europe. E o platformă care face matchmaking între organizatori de evenimente despre arhitectură şi oraş şi tineri arhitecţi care profesează mai altfel.

ŞG: Există o disparitate? Fiind regională, bienala lucrează teoretic cu arhitecţii sârbi şi maghiari din regiune – Szeged, Novi Sad şi aşa mai departe –, numai că nu ştiu dacă fenomenul arhitectural din aceste două oraşe se apropie de rangul pe care îl are Timişoara în România şi în regiune. Până la urmă aţi fost obligaţi să mergeţi tot către organizaţiile din capitale.

OS: Am mers şi la organizaţiile profesionale din regiune, am fost şi la Camera arhitecţilor din Csongrád şi la cea din Kecskemét, şi la DaNS din Novi Sad. Am învăţat un lucru care este important şi pentru noi ca Ordin, şi anume că suntem privilegiaţi aici, în România, ca legislaţie şi ca resurse, dar şi raportat la felul în care s‑au dezvoltat organizaţiile în ultimul timp. Am colaborat mai bine cu cei din Novi Sad, unde lucrurile au început să se mişte.1-carine-arnakis_ilustratie

*Campania „Priveşte Oraşul”. Ilustrație – Carine Arnakis, Text – Vlad G., arhitect: „Cam prin ’68 s-a terminat și Expo Flora, lucrare coordonată de arhitectul Ștefan Iojică. Între altele, pavilionul principal – ce avea să devină restaurant – se caracteriza printr-o prismă de  sticlă, cu stâlpi metalici retrași, a la Mies van der Rohe, Mai târziu, prin ’71-’72, locul avea să devină polul de atracție și adunare al tinerilor timișoreni, iar prin ’75 cânta acolo Paul Weiner împreună cu Puba Hromatka, Kamocsa Bela și Liviu Butoi. Cu adevărat intercultural. Uneori free jazz, alteori bosanove…“

 

ŞG: Apropo de local/naţional, mi s‑a părut excelentă deschiderea către participanţi din toate cele trei ţări şi nu numai din regiune, măcar pentru categoriile eseuri, diploma şi viziuni.

OS: Ne‑am gândit destul de mult dacă să deschidem şi celelalte categorii.

AR‑G: Însă Budapesta şi Belgrad au o cu totul altă scară şi strivesc absolut tot.

OS: Plus că apreciem, chiar şi în formula asta uneori discutabilă, structura teritorială din România referitor la bienale, anuale şi ne‑am propus să o respectăm.

AR‑G: Legat de deschiderea euroregională, eu cred că e un prim pas. Am colaborat atât de bine cu BINA şi KÉK şi pentru că ne‑am întâlnit cu ei de mai multe ori. Eu pe concurs am contactat tot felul de asociaţii culturale care promovează cultura în general sau departamentele de arhitectură din universităţi, evident, doar că nu ne‑am văzut direct cu ei şi asta cred că a contat. Contează reţelele personale până la urmă.

2-dushky_ilustratie*Campania „Priveşte Oraşul”. Ilustrație -Dushky. Text – Horia C., alpinist: „Ca alpinist, nu îmi place neapărat orașul văzut de sus. Îmi place jos între oameni și clădiri, mașini și tomberoane. Pentru că asta înseamnă civilizație și e ceea ce îmi lipsește după două luni între stânci și ghețuri. Cel mai mult îmi place, ca sport extrem, să merg cu bicicleta la serviciu. Dacă nu fac pană pe primele 3 borduri aferente pistei din Lipovei, fentez cu îndemânare tomberonul cu stâlp și sar direct în mijlocul carosabilului, pentru că pista se termină subit. Acolo mă lupt pentru supraviețuire și întâietate cu șoferii cei rai. Dacă reușesc să ajung în centru, demarez un contratimp cu gardienii pe motoscutere pe care de obicei îl câștig, la peste 50km/h. Premiul fiind o amendă pentru circulația pe carosabil în prezența pistei de biciclete, de obicei plină de mașini…Pe care n-o iau. Ajung la lucru transpirat și fericit, urmărit de privirea femeii de serviciu “Săracu’ ăsta nu are mașină”. Mie chiar îmi place în oraș, nu e plictisitor deloc. Poate mâine mă întâlnesc din nou cu gardienii.“

 

ŞG: Asta e important. Mi‑a plăcut foarte tare, trebuie să recunosc, la ceremonia de premiere/închidere, cum a fost prezentată întreaga echipă, dar şi datele financiare, pe care, în general, nu se face mare tam‑tam.

AR‑G: În 2014, Oana a mers şi mai departe, prezentând până şi numărul de cafele şi kilogramele de prăjituri. Considerăm că e important să fim transparenţi, să se înţeleagă, de fapt, cum se întâmplă lucrurile şi că am reuşit să accesăm şi alte fonduri, că am lucrat destul de mult pe partea de finanţare.

ŞG: Se vede, deoarece pentru anuale proporţia care vine direct de la Ordin este uriaşă, de obicei sunt finanţate în proporţie de 90%.

AR‑G: Şi am încercat să dăm feedback şi pe regulamentul OAR de finanţare, pentru că, deşi nu ne‑am dorit acest lucru, ne‑am dat seama că un eveniment de anvergura BETA, „monstrul nostru de bienală”, a micşorat fondurile disponibile pentru filiale mai mici. Pe viitor acest aspect trebuie atent luat în considerare.

3-dan-ungureanu_ilustratie*Campania „Priveşte Oraşul”. Ilustrație – Dan Ungureanu, Text – Ileana: „Când eram mică aveam un Pegas roșu cu care ieșeam afară la joacă. Le spuneam alor mei că merg în spatele blocului, dar de fapt mă luam și cutreieram tot orașul ore întregi. În fiecare zi exploram alt cartier. Acum realizez cât am fost de norocoasă că am copilărit în anii ’90, când erau puține mașini. Copiii din ziua de azi sunt prea supravegheați de părinți și îmi pare rău că nu pot experimenta aceeași bucurie de a descoperi pe care am simțit-o eu.“

 

ŞG: Să vorbim puţin despre scoaterea în lume a arhitecturii. Cam câţi nonarhitecţi au fost în public?

OS: 35% au fost la Yes, but there is a problem. În mare, pe întreaga bienală, aproximativ 15%: la unele evenimente publicul majoritar a fost din afara profesiei, la câteva, foarte specializate, acest procentaj a coborât mult. La Upgrade My City de exemplu am avut doar aproximativ 8% arhitecţi în public, la tururi doar 3% au fost arhitecţi, majoritatea poveştilor din cadrul campaniei Priveşte Oraşul nu sunt scrise de arhitecţi.

05_a_ana-kun_ilustratie*Campania „Priveşte Oraşul”. Ilustrație -Ana Kun, Text – cetăţean anonim: „În vara anului 1970, multe cluburi sportive se găseau alineate de-a lungul râului Bega. Clubul Tehnometal avea terenuri de handbal și baschetball în aer liber, precum și o piscină. Echipa de juniori a Școlii Sportive iși avea antrenamentele dimineața acompaniață de către trupa Phoenix care își repeta cele mai de succes piese. Nu exista bucurie mai mare decât antrenamentul sportiv pe ritmuri de Phoenix. Ne consideram niște răsfățați ai sorții. Cireașa de pe tort! Fiecare antrenament se termina cu o baie în piscină. Din exces de zel îngrijitorii acesteia au golit-o fără să ne spună, iar noi, înfierbântați după un antrenament am sărit în apa de zece centimetri.“

 

ŞG: „ Priveşte Oraşul” m‑a emoţionat destul de mult, ideea de‑a arăta oraşul nu ca pe o lucrare şi un teritoriu al arhitecţilor, ci din punctul de vedere al locuitorilor săi. Cred că e excelent felul în care au fost antrenaţi oamenii, transformarea poveştilor în ilustraţie design şi apoi în care s‑a promovat proiectul – sacoşele, site‑ul….

OS: Din 1 decembrie avem în afişaj stradal poveştile şi ilustraţiile.

po-11

ŞG: Ce alt element esenţial despre Beta aţi vrea voi să menţionaţi?

OS: Pentru noi a fost extrem de important să discutăm despre arhitectură intr‑o formulă mai deschisă, şi, de fapt, aducând sub semnul întrebării ce înseamnă arhitectura azi, ce înseamnă să profesezi azi. Am vrut să ne detaşăm puţin de definiţia asta predefinită – un arhitect construieşte case –, pentru că, de fapt, chiar nu mai putem să ne gândim la profesie doar aşa. În nu ştiu câte studii, meseria asta este prezentată ca una pe cale de dispariţie. Şi nu doar de acum, de 20 de ani se vorbeşte deja despre asta. Este esenţial să ne deschidem şi să ne diversificăm serviciile, să încercăm să ne găsim noi surse de finanţare, să nu mai aşteptăm după client, să nu mai fim dependenţi de bugetul lui. Să ne gândim la profesie ca la un proiect în sine.

ŞG: Partea cu administraţia cum funcţionează – vorbitul cu primarul, consilierul…, implicarea lor în bienală ca platform de discuţii?

OS: I‑am implicat şi continuăm să îi implicăm. La expoziţia Da, dar există o problemă de exemplu, au fost prezenţi şi invitaţi, dar mai degrabă în mod simbolic. Proiectul prin care vom colabora cu ei în continuare este Upgrade my city. În parteneriat cu dezvoltatori, agenţii imobiliare, primărie, cei de la PUG şi aşa mai departe, vrem să generăm o platformă care să informeze despre diverse calităţi ale mediului construit. Şi aici vrem să includem layere ce ţin de arhitectură de calitate, de ultimele autorizaţii eliberate, regulile de construire, vârsta clădirilor etc.6-razvan-cornici_ilustratie*Campania „Priveşte Oraşul”. Ilustrație – Răzvan Cornici, Text – Adina S: „Am colindat lumea întreagă și încă nu am găsit o lumină mai caldă decât cea care se așterne peste Elisabetin la asfințit.“


ŞG: Deci o platformă online?

OS: Încă discutăm despre forma în care se va materializa în mod concret platforma asta. Şi aici am avut deja discuţii cu primăria, pentru a ne pune la dispoziţie date în mod constant. Însă un astfel de proiect ar trebui să fie autonom, să nu mai depindă de OAR. El face parte de fapt dintr‑o categorie de proiecte născute în mare parte datorită bienalei şi pe care încercăm să le detaşăm către organizaţii independente. Sunt, dacă vrei, spin‑off‑uri ale bienalei care ar deveni sustenabile în timp şi în care Ordinul ar rămâne partener. Dacă însă toate proiectele astea rămân strict la Ordin, vor adormi în secretariat – sunt proiecte complexe ce au nevoie de resurse consistente care trebuie să fie sustenabile. Tururile de arhitectură ar fi un alt exemplu de posibil spin‑off.

ŞG: Tururile nu s‑au plătit, au fost gratis?

OS: Da, au fost gratis şi s‑a generat infrastructura cu această ocazie, dar şi ele au nevoie să devină independente la un moment dat.

ŞG: Vă gândiţi şi la nişte ghiduri fizice, la o publicaţie?

OS: Da, ne gândim şi la asta.

06_a_sorina-vazelina_ilustratie*Campania „Priveşte Oraşul”. Ilustrație –  Sorina Vazelina, Text – Claudia T., fotograf: „Când eram copil, cimitirul nu însemna moarte pentru mine. Pe atunci îmi părea că eu o să fiu mică, bunicii o să fie bătrâni, mama și tata tineri pentru totdeauna. Stăteam la etajul nouă, în blocul turn vizavi de cimitirul din Șagului. Pe atunci totul îmi părea o aventură, jucatul printre schelele de construcții și tomberoanele de gunoi pe unde mișunau șobolani sau urcatul nouă etaje pe jos, prin întunericul care se putea popula cu povești fantastice, în fiecare zi când se lua curentul, cu o lumânare groasă pe care o purtam în ghiozdanul de școală. Dar cea mai frumoasă aventură era când mă urcam cu tata pe bloc la lăsarea serii, de 1 noiembrie, când oamenii veneau cu flori și lumânări la cimitir. Ne strecuram pe smoala moale, printre antenele de sârmă improvizate ca oamenii să „prindă sârbii” și ne așezam chiar pe balustrada de pe marginea blocului. Mi-era teamă să mă uit în jos în hăul de zece etaje și cimitirul era ca o mare de licurici la picioarele noastre, iar deasupra noastră o altă mare de luminițe. Nu știam că și tata și bunicii o să ajungă acolo și după ani o să merg și eu să aprind o luminiță în marea de licurici la care poate se va mai uita un copil.“

 

ŞG: Despre durată, acum: vi se pare cumva OK formatul acesta de 2 luni sau e totuşi puţin cam mult?

OS: E un răspuns la cald şi putem evalua lucrurile cu adevărat doar după ce va fi trecut ceva timp, dar, intr‑adevăr, poate că Timişoara este un pic cam mică pentru 2 luni de evenimente şi pentru intensitatea asta. Publicul e prea mic şi oboseşte din cauza intensităţii evenimentelor. Pe de altă parte, nu am avut 2 evenimente care să fie asemănătoare, fiecare a adus în discuţie alte subiecte… e de dezbătut. Acum, de exemplu, dacă ne‑ai întreba ce să scoatem din aceste 2 luni, ca evenimente, nu aş şti să îţi spun.

ŞG: Nu cred că trebuie scos. Mă gândesc însă că sunt oameni din afara Timişoarei care au venit de 2 ori şi care ar fi putut veni o singură dată sau care, ca mine, au ratat cu regret evenimente. Pe de altă parte, revenind la expoziţia‑concurs, eu sunt în general partizan al juriului unic sau al juriilor mai puţine şi în care să fie oameni mai polivalenţi.

OS: Oricum, cred că ar trebui comprimate anumite lucruri – cum ar fi categoriile.

AR‑G: Legat de durată şi public, trebuie să avem grijă cum calibrăm lucrurile. Publicul fiind totuşi mic, e important să ai relaţii personale cu cât mai mulţi oameni şi cred că aici cumva trebuie să lucrăm.

OS: Există totuşi ceva ce ne‑a lipsit în bienală, singurul proiect pe care nu am reuşit să îl finanţăm – şi anume un concurs de arhitectură pentru Timişoara. Am început să negociem cu primăria pentru piaţa Sinaia din Iosefin. Aveam un proiect prin care voiam să facem o intervenţie in situ cu studenţii şi, în paralel, să construim tema şi să lansăm un concurs de arhitectură care ar fi trebuit să se finalizeze în decembrie. Am aplicat la finanţarea de la primărie cu acest proiect. Deşi am luat punctaj maxim, fiind înainte de campanie, indiferent de punctaj, toată lumea a primit 20% din bani şi din păcate nu s‑a mai întâmplat.

5-dana-catona_ilustratie*Campania „Priveşte Oraşul”. Ilustrație –  Dana Catona, Text – Marian D.: „Primul meu contact cu Timișoara: Eu cu maică-mea eram pentru prima dată în Timișoara, pentru a-mi da examenul la Poli. Discuție la telefon, maică-mea cu taică-meu:  – Cum e la Timișoara? (Tata)  –  Frumos! (Mama) – Ați fost în Bega? (Tata) –  Nu. Am trecut peste. (Mama) “

 

ŞG: Sincer să fiu, acest proiect este foarte greu, pentru că e nevoie să şi meargă totul şi să se şi pupe ca perioadă. Şi uneori, dacă se ţine cont de perioadă, pierzi anumite lucruri. Asta mi se pare mai degrabă un bonus pentru că depinde de atât de mulţi alţi factori încât e incontrolabil pe perioada bienalei.

OS: În perioada bienalei ar fi fost doar partea de concurs, restul se întâmpla înainte sau după.

ŞG: Ar mai fi şi problema atragerii de public din afara ţării. Ce ar aduce şi public de la Budapesta, de exemplu?

OS: Chiar discutam pe tema asta cu Samu Szeremey, care a fost şi el încântat de toată structura şi de evenimente… Puteam să organizăm excursii şi probabil că vom face asta pentru viitoarele ediţii. Apropo de Ordin şi de regionalizare, am avut un eveniment care s‑a numit Viitorul profesiei: operatori culturali şi la care am invitat ONE ARCHITECTURE WEEK, reSITE, BINA şi KÉK, precum şi toţi organizatorii de anuale sau bienale din ţară. A fost foarte interesant ce s‑a întâmplat.livia-coloji_ilustratie*Campania „Priveşte Oraşul”. Ilustrație – Livia Coloji, Text – Tiberiu M., pensionar; „Războiul Rece din Piața Josefin –  Iată că după războiul așa zis cald sau fierbinte, evident al Doilea Război Mondial, a venit și vremea Războiului Rece. Dacă cel fierbinte a adus omenirii nenorociri și pierderi aproape ireparabile, ăsta cel rece a fost incomparabil mai blând. În acest ton al războiului, ambasadorii ambelor părți, lagărul socialist și capitalist, se mai spurcau în declarații belicoase, acute reciproce și doar amenințări. Astfel, s-a ivit ocazia ca și noi copiii din Josefin să putem participa la război. Într-o gheretă a circului ambulant Panopticum, erau instalate păpuși, care erau un fel de Hopa Mitică și semănau leit cu Churchill, Truman, Tito și Hitler. Păpușile serveau drept țintă, iar uneltele de aruncare erau niște mingi de cârpă, umplute cu rumeguș. Pentru câțiva bănuți, te puteai răcori dacă aveai boală pe vreun dușman. Dacă nimereai Tito, Truman sau Hitler, atunci se dădeau peste cap și făceau tumbe! Ce mai! Era “democrație” și atunci! Era prin 1951-1952.“

 

ŞG: Au venit?

OS: Au venit tocmai de la Suceava şi Iaşi. Emil a vrut să vină de la Bucureşti, dar în ultimul moment nu a mai putut. La fel şi Daniela de la Cluj, care şi‑a rupt piciorul şi nu a mai putut ajunge. Am avut nişte discuţii foarte interesante pe subiectul acesta ale căror concluzii au fost cam aşa: nici unul dintre aceste evenimentele de afară (foarte mari, de altfel) nu are ca public principal arhitecţii.

ŞG: Serios? Mi‑aş imagina că nu e decât public de arhitecţi.

OS: Şi‑au generat o serie de strategii astfel încât să aibă efect asupra oraşului şi lucrează foarte mult cu alt public. De exemplu, asta ştii deja, că ONE ARCHITECTURE WEEK s‑au concentrat pe un cartier tipic de locuinţe colective din Plovdiv (Trakiya) şi au lucrat mult cu locuitorii din cartier. Genul acesta de strategie îl aplică toţi şi lucrează foarte mult în mod direct cu administraţia locală.supersmoothstudio_ilustratie*Campania „Priveşte Oraşul”. Ilustrație – Supersmooth Studio (Mimi Ciora si Mircea Popescu), Text – cetățean anonim: „Deci…Vreți să știți despre Timișoara? Vreți să aflați cât de prietenoși sunt oamenii? Cât de bună este viața socială? Cum oamenii bătrâni nu sunt morocănoși?
Din păcate nu vă scriu despre asta, nu că nu ar fi de folos…Dar motivul pentru care vă scriu “povestea mea” este să vă prezint Timișoara când este învăluită în întuneric, atunci când luna prinde stăpânire pe cer. Povestea mea are loc atunci când orașul este așa liniștit încât poți auzi sunetul canalului Bega curgând! În jurul orei 00:00, orașul prinde viață, dar nu în sensul social, ci în sensul propriu în care simți orașul în sine ca o entitate proprie. Doar noaptea te poți plimba și simți că orașul se plimbă cu tine.“

 

ŞG: Cine reuşeşte să facă asta e foarte tare. Pentru noi, la Zeppelin, asta a fost întodeauna o mare problemă. Am lucrat excelent cu zona de business, cu oameni din afara profesiei, cu organizaţii culturale, aducem public generalist, dar nu prea ne ies parteneriate cu administraţia. E foarte important. Ar mai fi ceva de zis la final?

AR‑G: Mă gândesc. Ne‑ai întrebat cum aducem publicul larg, nonarhitecţii la evenimente. O modalitate e cea prin care am dat şansa de a discuta idei venite de la publicul larg – la evenimentul PRIVEŞTE ORAŞUL powered by Pecha Kucha am avut un open call pentru idei despre oraş şi am avut tot felul de organizaţii culturale, artişti, fotografi care au discutat liber şi care au fost foarte încântaţi de format. Dincolo de asta, noi suntem foarte mulţumiţi de întreaga campanie PRIVEŞTE ORAŞUL, de care ai pomenit şi tu. Pe de o parte pentru că, prin poveştile respective, oamenii se relaţionează la oraş, încep să îşi pună întrebări despre acesta, se pun în situaţia povestitorului care priveşte intr‑un anumit mod locul în care trăieşte. Dincolo de asta, aducând poveştile şi ilustraţiile în spaţiul public, în afişajul stradal contribuim, credem, la îmbunătăţirea mesajelor ce sunt promovate prin astfel de medii, care momentan e precar – e fie politic, fie comercial.

OS: Apropo de asta, intenţionat am eliminat tot ce înseamnă mesh pe clădire sau afişaj stradal improvizat din strategia de promovare a bienalei. Ţine şi asta cumva de asumarea unei relaţii cu urbanitatea.

 

15_a_echipa-voluntari-beta_opening*Foto: echipa şi voluntarii la deschidere

 

Articole conexe:

Regionalizare. 3 țări la BETA 2016 (Bienala timișoreană de arhitectură)

Marea într-o picătură. Premiile Bienalei de Arhitectură BETA 2016